joi, 31 mai 2012

[UMAN] Golul. Nu cel din fotbal!


I

Dar tot de la fotbal plec.

L:a festivitatea de premiere a campioanei României, CFR Cluj, pe gazon a apărut şi o minunată blondă. Era Dulce Cadu, soţia valorosului căpitan de echipă.
Că era uluitor de frumoasă, de plăcută chiar, asta o fi normal.
La locul lor, în acel mediu al lumii bune, erau şi pantofii, înalţi şi cu brizbrizuri totuşi (iar) plăcute. 
Am aflat ulterior că minunăţia de încălţări aveau toc de 20 centimetri.. Că o femeie oricum devastoatare (prin şarm în primul rînd) apela la aşa ceva a născut mirări. La ce îi mai trebuie aşa ceva, nu are deja tot?
Se pare că nu avea tot.
Doamna Cadu (că veni vorba, "a cochetat cu modellingul", scria undeva) mărturisea că pătrunderea ei pe gazon, fie şi rar, se lasă cu distrugerea pantofilor, datorită condiţiilor specifice. "Dar îmi cumpără Cadu alţii". Că veni vorba, garderoba ei - ne-a informat - numără 100 de piese de încălţăminte.




Aici se aprinse un pic lampa.
Minunata femeie avea tot, dar şi un gol, mai greu de ghicit sub splendoarea de chip, de trup. Şi căuta să şi-l umple. Amplificînd un efect pe care nu pare să-l găsească vreodată suficient. Respectiv cumpărînd ambalaje ale corpului, căci operaţia priveşte nu doar pantofii, ci şi hainele.

Nu mă lansez în vreo răutate. Tînăra doamnă chiar e plăcută, cu o doză mai mult decît nimerită de copilărie. Pur şi simplu sesizasem o stare, asupra căreia am îndrăznit să-mi dau cu părerea.

Prost obicei să te bagi în sufletul altora.
Deşi, cînd e să tragi perii cuiva, chit că-s false, să vezi ce nu se mai supără nimeni dintre omagiaţi!
Este drept că în aşa faze nu te bagi de fapt în sufletul aceluia, căci duioasele adresări nu prea au legătură cu realitatea. Ori au algebric, adică un minus din interior cere completare cu opusul.

Minusul cu pricina este tot golul, acea gaură neagră existentă cam la orice om.


M-am uitat un pic şi la Cadu.
Se simte la al băiatul de altădată. Inclusiv stînjenit de frumuseţea pe care o atrage (sînt convins că reuşea şi pe la 12-14 ani!), din motive probabil întemeiate. Are nevoie de aşa tip feminin, dar în acelaşi timp se teme de el, mă refer la sentimentele din pubertatea-i, foarte probabil prelungite ulterior.


Cînd te bagi în ograda altuia, cred că deja o fi axiomă că nu-ţi place să vie altul în a ta şi să facă acolo observaţii fie şi elegante.
Recte în acareturile lui Ordean.
Dar îmi asum riscul.
În paralel, umblu şi eu pe cît e voie prin  ungherele nemăturate şi cu gîndaci de pe acolo.



Nu-ş ce-mi vine să spun acum că viaţa are un tragism crunt, care devine însă haios şi amuzant cînd nu fugi de el.
Asta cel puţin pînă cu trei ani înaintea extincţiei, cînd lucrurile devin mai groase - dar tot merită încercat şi atunci să-ţi fii spectator scenei personale şi Scenei celei mari.



