marți, 31 iulie 2012

[PSIHOLOGIE, UMAN] 31 iulie 2012, din călduri. Ale verii


Mi-am ilustrat acest post cu cîteva fotografii din recenta-mi tură în Piatra Craiului, alături de doi buni prieteni.


I

Recent, confratele întru munte Cornel S. reproduce pe Facebook un text oarecare (nici nu mai contează dacă o făcea ironic sau ba), după care alătură o zisă proprie:
"Totul în jur e minciună".




Frumos.

Mă gîndeam că părerea-mi despre mediu ar fi Totul în jur e încercare de a mă înşela.

Hm.
Părerea fiecăruia despre cum a fost crescut, pe unde şi cum a fost dus..



Bineînţeles asta nu mă opreşte să încerc a înşela, prin titlul postului, cu căldurile... Ale sexului fiind unul dintre cele mai eficiente catch-uri.
De pildă, în dimineaţ asta, pe un autobuz RATB, am văzut clamîndu-se despre Pulpă. Pe unde or fi Pulpa. Cînd ţi se plimbă aşa ceva mare şi prin zare, călugăr (sau mai ales la aceştia?) să fii şi tot la prostii ţi se duce mintea.


II

Doi amici, cu copilul de vreo opt ani la munte.
Junele este pedepsit. Nu s-a purtat cum trebuie cu colegii. Nici nu mai contează împrejurările.
Amîndoi părinţii susţin ideea.
Întreb, într-o doară: "Nu a fost şi vina colegilor?".
"Nu!"



Mmm, parcă nu e treabă,  să vezi astfel lucrurile.
Una la mînă, de cînd lumea disputele, clinciurile au doi participanţi, doi inşi care contribuie. Doi care vor fiecare să ia / să primească / să se menajeze mai mult mai mult.
Apoi, mi se sparie gîndul la sportul ăsta cu pusul copilului - mai ales în condiţiile amintite - la zid de către amîndoi părinţii. Nu ştiu de ce-s sensibil la treaba asta.
Aşa pornesc probabil stările - cu rădăcini adînci ulterior - că eşti singur împotriva tuturor...

Nu cred că greşesc grozav punînd la motivul acestei zidiri / puneri la zid destul sadism. Că  al mic are mai mult ca noi. Că-i vin infinit mai de-a gata. Că trebuie să dăm de la noi pentru el, iar asta nu-i deloc uşor, deloc plăcut - e mai simplu să fim atenţie la noi, să ne fin noi înşine în centrul atenţiei...
O să spuneţi că proiectez io de zor, dar pînă una alta căutam sursa unei situaţii.
Putem bineînţeles vorbi - pre astă direcţie - şi despre criminalul care semnează aste rînduri...

Care numai bine se află în oarece conflict cu fiul mezin, tatăl neputînd întrezări niscaiva cer senin pentru o vreme...



Oarecum paradoxal, o cunoştinţă (nu dau detalii de nume nici să mă tai) îşi tratează altfel progenitura feminină, care nu e lăsată să ridice un pai.
O situaţie în care Ionel Popescu (cel programat pentru debutul educaţiei de la şapte ani, în "Vizită", I.L. Caragiale) îi mic copil... O discuţie cu mama despre lipsa skill-urilor gospodăreşti a avut la un moment dansa unui răspuns cît de cît liniştit. "O să înveţe ale gospodăriei cînd va fi mare".
Afirmaţia nu poate trezi zîmbete, dacă nu intuieşti - fie pe moment şi fără explicaţie - că în sufletul mamei există o rană, din propria copilărie. O identifici cît de cît în ideea, în refuzul de a pune copiii la treabă doar ca să ne aflăm în treabă, doar pentru a le amărî existenţa.
Faptul că aici, în acea îndeletnicire paternală transpare mult din sadismul de care tocmai am pomenit, nu schimbă datele problemei, suceala produsă de soartă în sufletul acelei mame.




II

Politic.
Traian al meu a trecut hopul referendumului.

Îmi recunosc subiectivitatea. 
Dar îl şi prefer pe dumnealui, pe Pirat, unor rele mai mari. A căror atmosferă am gustat-o din plin în epoca de ordine şi linişte a epocii Năstase (2001-2004).
Plus că, eu barim, de la un Băsescu pot găsi ceva de învăţat, de admirat, pe cînd la restul nu-i deloc lesne de identificat aşa ceva...

E de discutat aici că omul / Băse a fost rejectat de atîtea milioane de sufragişti.
Într-un teren al întoarcerilor foarte lesne din condiee ste că observi că  50 şi ceva la sută nu au considerat situaţia suficient de gravă pentru a se duce să-i d ea cu parul votului.
Chit că cele 47 de procente de participare se adunară după o reţetă pe care am mai văzut-o în 2003, în vremea lui Adrian Năstase. Cu aşa-zis urne mobile umblînd ca nebunele după căderea întunericului prin satele favorabile...



