sâmbătă, 30 iunie 2012

[PSIHOTERAPIE] Indivizi conflictuali, şi alte asemenea subiecte personale



I


Aparent, poza idilică de mai sus (la marginea unei parcări între altele, pe drumul Deva-Sibiu) nu are legătură cu următoarele...

Am fost toată viaţa (şi număr ceva primăveri, inclusiv peste 50...) un tip conflictual. Tinzînd spre dispută, spre rupturi cu semenii - de fapt nu doar tinzînd, chiar am pus din plin în practică...

La un moment dat , zis să scriu aici despre un tip original (chit că asta nu e o noţiune chiar domoală, liniştită), Sandu Pizanti la nume. Ş-am zis să răsfoiesc jurnalul unei ture în comun, la 25 de ani ai mei. M-am speriat de starea de nervozitate din acel drum, plin de răcnete, iritări - şi aş minţi să ascund că eu fui vioara întîia. Dar şi cu precizarea că nu chiar din senin tovarăşul meu din acea zi de octombrie 1982 reuşea să irite.
Şi-am ţinut-o tot aşa.

Teoretic, pare o nebunie, dar se pare că indivizii asemenea mie nu pot trăi / le e precum aerul atmosfera tensionată, disputele...

Am mers acum cîteva zile prin ţară, cu prietena şi copiii. Idem, ca atmosferă. S-a ajuns la momente penibile, din fericire şi reale. Adică pînă la penibil, există o situaţie pe care nu o pricepem, raţional vorbind, respectiv ale cărei resorturi rămîn nebuloase antenelor afectiv-raţionale...
E prost-savant spus? Poate.
Mă refer la acea cale de mijloc prin care un afect poate tras spre lumină şi, prin urmare, gestionat cît de cît...

Totul este doar neclar şi pe acest fond ne simţim doar liaţi de val... E ca în visele în care nu poţi evita să fii tras spre ceva mai mult sau mai puţin coşmaresc.

Am mai zis ceva de real, ca superior penibilului.
Nu regret pretenţia stilistică... Nu acolo e calea, să te jenezi mai mult sau mai puţin crunt. La o adică şi aceasta este o îndulcire a lucrurilor... Mai există un ce acolo, mai complicat, mai dureros uneori, mai ascuns cu siguranţă. De ce ajungi să procedezi ca mine, care la un Băile Felix m-am inflamat crunt şi am lăsat baltă inclusiv propriul meu fiu...

Ah, ce spumoasă felie de viaţă este aici, dincolo de aparenţă... Ce lucruri minunate ai de investigat, de simţit, de pus în slujba proprie...

De fapt, şi-acum inaugurez altă sursă profană (ce ar fi, comparativ cu un Cant?):
"Orice conflict oferă o importunitate de a învăţa"

Chiar îi spuneam lui Radu în dimineaţa asta, la telefon...


E ocupat azi, duminică, dar i.-am spus că mi-ar plăcea să-l văd, atunci, mîine.. Căci găsesc important de discutat, de vorbit eu despre trăznăile care îmi afectară comportamentu' în recenta excursie la Cluj-Oradea.
Şi brusc mi-avemnit ideea. "Măi, Radu, dacă eu mă apuc acum şi cer scuze, cred că e cea mai tîmpită atitudine posibilă faţă de acele momente... Găsesc mult mai util să vorbim de acele momente, să nu fugim de ele... Să vezi ce poate fi în mintea unui om, fie şi amtur pentru ochii tăi de azi. Cred că e mai util aşa - şi cred cu tot rărunchii asta.
Oare dacă tatăl meu, la vreun 1960-64, îmi vorbea astfel, a doua zi după vreo scăpare de cai a lui, era mai bine?
Păi cred că era infinit mai bine!
Pentru că, el cel puţin, avea cu cine discuta despre acele probleme care fără îndoială nu-l umpleau de încîntare...
Apoi pentru a trata asemenea lucruri delicate prinde bine, copilului, dar şi acelei celule...

Bineînţeles că prin cărţi lucrurile stau altfel, ca să nu mai vorbesc de morala, de şablonul social curent. "Cuuuum! Eşti nebun! Ai înnebunit!?".
Hazos aici este că acei revoltaţi nici nu apucă să discute fondul problemei, ceea ce tu adusesei atenţiei. Şi e de bănuit de ce nu o fac, de ce se revoltă (în spatele acesteia fiind altele...)


Ce ascultă dom Mircea aici şi vă propune şi dvs.?
Păi, chit că sună a despărţire iar io abia m-am încălzit de speech...


[Cred că intercalatul de infsntilisme şi populare al la "io" ţine ŞI de un demers de detensionare a atmosferei, ca să persuasioneze parşivul conferenţiar mai bine...]




La povestea cu Radu mai fu ceva.
De bine ce tocmai îmi era pe limbă a da ieri un sfat (necerut...) unui amic.
Legat de fiu-său.
La cîteva minute după despărţire mi-a venit să-i telefonez şi să-i spun - amicului, un tip cumpătat, controlat -  că un mare serviciu îi poate face fiului fiind natural. Altfel pasămite junele stă de vorbă cu o statuă.
Eeee...
După ce vorbesc azi cu Rad' pe subiectul amintit, îmi cade fisa că şi mica mea partitură dezinvoltă intră tot în categoria nenaturalului...
Cu precizarea că lăudatul natural are chestii neplăcute, nui obligatoriu să ieşi întreg din contactul cu un vizavi de acets gen.
Care poate fi agresiv, neinteresat de tine, respingător de praf interior şamd.


Mai mergem înainte pe acest drum? Mai sîntem natureli cu Radu?
Păi, dacă tot ne-am pus problema...




     Hai ş-om mere mai departe, pe subiecte de acest gen....              




Furtunile din tura pomenită, Bucureşti-Cluj-Oradea şi retur... Cum naiba să vorbesc de ele, mai exact cum să-mi ordonez cît de cît posibilele zise?
M-am înfuriat că s-au trezit, ceilalţi trei (inclusiv Radu) tîrziu, în Pădurea clujeană a Baciului, de am plecat abia pe la 12 şi ceva din urbea lui Funar (răule!). Bineînţeles că am emrs niţel mai încet decît anticipam - mea culpa, trebuia să fiu mai realist în aşteptări.
Pe la 16,30 - 17 am ajuns şi noi la Felix. Dorinţe eu, mari. Să fac baie în apa cea caldă, să mă bucur de soare dar probabil şi de amintiri.
Parcarea fu însă la dracu în praznic.
Pe un' să ocolesc incinta ştrandului, spre intrarea lui, iar se lăsă  cu perspectivă de efort şi lipsă a plăcerii dorite.
Şi de acolo explozie.
De s-a iritat şi Tatiana, şi să te ţii.
Ton ridicat. Afirmaţii fără jenă de mediu, şi mă refer inclusiv la un hotel spălat...

Aşa că eu am luat-o - cu spumele de rigoare - pe unde mi-a venit mai bine spre intrarea ştrand, ei în altă parte.
Adică Radu a preferat să rămînă cu Tatiana şi fiica Alina.

Este o situaţie naşpa, nu?

Sînt sărac în detalii, deşi inconştient sînt montat să simt cît mai multe din acel incident, unul din cele două de acest tip ale turei.

[Ce mişto!
Căci există şi zisa: "Ce e revoluţionar azi va fi peste o vreme demodat!"
Ieri abia mi-a ieşit din minte posibiltatea de a scrie despre aşa ceva.

A ieşit şi pentru că mai intrase (sau ieşise?) pe/de pe fir o mărgică.
Laptopul cel primit - şi brici ca marcă?
Iluminare privind ceva în într-un gest, într-un comportament al Tatianei?