II

Absolut întîmplător am nimerit scrisele unei domnişoare, Diana Dumitrescu.
Şi-asta frumoasă (dar nu ca Dolce, nu e 3D ca portugheza).
Ea notează, oarecum neaşteptat:


 "Cu greu scriu acest post pentru că mi-am încălcat promisiunea făcută cu mine [că se lasă de fumat]. Din păcate, această dependenţă de tutun, până acum, s-a dovedit a fi mai puternică. Dar nu mă las. Mâine mă duc la încă o întâlnire a programului Stop Fumat şi sper să reuşesc. Nu vreau să renunţ la program până când nu voi reuşi să renunţ la tutun. În toată această perioadă am avut doar 2 zile legate fără tutun. În a treia deja îmi venea să îmi smulg fir cu fir părul din cap. Aveam o stare de disconfort extraordinară. (s. MO) Îmi lipsea extrem de mult. Am zis, doar una. Apoi la cafea dimineaţă am mai fumat 2 ţigări şi uite aşa s-au şters cu buretele cele 2 zile. Însă ştiu că până la urmă voi reuşi", a povestit blonda pe blogul ei.



 Mda, angoasa există la toate vîrstele...
Te pomeneşti că ea e motorul existenţei umane, ne mînă înainte precum biciul vizitiului pe animalul de povară...
Găsiţi dvs. o comparaţie mai potrivită!


Faptul că m-am referit la două Eve mai sus nu aş vrea să-mi amplifice faima de misogin, poate pur şi simplu sînt mai atent în perioada asta la dumnealor, Zeiţele...



III


Sar la alţi oameni şi alte vremuri, dar pornind tot de la ideea Afară e vopsit gardul..."
Mai exact, ideea aparenţei pe care omul e nevoit să o poarte în lume şi uneori chiar cu sine.


Am trecut pe la Diana Dumitrescu şi nu am tratat ce urmează pentru că primele două capitole erau mai apropiate prin glamour, prin viaţa în prezent.


Însă primul capitol se leagă şi de ce urmează mai jos.
Mai exact, cele scrise despre cuplul Cadu şi nu numai.


Am sentimentul că părerile aparent bizare precum cele de mai sus sînt de tratat cu: "Păi cred că aici nu ai dreptate..."
Atîta doar că raţiunea nu îşi are un cîmp tocmai larg de acţiune.
Asta pentru că intervin nişte lupe deformante.
Te poţi trezi cu invidii, deoarece te nimereşti prin mutra ori gesturile tale precum cutare care l-a rănit cîndva (inclusiv prin faptul că nu l-a lăsat să strălucească mai tare decît toţi, fie şi stînd degeaba).
Alteori, chiar adevărul supără, căci un fotbalist onorabil investigat  - să presupunem - în ce-i priveşte pubertatea, poate avea în minte lucruri deloc plăcute suferite la acei ani, de unde finalmente o iritare datorată demersului.


Zic toate astea în preambulul unor relatări (vă previn, sar la istorie!) ale lui Constantin Argetoianu despre Nicolae Iorga.
Ultimul fiind ridicat la ceruri de majoritatea compatrioţilor.
O să-ţi ziceţi că-s eu invidios pe laudele adresate Istoricului naţional şi chiar aţi nimerit-o. Aaahhh, cum mi-ar mai merge la suflet aşa ceva, cum m-ar mai scoate din neagra văgăună!..
Dar problema rămîne.
Cît şi constatarea că Argetoianu e delicios în asemenea pasaje (de remarcat că l-a suportat -  pare-se fără dram de ulcer - pe Iorga într-o guvernare comună de un an, la 1931-32):








Scriam la un comentariu, parcă în postul precedent , că deseori avem în suflet o rană, iar aceasta naşte agresivitate (iar care nu manifestă aşa tulburare exterioară, aveţi doar răbdare, căci tot va izbucni, în exterior sau ininterior).
Poţi să spui că sînt eu furios pe Iorga datorită agresivităţii acumulate.
Dar realmente te simţi prost cînd cineva caută să te ducă. Să vezi ce mare a fost Iorga, ce demn de statuie şi dat nume la şcoli.
Deşi el e cum se prezintă mai sus - am îndoieli că Argetoianu minţea, cel mult reţinea (cu remarcabilă acuitate) cu precădere relele, ambalîndu-le frumos...