În acelaşi timp.
Insuccesul acţiunii de debarcare mi-a făcut plăcere la pentru că a mai tăiat din nasul celor mulţi şi într-un fel oarecare, căruia un Lăpuşneanu îi spunea mai direct, cîndva.
Şi zău că nu pic neapărat în elitism!
Dar nici nu mor de plăcere să ţină cîrma ţării nişte tipi care aşteaptă să el pice mură în gură. Şi glosează bineînţeles pe această frumoasă temă, de pildă cum că Traian Băsescu le-ar fi promis, garantat că vor trăi bine (ceea ce nu e cazul...).
Oameni care de la o tăiere din salariu, pensie provocată de o furtună mondială socotesc că le-a fost răpită întreaga sumă, iar asta totul din pricina unui singur om, care o va fi făcut-o - bineînţeles! - doar din răutate, din boală pe ei!...



Momentul mi-a prilejuit o întîlnire cu scrisele lui Victor Ciutacu.
Vomitiv curat (chit că unii au fără îndoială nevoie îndreptăţită să lectureze şi să saliveze la aşa rînduri)! Şi asta nu pentru că m-ar jena să-mi plimb ochii pe rîndurile aceluia, ci pentru că urmînd calea stimabilului, a ideilor sale ajungi la un scurt şi prompt Reject din partea Vieţii.



Omul se vrea - ştie ce prinde şi ce nu la targetul ales! - din stirpea lui Arghezi, Crainic, Barbu, dar mi-e teamă că din arta pamfletului a ales doar grobianismul pur.
Atîta a ştiut, atîta ştie, iar de produs se produce doar inevitabil pe scena lumpenului...

Îmi fugea gîndul de curînd dacă, totuşi, trustul media al dlui Voiculescu nu face totuşi un pas înapoi, de la Tucă la Ciutacu... Faimosul caracalean cu bretele avea un oarece populism, o oarece grijă excesivă de amărăşteni  ce nu mi-l făcea tare gustabil. Cum se întîmplă însă în viaţă, se poate şi mai rău...
Nu scrie nicăieri că mersul unei societăţi umane trebuie să fie neapărat ascendent... A păţit-o Germania lui Bismarck, căzută apoi tragic pe treptele numite Wilhelm II şi Hitler... Deşi, dacă srai să te gîndeşti, seminţele nebuniei parc-alde Cancelarul de fier le-a pus sau barim nu a temperat deşteptarea Divizatului (anterior) Popor german.
Ah, ce zboară meditaţiunea!:..





III



Renghiurile par să fie una din caracteristicile principale ale Vieţii.
Cu vreo şapte ani în urmă, am pus capăt unei legături conjugale ce se voia la locul ei, în favoarea unei nebunii ce nu a încetat nici în ziua de azi.
Gestu-mi a provocat strîmbete din nas, fie şi discrete, dar cu urmări sociale ferme: nu am mai primit invitaţii de pildă într-una din casele pasămite scandalizate.
Ca un făcut, demonul simţurilor şi-a făcut şi pe acolo apariţia. Ba chiar, la indivizi dorindu-se raţionali, scăparea de hăţuri a fost şi mai năvalnică.



Iar dacă atunci apropiaţi de-ai mei se raliaseră celei care le devenise ceva mai tîrziu, mai indirect prietenă, de data asta m-am trezit eu luînd partea ori măcar acceptînd lamentaţii pe umăr din partea soţului înşelat.


(dormitor - sic! - pe coclauri alpine)

După acum, abia acum, după pragul de sus, află nefericitul (de fapt, este ea...) că nebuniile subsemnatului sînt totuşi o cale de a mai purja din lucruri absolut omeneşti - care altminteri fac bum cu multă vehemenţă, în astă epocă mai ales, a legăturilor mai lesnicioase, a tipăriturilor, teveismelor şi a  discuţiilor libertine la orice pas.

Că veni vorba, oare de ce mă jenez tot eu de nebuniile deceniilor trecute, de pildă sînii goi ai partenerei pe Brîul Roşu iar subsemnatul naturist de-a binelea, tot pe acolo? Cînd de fapt poate acela era naturalul, sănătosul, şi nu îmbufneala celui care a uitat de acele vremuri?



Să trecem însă spre locuri mai plăcute...
O ieşire a la Pink Floyd din nebunia viermilor, cel puţin a acelora nerecunoscuţi la timp...