... cert este că azi scriu dezinvolt astea aici.
Nici nu mai contează că doar o mînă de oameni e interesată de aşa umblet furtunos prin abrupt.

De azi, întîmplarea cu pricina e un fapt comun, cu măruntaiele la vedere.
Poţi opera curativ, poţi eventual suporta cruntul dar vizibilul dezinvolt.
Da te şi poţi bucura, fie şi fudul, de satisfacţia lui a fi posedat îndrăzneala de a umbla acolo.
]


Foto alese pe subiect.
Adică zice-se Nebunia personală în dublu exemplar din acea premublare prin ţară.










Astă ultimă poză merită o legendă.
Încercuită grafic acolo e o broască. Unii veţi fi întlnit aşa gen de animol, alţii nu.
Dacă nu mişca, aş fi trecut zeci de ani pe lîngă ea fără să mă prind de egzistenţa batracianului.
Era mascat, camuflat, dar trezea în acelaşi timp scîrbă.
Orice legătură cu fapte de funcţionare psihologică nu este întîmplătoare...


Cer permisiunea să revină la balamucurile din tură...
Nu ştiu dacă ieri dimineaţă aveam planuri legate de discutarea cu Radu a bazaconiilor comportamentale părinteşti (totuşi tac-su îi spune de 1-2 ani: "Radu, dacă vezi ceva naşpa în privirea lui tata, păi să ştii că la el e ceva în neregulă... La el poate fi răutate şi alte cele, nu la tine." Logic, ultima subliniere e aiurea, e un fel de a sugera că el e de vină, dar o simt utilă acolo, acea precizare...

Ieri dimineaţă am intrat la clinci cu Doamna...
O să spuneţi că ceramente vă obosesc şi irit crunt cu aşa destăinuiri...
Oleacăd e răbdare!...
Ş-am realizat brusc, poate pentru prima dată, cum ajunge un om să răspundă la altceva.

E posibil să nu fi fost suficient de clar în descriere, mai sus...

Realizam însă într-un mod nou că omul acela caută ceartă.
O să spuneţi că deseori realizăm acest lucru, în viaţă...
Ei bine, eu pricepeam situaţia la alt, nou - poate cu ramificaţii noi -,  stadiu interior.

Vedeam (ah Matrix/Neo!




...) ... simţeam, identificam pentru prima dată, fie şi în parte, incomplet, ce şi cum.
Puteam fi conştient de proces, de situaţie - fie şi aflîndu-mă în afara furtunii. Chit că a altuia (iar măseaua altuia întotdeauna e mai uşor de scos, de observat, de dat cu părerea...).



II

Pomeneam de o ieşire sabatică (în sensul de sîmbătă profană) în parcul IOR/Titan(Balta Albă.
Mă înfurii repede.
Degeaba?
"Poate nu bă, da' unde o să ajungi cu stilu ăsta, ce se va alege cu tine, cu viaţa ta, cît vreme atenţie, energie îs băgate la aşa ciudăţenii, la aşa inutilităţi?"

Mda, un punct de vedere...
Nici nu e loc acum de purecat.

O bătrînă în autobuzul 311 întreabă dacă mai e mult pînă la Policlinică.
Aici Codul social spune că să fii amabil şamd.
Îl doare în c... pe Cod că baba aia profită, că la o adică ar fi cazu' să-i dăm şi ei o responsabilitate, un ceva de cărat - măcar în ceea ce îi priveşte interesele. Acea căutată Policlinică...

Eu am luat-o scurt. "Dar de ce te urci în autobuz dacă nu ştii unde e?"
Ha. Ajunge să fie condamnată atitudinea mea, chit că e de bun mental,de raţional.

La staţia următoare, întrebarea pleacă din nou, către alt călător.
Ăla are bunăvoinţă, dar tot nu lămureşte lucrurile - semn că Muieţi-s posmagii? nu-i oglibatoriu să aducă  rezultate, în 311 cît şi sub soarele ăsta.

Baba pur şi simplu se lăsa pe ceilalţi.
Concret, faptic - acum. Plus prin durutul în cot de viitor, în viaţa-i trecută. A trăit precum greierele, nu şi-a pus problema de viitor...

Tot acolo, discuţie eu cu doamna amabilă, care încercase să lămurească baba.
"Doamnă, bătrînii-s precum copiii. Cu mica diferenţă că ăi mici te ascultă, în vreme ce mulţi dintre senecţi nu se lasă duşi de mînă, chit că depind de tine, chit că o iau razna..."

În chestia asta eu cică-s răul, iar baba cea de tolerat, de înţeles. De mîngîiat pe creştet.
De ce-mi fuge mie mintea la "Doamna şi vagabondul" şi la cele două siameze prefăcute, datorită cărora tot căţeluşa de treabă ia papuci şi stat în ploaie?


Prin parc.
Mi s-a aprins o lampă.
Poate şi alţii, poate doar eu venim pe aici şi pentru a întîlni o privire amabilă, complimente, dragostea vieţii.
Ce vrem de la D.V. nu e de extins aici, chit c-ar fi interesant, ca simţit, nu ca teorie (la aia mă pricep, la teorie...).
Simţeam că... simt nevoia, că e mare necesitate de ceva.
Aşa că, trezit fiindu-mi interesul pentru o copilă pe rotile, niţel rubicondă, am zis că să-mi duc gîndul pînă la capăt. Ce aş vrea de la ea, de la jună? De la obiectul dorinţei?

Aici vulgul ar clarifica repede, că e ceva cu băgatul... Nu spun a ce şi unde. Chit că, în adînc, treaba asta cu băgatul... nu e ca în filme ori ca pe la colţurile de bloc frecventate de şmecheri ieftini (şi iute trecători prin epocă, întrucît în puţini ani nu-ţi vine a crede că tot ei erau cei cu spiciurile savante şi forţoase)...

[Viaţa sexuală cred că-i ceva mai diferită decît credem, decît se vorbeşte în manuale, reviste şi colţ de bloc. Nu-mi souneţi că doar io, pentru că-s pervers, meditez, investighez, descopăr una sau două altceva. Visează şi alţii. Că doar nu ajung să se stingă doar pentru că le trece viaţa... Nu, se sting şi pentru că ţin ascunse dorinţe, părţi neoxigenate din ei!]

E, io visam la a sta la pieptul în sensul lipit la epiderma acelei dudui.
Şi colo a simţi cît mai mult (sună cam sec, dara sta e uşa la încăperea lui Barbă Albastră, în sensul sec de ascunse, de nu-e-voie).

Bon.
Asta fu una.
Una mărgică, probabil.

Mai încolo, pe cînd mă luase dor cumpătat ("Dacă e de mers poimîine la munte?") de bere - semn că e ceva cronic nesatisfăcut ăn mine - mi s-a aprins o lampă.
"Vere, dă cînd umbli tu aşa doar dă te-o lua lumea, careva în seamă, de cîte ori ai avut succes?"
La o socoteală fugară reţin două situaţii (nici ele deschizătoare a Depozitului etern al Mierii). O Rodică (cel puţin aşa mi s-a spus) la Amara 1971, respectiv o femeie venită ca în vis, la o cabană oarecare, şi declarîndu-se, ferm, interesată de o plimbare a la sub clar de lună cu mine...

Poza nu e de la cabană, căci nu am vreuna nici a locului, cu o Vale a Dragoslăvenilor ce grăbeşte prin viaţă, dar vorbeşte şi ea pe direcţie..


...În rest, parcă ba.