Observ, mare noutate!, că neinformaţilor li se servesc cele mai mari poveşti. 
Aş minţi să spun că destinatarul este aici doar credul ori neinformat. Pur şi simplu acele pastile îi prind bine (bineînţeles că şi lansatorilor, de unde  concluziunea unui tîrg onest).
Ca efect al acceptării persuasiunii cu pricina, massa stă şi mai liniştită.
Oare cum s-ar comporta majoritatea unui popor fără întreaga tehnică de gogoşi frumoase care i se serveşte?
De pildă, dacă i s-ar vorbi şi despre aiurelile lui Iorga. Dacă discursul stăpînirii nu ar cita din Biblie, ci din bibliografia unui Lucian Boia - de unde aflăm că (viitorul sfînt) Andrei a mers (adică e documentat) în Sciţia, dar nu se ştie exact dacă şi în partea inferioară a acesteia, adică Dobrogea de mai tîrziu. Şi că ruşii îl tratează de asemenea drept creştinător al lor - de unde concluzia că sîntem mai mulţi la acelaşi părinte.

Oare creşte gradul de nesupunere, de imprevizibilitate (in)disciplinară a unui popor fără chingile mincinoase?
S-or fi făcit studii în sensul acesta?
Oricum, bănui că nu degeaba fac stăpnirile apel la aşa ceva, de secole sau milenii.

Dacă gîndesc bine, şi Eminescu trata inconoclast problema, în "Împărat şi proletar".




La cine e informat, sarabanda vorbelor goale ţine mai greu ori deloc.
Eventual aici se măreşte doza, adusă fiind vorba interesului naţional, să spunem.
Iar dacă vreunul nu marşează, în secolul 21, el este marginalizat - poate pe drept cuvînt, căci nisipul e chestie la locul său, dar pus unde nu trebuie gripează.

Sînt nevoit să mă lansez aici într-.o paranteză.
Există tipi de acest fel, eventual mici organizaţii socio-politice, dar şi grupări a la Gregorian Bivolaru ori cei de la mînăstirea Tanacu.



Mai rămîne să aruncăm un ochi şi la Autorităţi.

Probabil e mult de spus aici, ce e în mintea acestora.
Există discursul cvasielectoral, apoi cel niţel mai dur - că Statul este şi trebuie să... (diverse).
Ce discută despre popor reprezentanţii mai mult sau mai puţin văzuţi ai Autorităţii cînd, vorba aceia, nu-i vede nimeni, este un lucru ce iese mai rar la suprafaţă

Dar iese.
Îmi fuge mintea aici la Armand Călinescu, care de felu-i lupta pentru stat, Ţară şi popor (ordinea nu e întîmplătoare...).
Că goneşte şomerii din Ploieşti, în 1933, cu patul armelor - e una.

Alta ar fi un pasaj dintro carte a lui Nicolae Chivulescu, a cărei copertă am prezentat-o într-unul din posturile trecute.

Într-adevăr, afirmaţia facsimiliată mai jos nu aparţine unui român, dar pentru că vine de la un vădit admirator, fie şi francez (mai mult sau mai puţin stipendiat de Propaganda românească), poate fi trecută nu departe de contul unuia ca Armand Călinescu. Al oamenilor voindu-se de Stat.



Sînt departe, foarte departe de a fi epuizat lectura scriselor social-politice. Şi recunosc că-i foarte posibil să fi scris cineva, destui poate, despre subiect.

Acolo, sus, se ştie că poporul e umil.
Se ştie şi că este astfel datorită chingilor plasate (deseori dureroase) şi dirigate de lideri, nu datorită vreunei dispoziţii domoale şi supuse a plebei spaţiului mioritic.



Altminteri, în mitizatul Interbelic, fie şi fără a judeca neapărat cu mijloacele anului 2012, lucrurile erau mult mai lesne cu totoipanul de către autorităţi.
Alegeri fraudate ticălos, de către toţi guvernanţii - înţeleg doar că la primele a existat oarece excepţie -, stare de asediu decretată cu una cu două, cenzură cît cuprinde.