...completată de imagini destinse din acelaşi piept al Pietrei Craiului, la fine de iulie...
(Mmmm, mi s-afăcut dor şi de "Two suns in the sunset"..., ca exit fericit. ce sa inglezit francofilul! )









(orice asemănare cu siluetele cuplului din imagine este întîmplătoare)


PS
Apropo de tura din care aduc aceste poze - prin locuri unde m-a dus cam de mînă fostul meu ucenic...
M-a apucat la un moment dat  - pe coclauri deloc simple - fredonatul. 
Din "My Way".
După un singur vers, şi ăla foarte scurt ("Now..."), mi-am dat peste gură, cu atît mai puţin nu am anunţat anturajul momentului: .
Urma "The end is near..."!
Cît de paşnic îşi manifesta groaza, teama adîncul!



PS
Fac ce fac şi mă vorbesc de bine, fie şi pe savanta cale a comparaţiei cu tipi catalogaţi (ghici de către carele interesat?!) drept luaţi la vale...
Urît obicei!
Am întîlnit acum cinşpe ani şi ceva un tînăr. Eu aveam aproape 40, el la vreo 22. Fiind mai dezinvolt, l-am lăsat să suie el de pildă săritoarea dificilă din Rîpa Mare, între Brîul de Mijloc şi cel al Acelor.
A plecat curînd în străinătăţuri. Cele americane.

S-a întîmplat să-i văd azi o poză. 

Parcă nu aş plăti aşa preţ (chit că la o adică decisivă e soarta, ursitoarea cea plantatoare de gene...) pe succesul profesional...
Scuzat să fiu dacă nu dau poza - nu mi-aş duce fudulia de a mă fi păstrat cît de cît bine, pînă aici...
Probabil că el nu stă cu grija profeisonală sau materială precum gură-mare apropitar al acestui blog... Ţ-ţ-ţ-ţ-ţ, dar nu mi-i dor deloc de vreun tîrg pe care-l văd nu departe de clasica înţelegere  Faust-Mefisto...


miercuri, 25 iulie 2012

[TURE MONTANE MAI VECHI] 1994, Valea Bucşoaia, cu Dan Nichita


Intro

E foarte posibil ca şi alţi montaniarzi - după apariţia recentei cărţi semnate de Walter Kargel...


...să nutrească sentimentele mele. Păcat că nu se scriu mai multe volume de acest fel!...
Implicit, că vor rămîne neaflate sumedenie de fapte despre alpinismul românesc.

Subsemnatul e departe de a se găsi în crema căţărătorilor români.
Dar e posibil să-l fi pălitbafta unui purice viu...

Poate pentru a fi băgat în deamă, poate pentru plăcerea de a scrie în sine, poate pentru a lăsa un material documentar în urmă (eterna grijă de a rîmîne ceva după noi, 'ceştia trecătorii...), am scris multişor, iar în paralel mă strădui să asigur acelor producţiuni - superficiale sau ba, interesante sau nu - posibilitatea de a se afla pe galantarele viitorului.

De ce spun toate astea?
Păi.
Dincolo de grija pentru a transmite un moment oarecare - tura descrisă mai jos - inevitabil e necesară o trecere prin preajmă
De pildă, legat de cei care m-au precedat în acea zonă de abrupt a Bucegilor, iar totodată o menţiune privind zonele albe, mai puţin cercetate ce rămîn a cunoaşte paşii exploratorilor, eventual aducerea la cunoştinţa publicului.


Pe la 1900 se pare că omul călcase pe Valea Bucşoiului. Scrierile epocii sînt destul de nesigure, dar a fost în ordinea lucrurilor ca oamenii acelor timpuri să încerce pătrunderea în locuri de munte accesibile lor. O făceau vînătorii iniţial probabil (boieri sau braconieri amărîţi, ciobani - nu cred că gestul aceluia care, la 1986, îşi asmuţea cîinii împotriva unui cerb în Morarul-sudic era mare noutate)... Să nu uităm că un Ion Stănilă senior, cabanier la Casa SKV Mălăieşti...


, care a împuşcat un număr mare de urşi (nu aş lua de bun totuşi numărul oferit de Anuarul SKV: 59), era şi un bun cunoscător al muntelui, care la 60 de ani nu vedea o problemă de pericol în a culege flori de colţi de pe o poliţă expusă...
Toţi aceştia ori au conduc explicit turişti prin locuri precum Valea Bucşoiului, ori au răspîndit vestea accesibilităţii lor.

Parcurgerea şi marcarea culmii nord-estice a Bucşoiului, la 1886, a marcat un prim pas pentru deschiderea pentru turism alpin a acestui munte.