Iar Eeeee....
Păi dacă situaţia şade aşa.
Chestie cam nasoală în sine. Căci aduce inclusiv renunţarea, aduce vorba: "Regret, dar în veci nu va veni de aici Mierea îndelung şi atît de căutată. BA POATE NU VA VENI DE NICĂIERI. Niciodată."

Aici cred că merge, melodic (şi nu neapărat în legătură cu textul) aiasta.
În sensul de a o lua - fie şi fără mari declaraţii de O să fac şi uo să dreg! O să vedeţi voi!...") de la capăt.
Repet, faceţi dacă puteţi abstracţie de text.
Poate şi Chaplin făcea ceva asemănător, în filmele sale, pe care le încheia cu o plecare spre speranţele unui nou orizont.


În context, bineînţeles că există şi plecările de vis ale lui Charlot, dar ele rămîn de vis, eventual de realitate doar una-două zile, cel mult luni...



Hm... Nimic nu ne irită mai mult, la beţii sentimentale, decît să ni se spună că aşa ceva nu ni se poate, că nu va dura... pen'că totul miroase a iluzie: el tot vagabond, ea lady de lady...
Copil / neserios tipul... Dacă s-ar putea să aibă, dar să nu se schimbe...

Cum, să fiu atent că şi eu deseori funcţionez aşa?
Posibil.
Dar şi cunosc că am de plătit un preţ de voi să mai sui în viaţă...



III


Mi-a luat ceva decenii pînă să pricep că a face din rahat bici nu e o vorbă atît de condamnabilă / hilară...
Să speri pornind de la relativ nimic, doar speranţa goală (însă multă) contînd...
Cum o fac eu aici profesional.
Vorbă ce trezeşte mai multă invidie decît degete arătătoare spre tîmplă (altminteri toată lumea citeşte literatură formativă cu aşa idei...).

Am început să visez ferm la altitudini - se vede deja în aceste posturi.
Pe 'cea linie, mă străduiesc să fac din nimic / din, pardon, rahat şi în a mă privi altfel.
Fizic. Pe poză

Cînd e foarte posibil ca venirea/'i pe lume să fi picat prost maică-tii...

Blasfemie!!!!!!!!!!!!!!!!! Daaaaaaaaaaaaaa? Să înţeleg că venirea unui copil în afara mariajului (altminteri ea, maică-mea!), în cazul bunicii, nu i-a lăsat nimic pe direcţia asta, cea a picatului prost de bastrazi, cînd mai ai trei legitimi? - vezi şi PS ]


... păi nu e de mirare că ai ceva reticenţe să te priveşti în poze.
(Bineînţeles, te simţi nasol de tot-de tot cînd ÎNCERCI să scormoni acolo, în acea neplăcere de tine)


Dar şi aici este cred de folos tehnica biciului în cauză. A confecţionării lui din nimic.



 Închei mai optimist...
Cum, pozele de mai jos îs chestii de îndulcit amarul unei situaţii altminteri rpetinse spre rezolvare?...




...Mmmm Nu cred.
Uite o poză unde nu mă plac (altminteri tres metaphorique, cu gheaţa în miez de vară şi  stînca acoperitoare).
Ce poate fi mai mişto decît să nu te placi, dar să te poţi privi...



Precizare, o simt necesară pentru cititori, a la acele menţiuni la invitaţii de ture în abrupt...
Postul este din categoria asociaţiilor libere psihanalitice, a acestei discipline în general.
În acel domeniu regulile de funcţionare sînt altfel.


Chit că, la o adică, sînt doar realitate...
Fără să am pretenţia de a deţine adevărul, nu e totuşi vina mea că alţii îl posedă şi mai puţin.
Şi îl posedă pentru că nu au timp, forţă ori alţii i-au dresat aşa, în folosul Societăţii.

[SOCIAL, UMAN]


Urmînd în continuare rigorile principiului mărgicilor, acelea dintr-un colier şi care vin una după alta, am în lucru un post despre firea conflictuală a subsemnatului.
Da, recunosac astă latură a mea, chit că e combinată existenţial cu o latură de înţelept, de laisssez faire...

După ce mi-am tras cîteva bice (ai dracu' masochişti!) acolo...:


"Am fost toată viaţa (şi număr ceva primăveri, inclusiv peste 50...) un tip conflictual. Tinzînd spre dispută, spre rupturi cu semenii - de fapt nu doar tinzînd, chiar am pus din plin în practică...


La un moment dat , zis să scriu aici despre un tip original (chit că asta nu e o noţiune chiar domoală, liniştită), Sandu Pizanti la nume. Ş-am zis să răsfoiesc jurnalul unei ture în comun, la 25 de ani ai mei. M-am speriat de starea de nervozitate din acel drum, plin de răcnete, iritări - şi aş minţi să ascund că eu fui vioara întîia."


... am zis să iau o gură de aer.

La întoarcere din Ioreu' sudic (văru Matei Georgescu nu se mai prăji azi la soare...), aud în căştile radioului vocea lui Victor Rebengiuc:





Acolo-s nişte gargare sociale de zile mari.
Ultima expresie însemnînd că-s din categoria gata-gata să ne dea gata.
Posedă toată garnitura persuasivă posibilă!

Paranteză.
Pastilele sociale sînt acelea care, susurate la ureche ori cu parul, ajung să ne lase în urmă, în mintea noastră, pe noi înşine.

... Deci spot Rebengiuc (ştiu că nu e doar al lui, dar pentru frumuseţea a ce voi a fi demosntraţie amîn numirea beneficiarului principal...).
Pian. Apus. Soare
Alergare matură.

"Este momentul să răspundem la întrebarea: Suntem mulţi... [pauză de efect] ... sau am rămas puţini?
Anul acesta am aflat că suntem cu două milioane mai puţin în ţara asta... Aşa spun cifrele, statistica rece...
Dar oare sufletul ce spune?..."


[Sufletul.
Deci atenţie la buzunare!]

Oare au rămas destui dintre cei ce nu fac doar ce vor, ci chiar vor să facă? Studenţi din provincie care nu pleacă de mirajul Bucureştiului...

[ Interesant dedesubtul! Nu putem fi sfinţi, nu putem sta în provincie etc., dar vrem şi să ne simţim bine ca urmînd fie şi superficial normativele sociale... Şi atunci ascultăm, de dăm de partea vocii Sociale..., şi ne simţim mai bine! ]



"Angajaţi care stau peste progtam chiar dacă lucrează de acasă... Şefi care ajung la birou înaintea angajaţilor. Sau taximetrişti care nu întreabă unde mergi înainte să deschizi uşa..."


[Interesant aici că responsabilitatea disconfortului - decurgînd din timiditatea netratată a clientului  -  est plasată taximetristului!]


"... Familii ocupate care încă îşi fac timp pentru masa de duminică... Oameni de treabă care împing maşina altuia chiar dacă afară plouă..."


[Adevăraţi ubermensch, mai lipsea totuşi un rucsac cu 20 chile în spate pentru a avea cu ce să ne identificăm şi să dormim mai bine...Poate e răutate a mea, dar poate e şi identificare corectă a bucătăriei reclamei, a pastilei sociale...]



"Fotbalişti fără echipă care se antrenează prin parcuri ca să rămînă în formă..."

[Alt supraom, dar de data asta absolut nenatural (menţiunea prin parcuri este delicios de duioasă!), căci nu aşa se procedează în domeniu, nu aşa te menţii cît să mai interesezi pe cineva!]

"Ştii şi tu cîţiva.
Prietenii tăi [cu schepsis menţionaţi şi meritînd poate o analiză mai atentă a demersului persuasiv] ştiu şi ei cîţiva.
Colega ta ştie şi ea cîţiva... [E băgată colega, femeie inevitabil deschizătoare de suflet în advertising. cît şi repetiţia ştiu/ştie ]
Copiii tăi ştiu cîţiva...
Iar părinţii tăi ştiu şi ei cîţiva [rămîne cum am stabilit!]..."