Subsemnatul, care se simte cu musca pe căciulă în privinţa agresivităţii / a mirosirii exclusiv celor rele. cred că totuşi aceste lucruri trebuie zise.

În ce-i priveşte pe nemaipomeniţii intelectuali ai epocii, avînd în vedere uşurinţa cu care au pus botul, de pildă la un umoral poate lesne depistabil,  ca Nae Ionescu, ori la o zăltare goală ca a lui Zelea Codreanu, arată că sub pojghiţa (ori tupeul, de a te considera brusc aproape de vestici - carele şi ei altminteri...), de prestidigitaţie a vorbelor se ascundeau primitivisme ceva mai măricele decît se acceptă îndeobşte.



Bineînţeles că se poate vorbi de opera acestora. Şi aici nu vin cu fumuri de tip ce eventual s-a căţărat (vorbă din alpinism) pe umerii lor.
Dar exista şi un uman, cam rareori de pus la rană.
Mai exact un uman cum scrie la carte. Cu calităţi pe măsura defectelor.

Eu cer doar să ţinem cont de amîndouă, de bune şi de rău.

Cum, aşa ceva e greu, căci dacă pui o lingură de oţet strici mult/tot, mai ales în cazul nevîrfurilor ?
AIA NU MAI ESTE ÎNSĂ PROBLEMA MEA. E a dumneavoastră, domnilor de sus de tot. Aţi vrut piscuri, staţi cu grija vînturilor, eventual a ploilor care au lăsat deasupra doar Aratatul biblic.
Voiam să spun că şi vîrfurile-s vulnerabile, măcar ca aritmetică.

Atlminteri ideea poate rămîne.
Schiţa lui Caragiale era Ce gîndeşte suveranul?
Dar oare ce se gîndeşte sus-de-tot legat de omul de rînd?
Să zicem, atunci cînd X şi Y rămîn după un chef împreună, respectiv le coboară niţel porţile inconştientului (fac ce fac şi ajung acolo!)...

O să spuneţi că afirm ilogice.
Că acolo nu se ajunge dacă ai baraj prost...


E subiect de un roman - de fapt întreaga. noastră epocă se pretează la romane proaspete - chit că nu posed eu condeiul pentru aşa ceva.

luni, 28 mai 2012

[PSIHOLOGIE, VIAŢĂ] Personale şi nu neapărat



I



Sculat cu noaptea în cap.
Căci, pe lîngă insomnia unuia care se trezeşte des la aşa oră, mare vînzoleală în minte.
Şi trebuie scrise. Deoarece, chit că doamna Tatiana mă ia cu huş! la aşa tendinţă (cică nu aduce bani, chit că i-o plăcea cînd o fi doamna academician - şi nu neapărat la Caţavencu!), cele gînduri, iluminări trebuie puse pe hîrtia electronică.
Fiind mai ieftin decît o şedinţă psihanalitică.


E.
Nu merge să te apucid e filosofii însă, căci paznicul veghează.
Paznicul e domnul/doamna Superego.
Cunoaşteţi probabil termenul lansat de S. Freud, altminteri - după opinia mea - cu o existenţă cît se poate de clară în noi.

thetvboy.com

Nu ţin - pe cît e posibil, căci uneori (la momente bine alese ori barim la furie) nişte înjurături dure în direcţia aia nu strică - să mă cert sau fie şi numai să mă contrez cu el.
Aş lupta cu mine.
Deja-s probleme cu injuriile pe care mi le aduc singur şi care devin traductibile dacă eşti mai atent la ce spui ori faci...

Ah, gură lungă (e de revenit asupra ideii)!