Pe la 1900, călăuzele epocii îşi conduceau clienţii din Regat (între ei, Nicolae Bogdan), din vîrful Bucşoiul Mare, pe aşa numita potecă românească, care urma succesiv porţiuni in văile cunoscute ulterior sub numele de Bucşoaia şi Rea.
Există în epocă menţiunea publicată: "Omu-Bucşoiul prin V. Bucşoi la Dihamu. Nu există potecă. La un moment dat se trece o săritoare şi apoi se coboară în poteca Take Ionescu.", dar e foarte posibil ca autorul (Mihai Haret, În munţii Sinaei, Rucărului şi Branului, 1910) să fi vizat poteca românească de care am amintit

Turişti care să umble după capul lor, fără călăuze, vor fi apărut şi ei la scurtă vreme. Primii despre care avem cunoştinţă - privitor la partea răsăriteană a Bucşoiului - sînt fraţii Radu şi Serban Ţiţeica, ei suind Valea Bucşoiului la 1926.


“Suim [...] pe vale în sus. La început valea e mai largă, apoi din ce în ce mai strîmtă şi mai săritoroasă. Prin negură suim săritori şi apoi pante lungi şi înclinate de zăpadă. Din nou suim săritori şi numai pe la 2350 valea începe să se deschidă şi putem lua pe iarbă [...]. La 2470 sîntem în creasta ce leagă vf. Bucşoiului de Omul.” (din caietul de însemnări, nepublicat, al lui Radu Ţiţeica)
În paralel, preşedintele Turing-Clubului României, Mihai Haret, deşi necunoscător al terenului, ţine să lanseze mai multe toponimice (în harta lui Radu Ţiţeica din 1928): Degetul Prelungit, Siştoaca Dracilor, la Balaur, Fîntîna fără apă a Ştirbului (în Poiana cu Urzici), Şiştoaca Roşie, Poiana Bătrînilor (sub poteca Poiana Morarului-Poiana Coştilei), Vîlceaua Răsărită (afluent înjnepenit al Văii Bucşoiului), Vîlceaua Bucşoaia (cu obîrşie imediat la est de vîrful Bucşoiului), Siştoaca Crăpată (afluent al Bucşoaiei), Colţul Strîmb (pe stînga Şiştoacei Crăpate), Vîlcelul Puţoi (sic, pe dreapta Văii Rele), Vîlcelul Îndrăcit (despărţit de Prepeleag de vîlcelul cu acelaşi nume).

Pe urmele fraţilor Ţiţeica apar în deceniul patru Alexandru Beldie şi Ion Manof. Executînd inerentul pas în plus, ei publică în Buletinul Alpin descrierea Văii Bucşoiului, dar şi a unor afluenţi precum Vîlcelul Portiţelor şi cel al Grohotişului.
Radu Ţiţeica explorează în paralel văile Bucşoiului care cad spre valea Mălăieşti, şi anume a Caprelor şi a Pietrelor. Scrie despre ele în Buletinul Alpin.


Monografia Bucegii, turism-alpinism (autori: Nae Dimitriu, Emilian Cristea, 1961) prezintă şi ea locurile, însă informativ nu este depăşită contribuţia lui interbelică a echipei Beldie-Manof.
Neînsemnate noutăţi aduc ghiduri din deceniile şapte şi opt, care vorbesc de Valea Bucşoaia ori Bucşiuţa.
Lucrarea Drumuri spre culmi, Walter Kargel, 1988, chit că apare la cincizeci de ani după fructuosul deceniu patru, nu aduce un aer mai proaspăt.


S-a întîmplat ca un mic salt înainte să aparţină autorului acestor rînduri.


I

Paradoxal, Valea Bucşoiului a reprezentat şi întîiul eşec alpin al subsemnatului, care nu s-a descurcat - profan perfect! - în faţa banchizei incomode de zăpadă din zona Turnului cu jnepeni, în septembrie 1978.
Peste un an, îndemnat de Sandu Pizanti, am parcurs Vîlcelul Portiţelor, prima vale de acest calibru pe care urcam..
Peste trei ani am vrut să reiau încercarea, dar în aceeaşi zonă grupul în care mă aflam s-a răsfirat, eu alegîndu-mă cu parcurgerea Brîului Mare spre sud, iar amici Georgescu şi Fotescu a ramurii dinspre nord.
Revenit după o săptămînă în zonă, am fost atras de o zonă ce părea accesibilă, pe muchia dinspre nord vizibilă din Poiana Bucşoiului (azi pot spune că era vorba de separaţia bazine Bucşoaia-Rea). Chiar a fost, nimerindu-mă în mare parte pe vechea potecă românească, antebelică.