"Asta înseamnă că nu sîntem chiar atît de puţini..."
[E momentul să repet. Nu SÎNTEM CA ACEIA, personaje de poveste, dar ne identificăm cu ele, pentru confort al sufletului.]

"Fie reuşim împreună, fie ne vom risipi încercînd singuri....
Noi mizăm pe împreună...
Împreună sîntem mai puternici..."

Dincolo de tehnicile persuasive extrem de chitite, de performante la un anumit nivel, după opinia unuia Ordean efectul practic e zero. Nu vom reuşi nimic, mai ale pe linia preaslăvită aici.
Ce reuşim, ce facem ne putem da seama din istorie. Acolo vedem că trecerea vremii este socialmente plină de pastile, din totul rămînd ceva. Nici nu mă obosesc (deşi poate ar fi de sondat...) să văd ce rămîne, dar certamente nu-s gogoşile frumoase.

Asta e una.
A DOUA vine din încheierea single word (am zis bine?)  a întregului demers:
"Vodafone"

Tot acest demers minuţios aranjat de şmecheri (tipi jonglînd cu perceptele nobile, dar fără scriupule în sine şi atenţi doar la leafă, cînd nu ţin să făurească încă o nouă Cale politică - m-am referit la Naumovici) serveşte Vodafone.
Vodafone fiind chestia aia cu suflet sau fără care, la anumite intervale, se uită pe nişte hîrtii, la o rubrică numită "Beneficii".
Acestea fiind cu destule zerouri. Adică milioane bune de euro.


TOTODATĂ.
Rebengiuc e un tip simpatic.
Dar banul e ochiul dracului şi pentru el.
Mai exact şi el face foarte aproape de Arghezi, cînd primeşte de la PNL-istul interbelic IG Duca un plic gras. Bagă principiile prin locul unde acestea văzuseră cîndva întîia dată lumina soarelui. Ghici care e locul acela?



Rebengiuc e cel care a venit la Televiziune, spre seara zilei de 22 decembrie parcă, cu un sul de hîrtie igienică.
Totuşi, mie unuia barim, mare deosebire nu văd între prestaţia sa de azi şi aceea a lingăilor Popescu, sau Marinescu de dinainte de Revoluţie...


Încheiere.
Nu ştiu dacă-s neapărat în categoria conflictualilor, chit că autoexplorarea merită din plin extinsă.
Dar în cazul de mai sus mă trădez din categoria păliţilor cu: "Cîtă luciditate, atîta suferinţă!..."
Plus cotizaţie la tipii care nu avură parte de fişicul zornăitor cît să lase naibii principiile, morala. La două fişicuri dintre 'cele, probabil că aş juca un teatru minunat, fraierilor (e cam greu să te produci în faţa Tipăteştilor...).


(Nu pot să nu observ aici că nici dl Rebengiuc  - asemenea lui Mircea Diaconu - nu găseşte nimic aiurea să apară cu nevasta în roluri principale... Fără îndoială Mariana Mihuţ e o actriţă bună... Dar lumea noastră, chit că vorbeşte cu sunt, nu are altceva de la romanul Iulius Cezar, cel care şi-a repudiat nevasta chiar şi în cazul unei simple bănuieli...)

Iritarea mea, care se transformă în agresivitate (iar aceasta, exprimată sau ba, TOT LA FRICĂ DUCE...), vine din a fi luat în serios spusele adulţilor din prima mea copilărie.
Aveau nevoie de o Imagine, ca să supravieţuiască, chit că num le era proprie. Ca atare, refuzau dur (fie şi prin manipulare) le fie atinsă de Ăla micu', altminteri cu ochi deloc tembel.
bineînţeles n-am pretenţii de teorie nemaipomenită aici, e doar un punct de plecare.


PS
S-a decis:
Volumul care va cuprinde aste elucubraţii va avea pe pagina de gardă drept sprijinitor al autorelui pe dl Mugurel Ilie.
Care a dăruit masa, pupa-i-aş tălpile, cu un laptop de vis.
Dumnealui, din poza de mai jos, e Mugur.


Mica problemă este că m-am ales ("Ai grijă ce-ţi doreşti...!") cu o ştachetă personală nu neapărat mai sus, dar - o simţ! - mai amplă.
Legat de siguranţa privind al doilea volum al subsemnatului, nu e rău să putem afirma aşa ceva, pînă la o adică succesul vine cam mintenaş cînd începi a fi convins în tine de vreo nebunie, de vreun irealism...

Cum? Am vorbit de al doilea volum, dar carele e primul? ce făcu, ce ajunse să vrea de la viaţă primul? Păi tocmai veni o propunere de a căuta căi de publicare.
Primul fiind Sus la munte la izvor.
Bineînţeles că nu se cade să-i fiu tocmai eu lăudător, dar la două decenii de la gătare mi se pare important şi deloc prăfuit ca stil (am obsesia lucrului ce poate fi citit peste decenii drept contemporan!).


PS2
M-a iritat azi dl Dumitru Pelican, invitat la Realitatea TV, cu privire la scandalul doctoratului premierului Ponta.
Avea mica obsesie, în focul discuţiilor altminteri simple de 1+1=2, că cum de a ieşit totul acum... Făcea pe prostul, deşi avea răspunsul. Tot demersul voia să ţină atenţia spectatorului de le miez, care îl deranja pe dl Pelican (militant P. Conservator)


Mi-aş fi dorit să fiu în platou.
De fapt, şi n-aveţi să vă rîdeţi de lipsa-mi de modestie, mulţi ar lua-o mai moale dacă m-aş nimeri pe acolo...
Asta pentru că pur şi simplu, urmărind ani lucrurile, am căpătat experienţă în a nu mă lăsa dus cu preşul. În a şti cum să replic celuilalt, cînd e niţel bandit.
Rămîne aici doar latura mea labilă, să nu ţipe careva mai tare, să nu fie vreun tip la care să am sensibilitate proastă etc.

Tot pe acolo, realizez că nu-s bun de militant, îs prea indisciplinat...
Poate pe stil CTP e cazul să trag, asta şi pentru că  am sentimentul - m-aş feri de unele exceseale acestuia.
Spuneţi că nu am unele din calităţile domniei sale?
Păi nu am multe!. Dar nici el nu ale din ale mele.
Mă refeream la calităţi, ţin să precizez din nou.

A înnebunit lupul!
Ori îs simplu coiot şi nu-mi dau seama?
Hienă oricum nu-s.


Obişnuita melodie, pasămite ca fond muzical?




vineri, 29 iunie 2012

[PSIHANALIZĂ] Risc (de ajuns oare?), iunie 2012


Psihanaliză doar?
Ori deja spre psihiatrie?

De fapt, poate teama pierderii (controlului) minţii este ceva curent, mai mult sau mai puţin mărturisit, mm sau mp conştientizat.

Ca să te schimbi, trebuie să-ţi schimbi cel puţin parte din comportament, din optici. Chestie ce sună frumos teoretic, dar în practică...
Mă uitam - dacă se poate zice aşa - la două recente vise personale.

La unul, îmi stătea pe cap un sistem social opresiv. Deja atent, acel Sistem, la ieşitul-din-rînd. Şi m-am apucat la un moment dat să ameninţ, în joacă dar şi în ţarc, cum că dacă nu ştiu ce nu-mi dau, scriu la ceva gen radio Europa Liberă. Adică o istanţă opusă pe viaţă şi pe moarte acelui Sistem.
La care urgent Sistemul trimite doi tipi să mă supravegheze, să nu purced la acel gest...
Aş minţi dacă nu aş trecunoaşte că, zice-se doar în vis, acea atenţie totuşi deferentă nu-mi făcea totuşi plăcere. Mai că le atrăgeam eu atenţia dacă mă scăpau din dedicata supraveghere!