Ca să nu lupt cu el, m-am apucat de dereticat prin casă. Ordenul fiind Întîi treabă, apoi joacă!
Ce încurca mai tare?
Păi nişte rufe pe balcon, care pe vremea asta ploioasă cam în zece zile aveau şanse să se usuce.
Acolo, pe stativul de apartament pentru aşa operaţie, mi-au căzut ochii şi s-au oprit plăcut fulgeraţi pe un sutien al Tatianei.


L-am pus intenţionat la dimensiunea asta.

Ş-am meditat, apropo de tulburarea măricică ce mi-o produse.
Hotărît lucru sînt eu într-o ureche... Auzi la ce mă tulbur, şi încă aşa forte!
Pe urmă, am gîndit la ampla categorie a iubitorilor de Playboy.
Şi la grupul masculin pe măsură de numeros care nu are curaj să se uite în biblia lui Hefner..
Plus cei care nu au salivat deasupra filelor aceleiaşi tipărituri pentru că nu au avut ocazia.

Subiectul ăsta l-am mai ridicat eu la fileu, dar azi mi se revelă parcă mai acut ideea, cel puţin cu argumentaţia de faţă.
Cum, sînt eu într-o urche, din blamata categorie care pasămite se ascunde la baie cu producţiunea vulgară amntită?
Poate, dar atunci de ce milioane de neveste, la certuri cu soţii, îşi înconjură mijlocul cu un delicios portjartier?
De ce  amintita Gina Pistol (legat de o reclamă Carrefour la costum de baie) apare iar într-o ţinută din categoria dezbătută - şi hulită - aici.

Îmi menţin părerea că sexul tare e mai puţin forte decît are senzaţia.
Între altele pentru că nu şade bine să spui ce simţi, matale trebuie să faci, să ridici societatea, familia...

– Şi dacă n-am chef de regulile voastre, pedeapsa cam care ar fi...?
– Păiiiii... Întîia ar fi c-am făcut noi cît să te ia la dur refec (fie şi doar verbal, atitudinal) tocmai ai tăi, bărbaţii deja dresaţi. Aaaa, ăla e aşa şi aşa... Hă-hă-hă...


Îmi fuge aici mintea la o definiţie a homosexualilor: tipi care se revoltă împotriva interdicţiei societăţii de a simţi pe cît o poţi face.
"Fii bărbat, bă!"
(Vorba maică-mii: "Ce e aia nu poţi să faci cutare lucru?? Fii bărbat!")

Dar nu e de rămas cu scormonirea aici, ci mai degrabă aş privi un tip care nu-şi dă voie să simtă. Să se entuziasmeze. Să saliveze...



II

Un distins ziarist mă întreba de curînd dacă nu mi-e ruşine de o afirmaţie...
Chestia asta - de ieri - mi-a aprins neuronii, dar şi sîmţirea cu noaptea în cap, azi.

Rar cartof aşa fierbinte precum treaba asta cu "Nu ţi-e ruşine?!" et compania.
Exprimă o mare iritare a unuia, dar şi naşte un mare disconfort al destinatarului. Care deseori nici nu mai stă să gîndească, ci deja e iritat crunt (sau, dacă e mai slab, nu ştie pe unde să o întindă mai repede ori să schimbe vorba).

Or.
Cred că ideea de ruşine constituie un ceva deformat. Unei acuze cît de cît suportabile, dacă stai mai liniştit pe ea, i se adaugă o chestie sinistră. Nu e vorbă mare, altminteri nu ar fi acuza, caracterizarea  cu pricina atît de greu suportabilă.
Eu simt nevoia să afirm din start - mai exact după meditaiunea nu tocmai promptă - că în cazul unei aşa acuze problema este la expeditor. La el intervine lupa cît casa şi totodată cruntă.
Dar ca treaba asta să facă doi bani sau zece milioane,  cred că mai e nevoie de ceva. Şi simt că-i vorba de un opinent legat fedeleş şi redus la condiţia de a-ţi pupa şi tălpile, numai să scape cu viaţă. Asta mi-i singura explicaţie a faptului că destinatarul suportă facerea-de-rahat fără să zică nimic.
În acelaşi timp, pariez că o parte din el e convinsă că ideile lui nu fură anterior dintre cele mai idioate, ori măcar potrivite firii sale. Dar groaza îl copleşeşte...