Enumerarea este seacă, dar au existat şi destule momente ceva mai complicate, cum ar fi traversarea din Şaua Turnului cu jnepeni, la nivel, către Brîul Mare (care aici acuză oarece discontinuitate).
În 1984 mă las sedus de un horn secundar al V. Portiţelor, care la faţa locului s-a dovedit totuşi accesibil, dar şi extrem de interesant (de... mignon).
Cu Vlad Seabru am vădit oroare, în iulie 1985, de perena zăpadă a canionului Bucşoiului, motiv pentru care am suit muchia înierbată aflat imediat la nord de aceasta. Iar de la Cunună, ne-am lăsat paşii care scoate de acolo spre nord, spre pîlnia largă-largă a Văii Bucşoaia.

La un 1990 nu am păşit pe teren nou, dar, din preajma Colţului Strîmb, m-am luminat asupra unor  relatări ale înaintaşilor (v. PS 1)

În 1992 am urcat, împreună cu Dan Popa, Vîlcelul Grohtişului, a cărui parte superioară îmi era cunoscută din retragerile anterioare de pe Vîlcelul Mignon.

Şi aşa ajungem cu povestea la momentul turei reprodusă text plus fotografie mai jos: Valea Bucşoaia.

O hartă, vă rog - este cea care a însoţit descrierea bazinului Văii Bucşoiului (nu a mai apărut în Munţii Carpaţi, cu nefericite probleme financiare prin 2001), în Alpin Info.


Dan Nichita, colegul meu de tură din acea zi, a participat la excursiile în abrupt organizate de subsemnatul sub egida CAR, în 1993-94, însoţindu-mă ulterior în mai multe drumuri prin abruptul prahovean.
Era inginer petrolist şi lucra la interesecţia Sevastopol-Calea Victoriei. Ulterior s-a mutat cu slujba la Câmpina, şi-a obţinut după nu an şi ceva doctoratul, iar acum trăieşte în Franţa.

Este de spus că eu am parcurs Valea Bucşoaia încă din 1984, dar din greşeală (căci vizam Poteca româneasacă). S-a întîmplat să uit, în coborîre, particularităţile locului.
Valea Bucşoiului este o splendidă şi comodă pajişte în partea superioară, dar apoi ţine să-şi recupereze panta nefolosită, printr-o oarecare ruptură... Este locul unde alpinistul de rînd şi comod totodată se trage către stînga/nord, către un afluent al vecinei Văi Rele. Pe care îl urmează pînă în dreptul unei şei dintre Colţul zis Strîmb şi corpul muntelui. Prin acea strungă revine în bazinul Bucşoaiei iar după o vreme atinge poteca Take Ionescu.
Subsemnatul a uitat /în trei ani) pur şi simplu de acel larg ocol, aşa că s-a trezit pe un flanc înclinat, cu talvegul Bucşoaiei la oarece distanţă, în dreapta. Un rapel de jnepeni a rezolvat problema, putînd apoi să cobor - cum o poate face un om la nici 30 de ani - Bucşoaia.

Descrierea turei din 1994, cea expusă mai jos, se află la finalul postului.
Încă o imagine, mai apropiată:



Bucşoaia este mai puţin vizibilă din poteca Take Ionescu - aşa vru natura... Vezi un mic zid de stîncă acolo, în Take, şi atît. Chitit sau avizat fiind, sitiuaţia nu este un impediment. Mai sus valea se deschide - să spun că acolo există o poiană? Poate.
De ce i-or fi spus aşa? În general alăturăm acel sufix pentru a desemna ceva mai urît decît originalul...

După acea poiană, mai exact la vest şi în amonte, firul devine înclinat şi pătrunde al strînsoarea muntelui.



Cum mă bag eu în sufletul omului! Dan Nichita era pe atunci, la 1994, un tip în căutare interioară - sînt curios, ca pentru statistica şi ştiinţa-mi asupra firii umane - dacă s-a aranjat ulterior în această direcţie.
E de remarcat că nu era precum amicul său de atunci, care îşi clama cercetările interioare ceva mai sonor. Dar probleme cu autoritatea trăda şi Dan, cu diverse simpatii politice din trecut... Să scriu mai bine că iubea florile (să zicem) şi îşi plăcea întreţinerea la timp, la apartamentul familiei din strada Dealul Ţugulea? Nu ştiu de-ar fi mai interesant.Şi mai just.
Cum, mă bag în ograda altora, dar totodată nu aş muri de plăcere să vină altul să descoase, eventual să trateze superior?
Mmmm, nu mi-ar conveni, dar copilul din covată tot nu-l arunc. Căci deseori tot eu vin şi iau apărarea subiectului.

Dincolo de unele mici derapaje petrecăreşti (cu colegii...), Dan muncea. Ştiu ce încîntat era de a fi primit un 486 în loc de un 386 (trepte tehnologice ale computerului gen IMB), care îl ajuta să-şi construiască mai eficient nu-ş ce proiect, la care lucra în toamna lui 1994. Muncea cu spor, dar şi cu plăcere (nu am semne să se fi, pardon, scremut în direcţia asta), fără să bată toba. Dar apăreau rezultatele... Era nemulţumit totodată că ar putea face mai multe pe linie profesională...
Pentru a mă afla în treabă, îl sfătuiam să bată la uşa reprezentanţei Shell, parcă, pe atunci la intersecţia Moşilor cu Carol.