Al doilea vis fu foar aparent din aceeaşi gamă.
Doi copii bagabonţi făcuseră rost de o macara şi unul pătrunsese în apartamentul meu. Intrusul fu observat şi capturat de alţii...
Tehnic vorbind, trebuie să fii atent aici dacă răul nu e de fapt un compartiment din tine, chit că nu pare să facă deloc bine Generalului locului.
La o adică şi un Ataturk fu prima dată hulit şi dat de rebel, pentru ca apoi,de 80 de ani, să fie idolul Turciei...


Asta fu Intro...


I

La ceva recentă bere, m-am apucat să mă dau la mai multă lume din Clubul Alpin Român. Scenariu vechi. Cînd nu neapărat bat cîmpii, dar mai ales după ajung la dureroasă constatare că aşa ceva nu se face!...
E totuşi o dureroasă dar mai ales aiurea situaţie. Un învîrtit în cerc.

Poate sub influenţa unor scrise Matei Georgescu (care altminteri, întîlnit la gîrla Ioreului, mi-a părut că uitase de acel pasaj...), am realizat că lucvrurile se cer schimbate... Paradoxal, nu e vorba de dat înapoi, ci de foncat, cum ar zic efrancezul, de mers furtunos înainte.
Teoretic nici nu-ţi poţi da seama ce poate fi mai furtunos decît scrisele tale la bere pe lista CAR - pe care altminteri eu unul nici nu am avut curaj să le revăd (mă dădeam dur şi din senin la Dinu Mitineanu).
DAR EXISTĂ şi scrisul acelor lucruri FĂRĂ BERE. Perfect conştient. Perfect je m'en fiche-ist.

Ce scrie Matei?
(De reţinut aici, că tot am cartea deschisă:



"Schimbarea de dinamică psihică, realizată de psihoterapie, nu poate fi anticipată; individul doreşte să se schimbe şi anticipează cognitiv o stare viitoare care va fi cu totul diferită de starea afectivă reală în care se va afla")
...

"Dorinţele profunde, inacceptabile cultural, sînt cele care ne înstrăinează de noi înşine..."
Una ar fi, în ce priveşte scriitorul acestor rînduri, o anumită agresivitate, decurgînd din experienţele copilăriei...
[Aici, şi un sine - prin definiţie voindu-se dominator, cu toţi la picioare - care a fost încadrat prost, adică nu i s-a oferit nici cantitatea de afecţiune pentru a o lăsa mai moale, nici nu i s-a explicat ce i se întîmplă. Pur şi simplu au existat ordine şi pedeapsa în caz că.]
... care îşi găseşte la fix teren de manifestare pe lista CAR. Ce şi cum tocmai aici, e de detaliat cu alt prilej.
Cum am zis, e un mod de a ataca, de a descărca frustrări din trecut, atacuri (sau ce fu perceput ca atare) ale altora...

Ăsta e un gen de problemă interioară pe care ai curajul să o afirmi public, fie şi cu greutate (credeţi că am acceptat uşor să fac aste destăinuiri, care ar fi fost cu neputinţă altădată...).
Mai există şi cele identificate de posesor, dar pe care crede că nu se cade să le afirme nici măcar pe un blog...
Iar a treia categorie grupează lucruri pe care interiorul le ţine ascunse pînă şi de conştiinţa proprie. Cu subcategorie a, unde pot mirosi cel puţin că ceva există în vreun puseu de dor plîns la trecerea prin localitatea natală a tatălui meu (cu care am avut relaţii relativ corecte dar reci)...



..., în vreme ce în subcategoria b lucrurile-s total nesimţite la nivel conştient, văd eventual doar aiureala, dorul de fugă dintr-un gen oarecare de situaţie şi alte semne. Asta dacă nu-s la stadiul de a categorisi drept normal ceva anormal, cheltuitor de energie, autosabotor etc.

În primul ţarc, al chestiilor în fine aceptate a fi puse terapeutic pe tarabă (şi acţionat în spiritul lor) este acel a te manifesta conştient, din ordin propriu şi clar pe undele direcţii, care pînă acum doar scăpau, iar ulterior te condamnai pentru asta...

Simptomul este un conflict, între dorinţa noastră şi caraulă. Gest şi pedeapsă. Care deseori este mai dureroasă din partea noastră, a Paznicului propriu, decît atunci cînd vine din exterior (reproşurile unui Mititeanu cînd nu am nimerit, într-o polemică, anul volumului Cuxi Şerban).
E, ce scrie vărul (tupeism infantil, care este...) Matei?
Nimeni nu poate accepta să rămînă în simptom, deoarece îşi imaginează acest lucru ca pe un calvar.
DACĂ REUŞEŞTE SĂ ACCEPTE STĂRILE SALE, INDIFERENT CARE SÎNT, SE PRODUCE O MUTAŢIE INTERIOARĂ ŞI SIMPTOMUL ÎNCETEAZĂ.
Nu modificarea stării prezente determină schimbarea, ci acceptarea poziţiei rpezente; NU SCHIMBAREA DE SINE, CI ACCEPTAREA DE SINE.

(In extenso, la final post.)

În cazul listei CAR, continuarea cu oarece şanse de reuşită este să fii porc conştient.
Vorba vine porc, deşi a spune chestii fără suport şi totodată neglijent la urmările ce ar putea veni este şi aiasta o cale de terapie...
Bineînţeles că pe moment totul este idee, adică nici nu-l poţi pune în practică fără sancţiune interioară. Căci încă totul nu este modificat.

Dar mişcarea desface un ochi al plasei, iar asta se poate să nu fie puţin.


În acelaşi timp, e de lucrat la categoria doua, a lucrurilor pe care începi să ţi le spui ţie, să accepţi jocul tău într-o (posibil) sănătoasă reacţie.
Cum am zisără, amănunte în context nu se comunică public, nu posedăm forţa. Ne-ar lua la mişto exteriorul social, dar şi Paznicul interior.
Însă oare cîte erau de neimaginat,a cum 1,2 n ani?

Fond sonor?
Păi ar fi ăsta.

M-am dat şi la fratele întru suferinţă Mihai Cernat.
Că cam de-al dracului nu a vrut să-mi accepte conferinţa despre legionarii din alpinismul românesc!
E neplăcut hapul, cel următor, dar e de luat: voi fi la fel, el va sări eventual în sus şi se va da la fostul magistru (a evitat s-o facî, din acest motiv, poate şi pentru că nu se simte tare într-o eventuală polemică, aşa cum şi eu am vulnerabilităţi mari în situaţia altora...).
este interesant că de-abia acceptarea situaţiilor dure, dureroase îţi oferă condiţiile pentru a te adapta la ele.
Pentru, în consecinţă, a-ţi fi mai puţină frică de unasau alta şi, implicit, a dovedi suficientă sigutranţă de sine, forţă, cît să nu mai ai nevoie să umbli interior după tot felul de acoperiri, de completări, iar în relaţiile sociale propriu-zise deja să simtă celălalt că nu e de pornit un omenesc clinci. o umană încercare de depăşire a limitelor celuilalt, în folosul tău...