Apropo, vă mai amintiţi ce simţeaţi cînd, în copilărie, un adult de făcea de ruşine?

La bani mărunţi, cred că apelul la ruşine al cuiva arată atît lipsa de argumente raţionale a aceluiaşi, dar şi sadismul său.




Stau şi mă întreb, apropo de acţiunea de plantare în altul a ruşinii, cît e acolo argumentaţie şi cît simplă teamă (de mai multe)?
O să-mi spuneţi că destinatarul nu poate fi pus la punct altfel.
Poate, dar şi la noi, la stropitorii cu ruşine, pot fi îndreptate multe.
Nu de alta, dar mai dăm peste vreunul mai destupat şi teamă mi-i că vom da din mîni şi din vorbe ca un neînotător aruncat în apă mare. Neştiind cum să ieşim din zona delicată a discuţiei.



III

N-am fost printre cei care blamează Uniunea Europeană şi opţiunile ei umanitare la 2010-12.
Dar am dat peste un clip şi senzaţia mi-i că se exagerează un pic pe acolo, de pildă în Franţa...Un tip, făcut alcooliceşte pulbere, vrea un pat pentru o noapte sau aşa ceva la un aşezămînt social. Ca un făcut (sper să nu facă alde Cristi Mungiu vreun film din asta!), nu se găseşte vreo orizontală moale pentru el şi omul moare la scurt timp.
Să te ţii tărăboi! Videoclipul ruşinii. Ce dezinteres al oficialităţilor, al semenilor (chit că unul îi oferă foarte amabil un foc pentru realmentele cui de sicriu, o ultimă ţigară).
Nu ştiu dacă atitudinea-mi e legată de vreo pretinsă duritate exagerată. Cert este că nu aşa amabilitate pentru asistaţi, amărîţi şamd va readuce derapaţi de acest gen pe drumul bun.
 

[POLITICĂ] Uman. Cazul József Nyirö. La 2012.


Mare tărăboi că voiră fraţii unguri, aşa-zisii extremişti dintre ei, să reînhumeze cenuşa unui poet de-al lor. Ai noştri, guvernanţi, au sărit în sus. Unul acuza ieri că poetul cu pricina, József Nyiro, a fost "nazist" (sic) şi membru în parlament în timpul războiului. Cel al lui Szallasy chiar.


Pariez că nu răsfoi nimeni, dintre guvernanţii momentului, vreun material serios despre Nyiro.
Dacă o făcea, ar fi descoperit asemănări cu băieţi români ale căror nume-s amintite de străzi şi bulevarde, cum ar fi Constantin Noica şi Mircea Eliade. Care, slavă Domnului, nu despre panseluţe nu au scris în deceniul patru.
După, folosind cheia de azi a oficialităţilor dîmboviţene, "activitatea politică a lui Nyírő József din perioada 1941-1945 indică o atitudine de extremă-dreaptă, antisemită şi de colaborare cu un regim fascist".
Or, după cîte ştiu eu, şi Mircea Vulcănescu pică în ultima abatere. Şi el are stradă în Bucureşti, probabil şi în ţară, plus numele nemurit pe ziduri de şcoli etc.