Trăgînd linia, era mai bine dacă nu spuneam nimic?
Aia să fie singura problemă, că am eu diaree verbală, de copil neascultat probabil suficient de părinţi, cîndva...


Valea e relativ ternă, deşi are un şarm al ei... De loc mai puţin parcurs, aproape ireal. Bineînţeles la prima tură nu-ţi baţi capul cu aşa ceva, ci stai niţel temător de ce va urma... Iar apoi gîndeşti că fu cam scurtă parcă...
Bineînţeles, cînd vrei să-ţi placă ceva, ori atunci cînd inima reuşeşte să se înduioşeze de multe, amănuntele de imediat mai sus, cele postfactum, pălesc...

Dan avea simpatii ţărăniste (adică PNŢCD) şi citea "România Liberă", eu fusesem tras de nevastă, ca spirit, spre Partidul Alianţei Civice. Ce citeam, drept cotidian de luptă, nu mai ţin minte - de fapt lecturam mult în direcţia asta. Ceea ce era deja gaz pe foc peste aroganţa-mi din totate timpurile...
La Dan la slujbă (intrai pe la Centrala Sării) se tot lăsa după program cu chefuri. Acum realizez că erau mai mult decît la locul lor, din categoria de pus în ramă / de dat exemplu. Deci după job, cu lucruri bune, plus că nu se cherchelea nimeni.
Maître era aici un tip mai scund (era rîndul lui Dan să ia la mişto pe cineva...), care se ocupa - unde, n-am idee - de gama friptură. Cu murăturile aferente, sorry pentru lăsat gura apă. Ca băutură avea mare trecere Busuioaca de Bohotin, atunci am auzit de ea plus gustat. Mmm, teoretic am fost şi sînt cu Merlotul.
N-aş fi pomenit de colegul-furnizor (pe linie de gătit) dacă n-ar fi fost şi un simpatizant Petre Ţuţea... Ştiţi cum se întîmplă... Vehiculezi o vorbă oarecare, o lansezi tu în cercul de amici, cum s-ar spune , iar ei ţi-o aplică drept poreclă. Aşa se alesese respectivul cu însoţitorul Românul absolut.


Cînd scriu acestea, nu mai ţin minte exact locurile, la oa dică pentru o relatare exactă există RT-ul, reprodus - cum am spus - la final post.
Cert este că o vreme te joci şi admiri fără griji minunăţia de loc. Apare apoi un brîu (nu mai ţin minte dacă i-am explorat extremităţile), dincolo de care terenul se aspreşte.



Nu am prins zăpadă, cum avea să mi se întîmple la tura ulterioară, peste 12 ani. Chit că epoca anului se nimeri să fie aceeaşi.


Ăsta era un tip de rucsac pe care mi-l făceam la maşina de cusut, începînd cam cu 1985. Îşi făcea treaba.
Bineînţeles că voi fi neam prost şi voi întreba ce se va fi ales de cogenerii montani care la vreun 1990-95 se îmbrăcau frumos şi spuneau Sărut mîna la doamne...


Cred că poza asta a ajuns prost aici... Am comparat cu pozele 2006 şi e vorba de brîul în amonte ed care valea Bucşoaiei se linişteşte. Nu o mut, la locui, deoarece asemenea mis-plasări fac şi ele parte din munca unui tip dornicsă arate lumii ce făcea el acum n ani, cînd ştacheta performanţelor alpine nu o luase la vale.

Pe aici pe undeva are loc o bifurcaţie, cu un fir din stînga inaccesibil deasupra confluenţei.

Se vede acolo un bolovan, aşteptîndu-ne.

În materie de vestimentaţie montană, recunosc a fi fost întotdeauna ceea ce se numeşte - spunea mama, plastic - un cules de pe gîrlă. Probabil l-am moştenit pe tata, alt tip încîntat de ce-i produce mintea.
Poate un efort de remediere nu ar strica... Sau măcar să las mai puţine greşeli dactilo aici... - cum remarca şi un opinent de curînd, pe Carpati.org

Apoi, o altă săritoare reclamînd sudoare. O trece Dan.


Cam de aici, lucrurile-s aranjate, asprimea terenului dispare...