Zic şi io.
Asta fiind reacţia umilă.
Aia ne-umilă este:
"Io aşa zîc şi să moară mama de nu-l tai pă ăla care zicie altfel!".

presafamiliei.blogspot.com
Paradoxal, deformările infantile de limbaj (zîc, zicie etc.) de mai sus  nu-s de sanchi, nu e de infantilism clasic, şi o cale de comunicare mai directă, mai naturală a acestuia din urmă.




La final:
Zis-am, lăudate-ne-am, acu să purcedem la proba Vieţii.
Cîte din pastilele de mai sus vor face bani în confruntarea imprevizibilă cu Viaţa?

PS






PS
IMPORTANT.
Un lucru trage pe altul după el...
Cele scrise mai sus solicită altele, în şirag...


Mereu mi-a fugit mintea la un pasaj din Marie Cardinal, Cuvinte care eliberează:


























"…Această bruscă descoperire a proprie-mi violenţe a fost, cred, MOMENTUL CEL MAI IMPORTANT AL PSIHANALIZEI MELE.
Din această nouă lumină totul devenea mai concret. /.../ 
Acum violenţa îmi venea ca un dar grozav şi periculos, o armă redutabilă, cu încrustaţii de aur şi sidef, pe care va trebui s-o manipulez cu cea mai mare prudenţă. Ardeam de nerăbdare să mă pun la încercare. Ştiam că voiam s-o folosesc numai pentru a construi, nu pentru a (mă?) distruge.
  O dată ce luam cunoştinţă de propria-mi violenţă, luam cunoştinţă şi de propria-mi vitalitate, veselie, generozitate.


Pe aproape, m-am apucat să comentez la un post Carpati.org al Laurei:

"...Sînt exigent, deşi e greu de stabilit cît în asta e nevroză, şi cît măreţe, înalte ţeluri, optici dă viaţă etc.
Dacă Mugur are trecere, să fie sănătos - asta îi, careva trebuie să fie mai urs, mai neam prost, iar altul The good boy. N-o să ne supărăm dintr-atîta - există fleacuri mai importante pentru care să ne crească aiurea tenziunea.

Apropo de "proprietate", am decis să încerc să fiu şi la suprafaţă cum îs în adînc, iar apoi să văd de se sfîrşeşte lumea, de mă abandonează amici (pe care nu îi am...).
Îmi ascut ghearele pentru cartea lui Kargel, ca orice invidios. Vreau să fiu odată neam-prost cu tot sufletu'! Mişto senzaţie trebuie să fie... Să te ţii prosteste, iritări, ochi peste cap, blesteme din amvon!
Pupici, ma chere!" 


 După ce am scris, am realizat că luatul în oarece balon cît şi (aparenta) dezinvoltură sînt de fapte ecrane de protecţie... Vrei să te simţi absolut liniştit pe moment, dar plăteşti apoi cu vîrf şi îndesat.. Prin teamă.
Or, meditat-am dacă nu e o etapă nouă de abordat, a spune fondul celor de mai sus într-o formă mai liniştită, mai la locul ei.
  

Mda, mai sînt multe de făcut...
   
De pildă, mă uit la pozele Laurei pe Brîul Portiţei şi simt - fie şi pe departe (de ce asta, nu contează pe moment, aici) - cîte pune în mişcare în interior...
S-o mai scriu o dată:
"CÎTE PUNE ÎN MIŞCARE ÎN INTERIOR..."
Dor posesie, dor invidie, dor de a iubi, de a urî etc., etc...
Cît de bine le zice Marie: cuvinte pentru a spune... Şi asta nu ţine de poezie, cît de curat în propria ogradă, în propria viaţă...


Ah, iar sar...
Mugur a avut amabilitatea (pe lîngă altele...) de a împrumuta pentru cîteva zile o carte: 


   Cred că nenea acela face o mică eroare... Nu ştiu cît de uşor e de iubit propria odraslă... Dar ştiu că a iubi e uite-aşa (semnul unităţii dintre două palme. Strînse bine.) cu ura.
E banc (e pastilă a societăţii, şi implicit generatoare de ale noastre neacceptate) cum că părinţii doar iubesc, adoră progeniturile.
Orice din afara acestui tipar comportamental nu se spune. Se suportă eventual, în unghere, dar nu se spune...

Ce aiureală... Căci de aceea am subliniat mai sus: "ale noastre neacceptate". Deci este ceva al meu, dar am ajuns să nu îl accept, ce să mai spun de stimat (asiasta nu înseamnă şi a-i da ascultare...).
Căci trebuie să mă iau după zisele şi regulile altora.

De fapt, văd că mă port acum cum zice autorul de mai sus... Pornirile mele, instinctele sînt copiii mei. Bineînţeles că se poate discuta dacă pot să tai gîtul cuiva, căci aşa-mi veni din interior. Mai exact nu mă pot lua nici aici după acest copil al meu. Dard e acolo şi pînă la a băga la beci un copchil al meu, ba chiar de a şi uita că se află surghiunit acolo - păi e distanţă mare.




PS

Şi alte extrase din cartea Mariei Cardinal:

   Începeam să-mi cunosc graniţele şi să trăiesc în limita lor.
   În general, graţie analizei îmi înţelegem visele. Acestea ÎMI FOLOSEAU SĂ-MI LOCALIZEZ CELE MAI APĂSĂTOARE TENSIUNI DIN MINTE.
  
   Cum era cu putinţă să se pună mii de întrebări cu privire la felul cum te hrăneşti, mergi, respiri, şi niciodată o întrebare pentru a şti dacă visezi şi ce visezi. Ca şi cum şapte sau opt ore din viaţa cotidiană a oamenilor n-are nici o importanţă. Ca şi cum somnul înseamnă nefiinţă.
  
   Îmi aduceam braţe de vise în străduţa înfundată. Le elucidasem pe toate, sau pe-aproape.
  
  
   Pe tot parcursul analizei mă minunam în faţa travaliului admirabil ce se operează între conştiinţă şi inconştient. Neobosite albine. Inconştientul căutînd în străfundurile vieţii bogăţiile care-mi aparţineau, depunîndu-le apoi pe un mal al somnului meu, iar conştiinţa, pe celălalt mal, inspectînd noutatea, de departe, apreciind-o, lăsîndu-mi s-o presimt ori respingînd-o.
   Aşa cîteodată dădea năvală în propria-mi realitate un adevăr uşor de înţeles, simplu, clar, care nu-mi apărea însă decît atunci cînd eram în măsură să-i vin în întîmpinare. Inconştientul pregătise de multă vreme terenul, semnalîndu-i-se conştiinţei, ici şi colo, prin cuvinte, imagini, vise, cărora nu le acordasem atenţie.
   Pînă într-o zi cînd, gata să primesc noul adevăr, puteam să fac drumul spre el în cîteva secunde.
   Aşa mi se întîmplase şi cu ,violenţa, pe care n-am văzut-o decît atunci cînd am fost capabilă s-o suport.
  
   Am simţit o mare jenă să exprim prin cuvinte pasajul cu… din vis, să spun ce conţineau. […]
   Fiecare cuvînt pe care mi-era greu să-l rostesc masca de fapt un domeniu unde refuzam să merg.
   Rahat, căcat.
   Mi-am dat seama că niciodată nu-mi acceptasem o parte considerabilă din corp. Care, într-un fel, nu-mi aparţinuse niciodată.
  
  
   Mai înainte, rîsesem oare vreodată cu adevărat?
   Eram dama de roşu dintr-un castel de cărţi de joc… Numai să spui cuvîntul “căcat” şi să te gîndeşti fără ruşine şi dezgust la ce conţine el, iar castelul se prăbuşeşte…
  
  
   Această repulsie faţă de mama mă jena, ar fi trebuit să ştiu s-o înving, nu pentru a mă apropia de mama, ci pentru a mă elibera de ea, de ce însemnase ea pentru mine.
  