[
Cum, Noica şi Eliade au ajuns apoi mari filozofi şi buni români, fie şi de la Chicago? Se poate, dar avură şi bafta de a nu muri în 1953, precum confratele ungur. Faceţi în context o mică socoteală: dacă ultimul apuca noiembrie 1956, în mod sigur acum era omagiat ca bard al libertăţii. 
I-au lipsit trei ani...
Hazul istoriei.
]

... iar Vulcănescu a murit vai de steaua lui în închisoare (chit că eu aş privi cu rezerve amănuntele decesului acestuia, cînd vin de pe buzele a diverşi pătimaşi - voitori inclusiv de canonizare)? Se poate, dar în guvernul Antonescu tot fu.
Iar dacă acesta cîştiga, să vezi ce bine îi prindea partizanatul... Ia faceţi un efort de imaginaţie şi înlocuiţi Ionel Brătianu din Primul război cu Ion Antonescu!...
Poate-s niţel rău, dar unghiurile propuse merită abordate.


Executivul Ponta sări în sus cam cum au făcut-o toate guvernele de stînga, din 90 încoace. Personal consider de neam prost chichiţa că, vaiii, nu era bun numărul pus pe cererea de înhumare depusă de a suporterii szallasyistului (epocă ce i-a succedat acela ui Horthy, după încercarea de retragere din alianţa cu germanii, în toamna lui 1944).
N-au umor urmaşii comuniştilor noştri - iar aici nu cred că exagerez, realmente în aşa faze observi cu cine ai de.a face... Şi-ţi vine dorul, pentru cînd ţi-o da voie mintea, de un studiu pentru a descoperi dedesubturile acetsi oftici pe vecinii (deseori nici ei mai breji) de la NV.
Zău că e de studiat, ce frici ne mînă în luptă în faţa ungurilor, cum o fi traversat acea mentalitate secolii. Eu aş trata cu umor lucrurile - vezi sugestia lui Argetoianu la conferinţa lui Nae Ionescu interzisă prin 1934-35 cu poliţia. 
M-aş duce acolo, aş lua parte, aş aranja un discurs frumos, conţinînd inclusiv ideea că nu eşti de acord cu aia şi aia din viaţa dispărutului. Ponta ar pute aface aşa ceva, căci e neam de mîncător de broască (precum tot politicianul), dar pas de explică apoi aşa subtilităţi suporterilor tăi din teritoriu!


Uite că am găsit ceva documentare.
Una e datorată lui Victor Roncea şi e de apreciat, chit că nu sîntem în acelaşi stal de opinii:
A doua este un editorial din ziarul mureşean "Cuvîntul liber" (titulatura arată un pic de o rămînere cam pe la 1990 a amicilor...). Am îndrăznit să comentez acolo următoarele:

N-aveţi umor. Şi nici imaginaţie. În ultimul caz, să fi meditat că, la Versailles/Trianon puteau să vină şi să spună că secuimea e teritoriu maghiar. Că acelaşi principiu al autodeterminării e valabil şi acolo.
Bineînţeles însă că nu se cuvine, ca român după certificatul de naştere, să aduc aşa vorbe în discuţie…
Zic umor pe ideea lui să pună ce-or vrea în pământul cu pricina. În asta stă problema poporului român? De-aia sîntem noi la coada Europei? De-aia avem o părere atăît de proastă de sine, încît sărim în sus, ofuscaţi şi cică jigniţi la orice rahat?
Puneţi-vă şi voi în locul ungurilor. Au avut Ardealul o mie de ani şi s-au trezit la 1918 fără. Voi cum aţi face la aşa furie? N-aţi spune destule tîmpenii, mai ales că era şi epoca?
Uf.

Bine, chestia asta cu a te pune în locul altuia nu e chiar simplă, eu însumi aş avea probleme în a sonda sufletul unor Gh. Funar ori Ion Coja... 


 
Dar tot stau şi gîndesc: chiteala asta pentru ceva de acum 80 şi ceva de ani (bineînţeles pe fondul absolvirii noastre, a românilor, de orice atrocităţi...) nu ţine şi de o neputinţă de a ne descărca furia, neputinţa, teama existenţială? Iar atunci prinde bine şi un aşa motiv de iritare? Căci tot e mai bine să te iriţi pe Traian ce i-a făcut lui Decebal - uite-aşa a venit cu un cuţit maaare, şi i-a tăiat gîtul. Ce urît! - , decît să stai cu oful în tine
Veţi zice că-s eu într-o ureche, dar ia priviţi via psihologie atitudinea cu pricina.