Eu tratez acum cam în fugă lucrurile, dar stat-a santinelă lîngă noi grija că e teren nou, trecut 2A în ghiduri, iar pe aşa ceva ai şansă să dai de lucruri neplăcute. Nu neapărat de rupt gîtul (asta decurge din obţiunea de a avansa neasigurat, pe un teren care te depăşeşte...), dar suficient cît să pleci pe unde ai venit. Căci se mai întîmplă. Îmi făceam de curînd o listă, fire şi scurtă, cu locuri de unde m-am întors. Uneori provizoriu, revenind epste ani, alteori de tot, cum ar fi săritoarea Titi Ionescu din Urzica.
M-am întors, la prima pătrundere în Albişoara Strungii, datorită killer-ei de jos de tot. 
Din Blidul Uriaşilor, 2007.
Deseori poţi ocoli sau fenta cumva.
Alteori ai bafta vreunui pasaj neaşteptat, a la Tunelul Săritorii-paralelipiped din Vîlcelul Ţancurilor...

Cum ziceam, panta se înmoaie.

Locul e frumos, dar deschide un capitol încîlcit, dacă nu mai puţin onorabil (lasă, bre, ştacheta mai jos, ca moralitate! Da, cu tine, Ordean, vorbesc!).

Bineînţeles că există tendinţa de a crede, de a spune că după 1-2 drumuri eşti lord al cunoştinţelor despre munte, cu diviziunea abruptul acestuia.
Nu aş spune că la rătăcirea în coborîre prin Bucşoaia, de care am amintit, am ajuns aşa din sictirul cunoscătorului. Pur şi simplu s-a întîmplat...
Nu aveam pretenţia de ştiere a zonei, deşi la 1994 puteam crede, cu acel punct din poză atinc, să locurile mai domoale de deasupra se leagă de copaia Bucşoaiei superioare (Măi, da' tu o poză nu pui aici?)

Postată de domnul Marius Dumitrel, pe Alpinet org.

Hm... Sînt un om care a încropit o hartă a acestor locuri, dar uite că acum., al n iulie 2012, nu mai ştie exact ce e cu ăsta, cu brîul cel frumos şi de faţă.
Este drept că există şi scuza unor locuri un pic mai complicate... Nu mai ştiu dacă e Brîul Mare sau B +1 (credeam că am inventat vorba asta în Urzica, de la 2008 încoace, dar uite că mi-i invenţie circa 2000...)

Flancul Bucşoaiei aspre dinspre nord. Şi el... aspru. El, acel prăvăliş, dar şi alte zone de cercetat privesc mesajul de final al postului. Care îndeamnă la căţărare pe umerii înaintaşilor, la ...Rupt şi voi, ...mama voastră, nasturii prin viroage, săritori şamd!

Ieşim spre stînga / sud / spre bazinul Văii Bucşoiului. Bînuiam, ca totul omul, că brîul duce - frumos - undeva... Mi se pare că nici nu călcasem vreodată acel versant al V Bucşoiului - chit că la 1981 căscasem ochii cum moşmondesc (semn nu tocmai bun...) pe el  Dan Georgescu şi Ana Fotescu...
Chit că mare savant al zonei, nu realizez pe moment ce fir este cel dezinvolt din centrul imaginii de mai sus...

Ce oferă brîul atins, în continuarea-i spre Valea Bucşoiului.
Aparat foto, pentru viitorime spus, era un Smena Simbol - excelent pentru pretenţiile noastre.

Aici, cu mintea mea de la 2012, pot pricepe că în stînga e Vîlcelul Grohotişului, iar în centrul pozei sînt Furcile, fir bifurcat ce apare în monografia Dimitriu-Cristea. Sus de tot, Brîul la Cunună / de Sus.

Ştiţi vorba-mi. două bătăi, două impuneri fiscale strică, nu două poze în abrupt...


Spre aval, tot de acolo... Probabil zona dintre poteca turistică şi poiana V. Bucşoiului unde Acesteia i se alătură zglobii afluenţi V. Portiţelor şi V. Grohotişului (toponimice datorate lui Alexandru Beldie, 1912-2003, poate o merita înaintaşu' nostru aşa menţiune!)

Pozat la Cantonul Schiel, înaintea unei ture pe Brîul lui Rpducu - Seaca dintre Clăi, aprilie 1932.
Avea 19 ani şi jumătate, dacă socotesc exact...

Păi.
La 1994, o luăm pe brîu...
Pe undeva socotim mai potrivit că e de făcut un rapel...

... Îl executăm rapid, la sportul ăsta echipele mele s-au mişcat întotdeauna iute. Dacă vreţi listă şi cu chestiile unde-s împiedicat, v-o pot pune la dispoziţie..

Coborîm o vreme Vîlcelul de sub Vîrf.
Nu avem emoţii, poate decît cele decurgînd din frumuseţea locului, pe cît ne dă voie la aşa ceva vremea de noiembrie, prima ninsoare a sezonului, noaptea ce se apropie şi grija trenului de prins...