  
   Devenisem o persoană puternică şi responsabilă, o femeie solidă pe care te puteai baza. La vîrsta cînd alţii cred că viaţa li se termină, aveam şansa de a o fi început de foarte puţină vreme pe a mea. ERAM PLINĂ DE ENTUZIASM ŞI DE ÎNFLĂCĂRARE, TOTUL MĂ PASIONA. Îmi descoperisem o vitalitate necunoscută…
  
  
   Nu făcuseră de fapt nici o analiză, O ABANDONASERĂ DE CUM DEVENISE MAI GREU, de cum nu se mai întîmplase nimic săptămîni şi luni în şir. O lăsaseră baltă cînd, după ce au povestit ce ştiau, s-au trezit în faţa necunoscutului, acel zid fără fisură ce astupă orizontul, acel nemărginit deşert, aparent de netrecut.
  
  
   Două coşmaruri mi-au permis să termin psihanaliza.
  
   O analiză bine condusă trebuie să aibă drept urmare moartea unei persoane şi naşterea aceleiaşi persoane înzestrate cu propria-i libertate, cu propriul adevăr. Între cea care eram şi cea care am devenit exista o distanţă uriaşă, atît de mare încît nu e posibilă o comparaţie între aceste două femei.
  
  

joi, 28 iunie 2012

[MUNTE] Valea Urzicii, Brîul de sus, Solstiţiu 2012 (III)



Continuare.

...Seara am rămas la nivel Brîu plus 1, exact unde am fost şi la vremea ninsorii estivale de acum patru ani. Nu am avut probleme cu vreo cădere din cer, doar cu teama de a nu o lua la vale, în somn, scuturat de cine ştie ce zbuciumuri cum îndeoşte oricine practică din cînd în cînd. Acasă - dar aici nu aveam contract cu nimeni că aş fi scutit de aşa ceva. A fost singura problemă nocturnă, acea grijă - dar deloc de colea.


Altminteri cer uluitor, stele (în cît mai rămîne dintr-o noapte de solstiţiu, cînd soarele se stinge sau aprinde complet aproape în DOUĂ ore.
Asta la partea frumoasă.
Mai neplăcut este cînd rămîi singur pe acolo... Ai venit matale cu acest scop precis, dar în noi sînt compartimente care nu se omoară deloc cu aşa dor, ba ne-ar voi urgent porniţi spre acasă, după ce anterior - previzibil - au sabotat şi la domiciliul propriu dorinţele alpine.
Primele tulburări, de oarece teamă, apar chiar cu două ore înainte de apus, cînd unghiul soarelui este totuşi unul puţin comun experienţelor noastre. Ora aceasta ne prinde de obicei la poale, către tren ori maşină îndeobşte.
La locul de campare totul e frumos, magnific, dar a apărut şi o teamă, a neobişnutului... Ea e accentuată de faptul că te ştii singur acolo. În faţa întinderii, dar şi a nopţii care se anunţă.

Îndeobşte noi sîntem obişnuiţi cu nesfăîrşitul Cerului. Ne-a mai gîdilat cîndva pe unii, nu chiar pînă la a ne simţi în pericol să cădeam acolo, dar suficient că să ne tulbure imensitatea aceea  – la bani mărunţi e şi greu să treci pe hîrtie, fie şi doar a conştientului, ce tulbura la prima vedere a cerului, a puzderiei de stele...
În cazul dormitului original de care vă vorbesc, senzaţia se amplifică şi prin contribuţia nesfîritului sau măcar a multului, ca privelişte, la care e de adăugat şi alt izvor de dus omuşorul cît mai sus, acela născut de abruptul pe care ţi-l vezi dedesubt... 
Ca şi cum lista nu ar fi de ajuns, eu avui anul acesta, în Urzica superioară, şi amintirea intrată în sînge să tooot amintitei zăpezi de iulie ce mă luă în braţe reci ("... să vă vrească pulsul, ar adăuga Mircea Vintilă, "Blana ursului") cîndva, aici.
Dar îţi faci treaba.

Ah...!
Tot trebuie să lungesc lista.
Cu ceva decurgînd din situaţia apei de băut acolo. Deşi sîntem la solstiţiu şi zăpadă mai e multă pe munte, nu se topeşte cu una cu două. La finalul turei din prima zi aveam socotit să mă duc în Mălin, dar cum descoperisem omăt şi în Brîul de sus al Urzicii, am luat-o la cerşit pe aici. Asta în ciuda unei oboseli ce mă pălise spre final de tură: tipii dezinvolţi la turuială pe blog nu-s neapărat rachete infatigabile pe teren...
Băgat zăpadă în sticla de jumătate de litru, dar se topea al naibii de greu... Şi nu ar fi ajuns - poate mă repet aici, dar unul dintre cele mai tîmpite lucruri în viaţă este să suferi o noapte întreagă de sete. M-a iertat trecerea-mi sub soare de mai mult decît atît, de o noapte fără apă, nici un mai ştiu exact cînd am păţit-o, suficient însă cît să evitt aşa ceva ulterior.

În Brîu, finalmente mi-a venit ideea să iau nişte zăpadă în folia din rucsac, şi pe care s-o duc apoi la campament.
Acolo am cuibărit-o cît să stea bine, să nu fugă ca proasta apa topită din cînd în cînd. Şi pe care o sorbeam din cînd în cînd, contorsionat binişor şi cu ochelarii de vedere alături - căci se loveau de una sau alta în adăpătoare.

Aranjat iute patul, graba ţinînd de oboseala ce reclama somn. Cu un sfert de ceas înainte de apus chiar am intrat în sacul de dormit, dar somnul s-a lăsat - previzibil - aşteptat.



Nefiind mulţi metrii pînă la coama Mălin-Urzica, faci dese drumuri de la camping aici.
Te uiţi în jur, te tulburi la cele din jur.







Eram curios dacă discul solar va atinge optic vîrful Omul, cele două case de aici şi megalitul. Pînă acolo nu a ajuns, dar la nord/dreapta vîrfului Ocolitului (nu am nimic cu Bucura Dumbravă, dar dacă tot exista o denumire anterioară ideii teceriste...) tot a trecut.








Aş minţi să ascund că îţi trezeşte oarece tristeţe, vederea unui asemenea teren părăsit de soare, chit că pentru cîteva ore doar...


Apare acea dungă neam de curcubeu, care poate marchează separaţia dintre stratul apropiat solului, cu ingredinte mai multe (a la praf, umezeală şi cine mai ştie ce), şi cel mai apropiat cerului.

Florile de sub nasul tipului vîrît în sacul de dormit. "Dacă nu eşti cuminte, te iau alpiniştii şi te învaţă să dormi în sac!", aş parodia eu declamaţia de speriat copiii, de cîndva ori poate şi azi, dar privindu-i pe ţigani...


Cam pe aici, discuţie cu un amic. Aaa, fu sponsorul deplasării, al telecabinei mai exact. Trudea cu descrierea ultimei ture personale şi ţine să se consulte asupra unei denumiri...
Ne întindem inevitabil şi la umbletul subsemantului.


Bucşoiul şi Morarul, pe cînd soarele îi părăsise.




Astea-s flori la doi paşi dre nasul marelui alpinist de telecabină.
Inevitabil - şi cu regret - le-am ciufulit niţel, pînă la părăsirea locurilor spre prînzul zilei următoare...

Ora e tîrzie, dar inevitabil am trecut imaginea prin prelucrare...

Bolovanul din creasta M-U, aflat în preajma bivuacului.
Pardon, sînt doi!
Uite-i cum arată de sus, în soarele zilei următoare:


Revin la pozele din vremea post-apusului...