PS
Schimb de opinii cu dl V. Roncea:
1.   
Felicitări pentru munca ta de documentare.
Nu departe stau un Noica şi un Eliade.
E corect ca ei să aibă străzi, simpozioane, şcoli cu numele lor? Erau mult mai ponderate scrierile lor în deceniul patru?
Cum, sînt român şi ar trebui să nu spun asta în public? Să nu auză hunul?

2.      VR says:
Scrie acolo de ce nu se compara situatiile. Citeste mai bine. Noica si Eliade nu au incitat la crime si deportari ale nici unei etnii si nu au participat la epurari teroriste ca Nyiro Jozsef si garzile sale. Erau crestini, ortodocsi. Nyiro Jozsef si garzile lui ti-au ucis frati de acelasi sange cu tine si au deportat spre moarte evrei, pusi apoi tot in carca romanilor. Nu iti e putin rusine de tine cu astfel de intrebari?
3.     Mircea Ordean says:
Your comment is awaiting moderation.
Victor, mai e o problemă…
Documentele or fi ele ale Siguranţei, dar nu ştiu să i se fi dus acesteia buhul de obiectivitate.
Aştept punctul de vedere al omologului ungur din acea vreme, plus ale unui neutru.
Să nu-mi spui că nu-spatriot român de am aşa pretenţii!
4.     Mircea Ordean says:
Your comment is awaiting moderation.
Eu am înţeles că nu o fi incitat, deşi după cîte scrie un Mihail Sebastian… Dar sînt şi ele amendabile ca drept-extremiste. De ce două măsuri la acelaşi fapt?
5.     Mircea Ordean says:
Your comment is awaiting moderation.
“Nu iti e putin rusine de tine cu astfel de intrebari?”
Ruşine nu mi-e, căci am observat ce stă în spatele tentativei de a trezi în celălalt asemenea sentiment. Ce vrei, psiholog ratat…
Apoi, am pus o întrebare. De-ar fi aiurea, deşi nu cred, tot se cuvine ca celălalt să-mi răspundă calm că-ndreăzneşte a nu fi de acord cu mine. Şi bună ziua.
Care-i treaba? Mîine soarele tot de acolo va răsări.



    PS 2
    Nu pricep de ce nevoia de moderare a comentariilor - mai ales că Victor nu pare omul să se jeneze una-două de afirmaţiile opinentului.
    Eu de pildă nu o am activă pe blog , acea setare de moderaţiune. Nici nu ştiu unde e.

    Este şi o încercare la o adică, dacă vine vreunul şi te bagă şi te scoate - să vezi cum stai cu stima de sine: Ţi-o dă peste cap o înjurătură sau nouă? Te rupe la suflet vreun defect pe care ochiul versatului îl ghiceşte pemutra ta


    PS 3

    "Locul lui Nyiro Jozsef e la crematoriul istoriei nu in pamântul României", spune Lazăr Lădariu.

    O vorbă care dă bine, dar nu are treabă cu realitatea. Dă bine alor tăi, căci prea curînd nu cred că apuci să convingi neutri, cu atît mai puţini duşmani (de obicei aceeaşi fire cu a ta, dar cu semn invers). Istoria va merge cum are ea chef, chit că la un moment dat unui număr de 1, 10, cinci mii de tipi o aşa expresia a lăsat impresia că gestionează (în folos propriu) curgerea timpului.


     

      Iată şi alte materiale, unul şi unul: 










     

    Şi noi dormim soro!

    Parcă are Caragiale o schiţă despre relaţiile cu bulgarii, unde un înflăcărat de acum o sută  de ani vorbeşte cam tot pe tonul reproducerii de mai sus...