Nu se vede străluce, dar în amonte de noi totul era deja pudrat cu întîia zăpadă.
Situaţia a generat bineînţeles afirmaţii: "La fix ce ne-am făcut treaba, ce-am bifat aşa drum mişto, Dane!"
Ne aflăm în partea inferioară a Vîlcelului Grohotişului, cea mai comodă cale de acces între Turnul cu Jnepeni (cuşma aia din centru) şi poteca Take Ionescu.

Iată şi RT-ul, din epocă:

Schiţa cred că e de peste ani, dar - deşi o exista şi una de la tura 1994 - nu mai stau s-o caut, şi-o pun pe asta, din tura 2006 alături de Mugur Ilie.




În zonă am revenit în 2006, alături de Mugur Ilie.




Anterior, cu acelaşi destoinic echipier, am parcurs şi lămurit personal zona Furcilor (cu abatere spre stînga/est, către Vîlcelul Grohotişului), respectiv flancul dinspre nord al Văii Bucşoiului, unde am găsit de cuviinţă să dau denumirile de Vîlcelul 1 şi Vîlcelul 2.
Aaa, plus Vîlcelul de sub Vîrf.
Şi am putut produce o descriere a zonei.

Ordean notînd de zor, în, pardon, Furci (ardelenii pot înţelege altceva...), asupra zonei.

 Colţul Grohotişului, văzut din brîul ce leagă valea omonimă de Vîlcelul Furcilor. 

 Mugur, spre obîrşia Văii Bucşoiului.

 Spiritus rector în acest masiv, Alexandru Beldie. Poate ar fi bine să mă uit în convorbirile cu dînsul, să văd ce zicea de zona asta...

 Cu dan Nichita şi Flori Sava am mers în august 1994 pe Vîlcelul Portiţelor. Tură plăcută.

 Idem, domnul acela care scrie mult şi se bagă în seamă - pentru ca apoi să nu-şi.bată capul de aşa acuze venite de la alţii... (Mă credeaţi maso?)


Îndemn / încheiere


Pentru urmaaaşiiii..
Există zone necercetate în flancul răsăritean al Bucşoiului.
De pildă, un vîklcel abruptuţ ce scapă de sub Brîul Mare şi pe estul (adică la est / pe dreapta geografică) Bucşoaiei.
Vîlcelul 2, abrupt foc şi mai la vest decît fratele său: ar fi de văzut pe unde se poate merge şi pe unde ba.
Idem la ce scoace scapă sub Brîul de Sus, între Vîlcelul de sub Vîrf (şi el parcurs în campania cu Mugur din 2000) şi pîlnia Bucşoaiei.

Am intrat de două-trei ori în Valea Rea (o dată cu Mugur), dar cele constatate-s departe de a putea alcătui o hartă onorabilă, de amănunt, a locurilor. Invitaţie, deci, pentru alţii - cu menţiunea că un Vasile Ciobăniţă o cerceta de zor la un moment dat, fără a scrie însă (urît obicei!).
Ce să mai spun despre cele două văi ajunse fete bătrîne, de pe versantul nordic: a Caprelor, respectiv a Pietrelor?
Zic fete bătrîne căci stadiul ştiinţei despre ele, cel puţin din publicate,e ste acelaşi ca în vremea lui Radu Ţiţeica, minus datele despre peştera Bucşoiul...

Foto: Ică Giurgiu.
Vezi şi: 1, 2


Este drept că pentru vara aceasta un amic (nu spun nici urbea de unde vine, ca să nu-i provoc la acţiune pe vreunii sau alţii - pînă acum cercetători doar cu ochiul!) a pus gînd rău neştiinţei asupra locurilor...
Îi urez baftă lui Adi!


PS 1Mihai Haret publică la 1926 drept a sa o imagine, cu legenda: "Abruptul Coştilei între văile Mălinului şi Gălbenelelor".


Fotografia este reluată în Enciclopedia Turistică Românească 1938, cu explicaţia "Colţii şi V. Bucşoiului văzuţi chiar de pe această vale mai jos de Săritoare". În realitate ea înfăţişează muchia cu brîuri ce străjuieşte pe dreapta Valea Bucşoaiei.
Respectivele clişee credem că au aparţinut iniţial lui N. Bogdan (care a descris rute prin apropierea locurilor fotografiate), după moartea acestuia colecţia fiind preluată de ucenicul său întru carpatism, M. Haret.
După cum am mai spus, săritoarea de care MH auzise vag se fla de fapt pe Poteca românească, deci la oarece distanţă de Valea Bucşoiului.


Subsemnatul, în 1990, ridicînd ochii întîmplător, a remarcat - realmente cu gura căscată - asemănarea dintre zona respectivă de munte şi fotografia vehiculată de Haret.