Bucşoiul.

Postăvarul.

Lumini în Valea Prahovei.
Bineînţeles spectacolul era acelaşi, de pildă, în Valea Bîrsei.

Cum fu noaptea.
De anumite emoţii, proprii locului şi... tipului, am vorbit.
Trezit la ceva intervale. N-am mai stat însă foarte mult cu ochii deschişi, spre draga-mi dungă a Căii Lactee, de pildă.
Cum poate am zis, perioada de întuneric complet fu decupată de perioada din preajma luminii soarele, pe care le-am socotit la cîte două ore înainte de apus şi de răsărit. Caracteristica perioadei rămase fiind că puteai gusta giuguc puzderia de stele.
Pe la Omul nu fu vreun zaiafet, la un moment dat se mişca o lampă prin căldarea de sub vîrful-rege al Bucegilor. Am dedus că era vreun cioban cu vreo treabă specifică domeniului.
În rest linişte, cum fuse în cele două zile vecine.

În ciuda grijii să nu mă ia vreo agitaţie nocturnă (nu vă treziţi cu cearceaful zob acasă, cel puţin uneori?) şi să mă zvîrle, am dormit bine.Temperatură ok, pentru sacul meu cel mediocru (parcă alde confort la zero grade).
Probleme fuse cu oarece alunecat discret dar ferm în lungul scîndurilor, că nu stătu nimeni - nici eu! - să le pună cu polobocul, sau cum îi zice la chestia aia din construcţii?
La un moment se trecu de perioada (fericit) neagră a nopţii de vară, m-am sucit pe partea celalaltă, dpă care făcut-am ochi doar cînd peisajul arăta cam ca mai gios:

După care priviri fotografice şi nu numai spre jur:



Altă viaţă pe Coana Mălin ("...L'eternel retour de la chance" - ar zice anticul Joe Dassin)!

Creasta din stînga pomenitei văi e şi ea precum un cocoş, mă refer la dorinţă de a porni activităţile dimineţii.

Morarul îşi reia şi el locul în orchestra minunilor.
Apropo de acest munte, au căut nişte bolovani mari  cam de sub Creasta Ascuţită, iar ruperi din blana verde a muntelui, mai jos, marchează traiectoria imenselor proiectile.

S-a spălat pe ochii  frumoşi şi Releul.

Porţiunea muchiei Mălin - Urzicii spre Platou.

Lucrurile mi-s nestrînse, căci am fugit să văz prin jur cum stau lucrurile, în noua şi tonica lumină.

Moraru, zona Mănuşii. Nici pînă azi nu ştie marele bucegist de se poate trece lesne din Şaua Mănuşii spre vest, pe brîul omonim...

Imediat la vest de bivuac... Aş minţi să nu subliniez că mai degrabă îţi arde la compouter de poezie, întrucît pe teren ai inclusiv grija retragerii cu desajul greu, pînă la Buşteni. Subsemnatul neavînd fibra unui Mititeanu, a unui Jipa ori a unui Vasilesc Dan.


Fratele drag Colţ Ultim. Lumină os pă el, frate!

Acu' deja ştiţi în mare care ce e, din acel unghi!...







Valea Urzicii, cred că din Platou.
Plimbarea de dimineaţă avu loc pe –1. Cu lungi lălăieli şi căscări de gură.
Dincolo de aceasta, de lălăială, avui şi un scop...

Iată cum arăta adăpătoarea personală de care am pomenit. Nu m-am greţoşat cine ştie ce că nu e ca-n sticla de Perrier (oare am văzut vreuna în realitate, în afară de poze?).
Eee, umblînd după apă pe B Sus, m-am nimerit  luînd un braţ superior al acestuia, ce duce în Cazan.
Cazanul fiind deschiderea ca atare ce astupă firele principale ale Urzicii deasupra BSus. 
De ce-s mai multe? Pentru că ceva mai jos, iniţial spălătură-bîldîbîc, a mai luat naştere un hir.
În planul iniţial aveam de suit din brîu Zero în el, aşa să mirosim locurile.
Nu mi-a mai ars în seara precedentă, din cauză de limbă cot. Dar l-am nimerit acum.

Nu mai ştiu ce scria exact Gogu Frim la 1933, pe unde a ieşit din Urzică la Platou.. 
Privind azi lucrurile (de pe acea rămurică brusc deviată din B Zero), locurile, în dreapta e un gang înclinat şi cu grohotiş nesigur, în vreme ce în stînga părea că se poate ieşi într-o muchie pe acea parte. Dincolo de care poate era de identificat de există  de-vreo pîine alpină rezonabilă.

Venind în dimineaţa celei de-a doua zile pe Plus Unu, am văzut că dincolo de muchia estică a cazanului, spre amonte, există omică treaptă, apoi afluent oarecare şi el înclinat.

Plimbarea-mi din a doua zi se limită la Plus Unu, cu staaaaturi la pietricele, privelişti, sîmţiri, soare (cam arde la ceafă, căcu nu mi-adat prin cap să mă protejez ieri...).
Din punct de vedere alpin unele chestii-s fleacuri, ba la doi paşi de Platou, însă le-am descoperit suficient şarm pentru a petrece destul timp acolo..
E interesant cum un tip împrăştiat dovedeşte aici o capacitate de concetrare, de fixare în universul (relativ) mic nu chiar de prevăzut? Ori ar fi de anticipat aşa ceva, fie şi prin regula contrariilor? Sau prin rămînerea în miere în locurile, locurile care ne plac?

Foto din alţi ani, dar aplicabile umbleturilor din tura descrisă:




Cazanul de deasupra Brîului Zero, din Principalul Urzicii.


Coborîre în ziua a doua.


Am plănuit îniţial o trecere spre Cerb, în traversare din Pripon.
Nu se punea problema mergerii pe la Ceardac, ce m-ar fi dus cam obligatoriu - cu dulap din spate cu tot - pînă la cei 2500 şi un pic ai Omului. Am bănuit existenţa vreunui drum de oi din Căldări  în căldarea cu stînă de sub Omul, dar cînd am văîzut cît e de mers plus nesigur, am rămas la idee Pripon. Pe Căldări am mai fost cu tarhat în cîrcă şi, chit că ţine, fură parcă prea multe locuri voitoare de atenţie în deplasare.
Pe Pripon, în afară de inevitabilele amnezii ale drumului exact, parcă alde contractul a fost respectat.

Valea P. mi-a plăcut, mă refer la frumuseţe, şarm no-climber. Urmînd eterna dorinţă de sintetizare a minţii, am găsit-o demn de împărit mental în mai multe segmente. Cred că ar fi vreo trei, cu subdiviziuni.
De pildă o prima ar cuprinde copaia de sub Releu (orientată NV) plus locul unde deja valea întoarce spre nord, într-o primă căldare. Urmează apoi zona aferentă Brîurilor de Mijloc şi Mare, largă. Al treilea act îngustează valea, cu două părţi despărţite de trecerea de picior spre Valea Cerbului.
Mi-aş pierde liniştit o zi senină pe aici, dacă dorul de mai mult nu m-ar împinge spre brîurile din stînga, spre zone mai accidentate.
Că veni vorba, peretele Priponului (către SE) - pe unde se insinuează braţe de brîuri - e o chestie de făcut ordine mai mare, care e de făcut, care ţine de Sus şi care de Mijloc. O schiţă mai în detaliu. De ce tooot n-a ajuns să facă aşa ceva un tip cu destui ani alpini în picioare? Păi, pentru că întotdeauna rămîne în ale abruptului ceva neclar, care te atrage să revii, prin zonă...