vineri, 31 august 2012

[ISTORIE MUNTE] Prima hartă a abruptului, 1927-28


Multe, mai exact majoritatea informaţiilor de aici au mai fost publicate, dar îndrăznesc să le reiau totuşi... Asta deoarece totul este precedat - de astă dată în premieră - de fotocopii ale schiţei de hartă, cea realizată de Radu Ţiţeica, şi care a fost transmisă ulterior unui desenator. A cărui operă a plecat ulterior către tipografie, alături de volumul propriu-zis din Anuarul Doi, respectiv trei al Bucegilor, serie realizată de Turing-Clubul României, prin secţia sa prahoveană.




Schiţa mi-a parvenit prin intermediul lui Gheorghiţă Ţiţeica, fiul lui nea Radu (1905-1987). Din nefericire, calcul pe care este desenată s-a rupt, la locul îndoirii, aşa că am ansamblat pe computer cum m-am priceput bucăţile...


Un respiro în relatare, pentru a reda şi imagini ale autorului schiţei, Radu Ţiţeica:






Carnetul de membru al Clubului Alpin Român (al cărui iniţiator, Nae Dimitriu, l-a avut ca mentor în abruptul Bucegilor pe Radu Ţiţeica), la circa un deceniu după realizarea hărţii.



Revin.
Voi trata în continuare informaţiile mai puţin cronologic.
Mai întîi, iată hărţile finale (care voiau să se plieze pe reprezentările aferente ale Marelui Stat Major, dorindu-se finalmente completarea arealului Bucegilor cu realizări teceriste asemănătoare):




Schiţa de hartă:





Schimbul de scrisori dintre Radu Ţiţeica (21 de ani pe atunci, în 1926) şi preşedintele Turing-Clubului, Mihai Haret - după a căror inserare voi adăuga şi comentariile subsemantului.



Următoarea misivă nu are legătură directă cu harta amintită, dar aduce amănunte despre o colaborare (cu sau fără ghilimele) între cele două părţi, care a cuprins marcarea Văii Albe, un articol pentru Anuarul Doi al Bucegilor, iar finalmente schiţa pomenită.
11 august 1926.



20 septembrie 1926



27 septembrie 1926




10  octombrie 1926






24 octombrie 1926




Comentarii M. Ordean:











Pentru alte detalii vezi:
https://docs.google.com/open?id=0B6JjWN9ddrwOV3F1Nkhjc0tOT28
mai exact  capitolele Mihai Haret şi Fraţii Ţiţeica.




Atmosfera epocii, la:
http://www.okazii.ro/bibliofilie/carti-romanesti/turing-clubul-romaniei-al-treilea-anuar-al-bucegilor-sinaia-1928-a55825108



joi, 30 august 2012

[EDUCAŢIE] Carte Becky Bailey



Am tot făcut referiri pe aici la o carte a doamnei Becky Bailey, "Uşor de iubit, greu de disciplinat" ).
Să mă ierte editura Aramis că nu-i cer acceptul pentru reproducerea de mai jos, dar unul din defectele reproducerii mele (ce urmează) poate fi un avantaj pentru domniile lor: eventuali răsfoitori ai paginilor digitale aduse de mine aici vor simţi fără îndoială dorinţa de a simţi hîrtia ediţiei tipărite....


Nu vă cer să vă aruncaţi cu capul înainte, aşteptîndu-vă un conţinut entuziasmant.
De fapt multe lucruri sînt acolo foarte utile - găsesc eu - formării continue a unui om, atîta doar că deseori judecăm alb şi negru: un ceva este perfect sau un gunoi.
Am destule de reproşat cărţii (poate naivităţi ale autoarei dar şi traducere zic eu primitivă, întru posibilitate de a mişca sufletul cititorului), după cum multe gesturi ale personajelor din "Uşor de iubit..." au un comportament, un gen de limbaj propriu semenilor de peste Ocean, nu şi subcarpatinilor (de sub Carpaţi, adică), de pildă.

Dar sînt, în opinia mea, prea multe lucruri interesante în filele lucrării pentru a nu o ţine la loc de cinste în bibiliotecă. Vreo zece ani de exemplu, interval în care o vom asimila cît mai amplu (ah, cioplirea în etape a minţii umane!), respectiv vor apărea cărţi şi mai interesante firii noastre.

Am postat prima parte a filelor cărţii - cu sublinierile personale - la adresa:

Cine are nevoie poate primi din partea mea şi un exemplar identic, dar fără acele sublinieri.


A avut amabilitatea să-mi împrumute exemplarul propriu de carte prietenul Mugur Ilie.


Cîteva extrase din această carte: format Word 2007, format .pdf.





PS
Am tras un act ratat de zile mari, reproducînd deformat titlul cărţii.
Am tastat iniţial  "Uşor de disciplinat, greu de iubit", ceea demască dureros adevărata-mi atitudine faţă de fiul Radu. 
"Uşor de disciplinat, greu de iubit".

Doare şi sperie (căci obstacolul ar fi de nedres) crunt o asemenea constatare faţă de propriul copil (dei o voce mucalit-acră m-ar putea întreba de ce mă aştept la altceva, avînd în vedere în ce mediu crescut-a subsemnatul...)

Dar, o spune şi doamna Bailey, "conştientizarea e primul semn al schimbării".
Şi de cîte ori nu m-am chircit de oroare şi de disperare cînd a ieşit ceva din puşcăria unei minţi inevitabil prea slabă pentru încercările la care o supune realitatea, în etapele vieţii...


[UMAN, POLITIC, SOCIAL] Diurne, 29 august 2012


Sînt într-o situaţie proastă, profesionalmente.
După ce că-mi era cîştigul un rahat, s-a nimerit în ultimele săptămîni să pot efectua un număr redus de ore de muncă.
Ceea ce nu-mi ridică prea sus ochii în faţa partenerei de viaţă.

Îndemnul este, cînd ea însăşi se întîmplă să se simtă presată material de angaralele casei, să fac ceva.
Dar meseria mea de bază, aceea de dtp-ist, nu prea mai merge. Chit că mai caut.
Aş aborda şi ceva nou, chit c-am avut între timp talentul de a mă răci un pic (nu e neapărat vina mea integrală) cu amicul Mugur, care purcesese la întins antene de slujbă...



În paralel, umblu pe un teren extrem de minat, unde trebuie să fii atent cîtă megalomanie, cît Eu fals te mînă în luptă. Tot sper la suişuri poate romantice. Am avut îndrăzneala să scriu unui post echilibrat de televiziune, dacă nu au nevoie de ... un participant la talk-showuri. Pare o aiureală (dar ce minuni nu au pornit de la stadiul ăsta?), dar zău că mă simt deloc aiurea într-un platou, ca tip care nu simte plăcere în vorbit prosteşte, după cum are totodată nişa sa, poate deloc de dat la coş.
Pe acest fond am şi scris ulterior unei onorabile instituţii, întrebîndu-i respectuos dacă nu au nevoie de un tip de minte ca a mea. Nu mi-au răspuns, chit că mă simt jenat, cînd mai accesez vreun site deocheat, că vreo verificare preliminară din partea dumnealor notează aşa gusturi din partea catindatului... La bani mărunţi poate nu e cazul unei jene maxime în ce mă priveşte, la o adică cele 2-3 calităţi pe carele posed şed pe defecte echivalente... Plus că a putea să-ţi accepţi unele pasămite aiureli de adînc te face mai zolid decît un preopinent care nu are idee de cele pitite în sine...

Am trecut şi pe la sediul de campanie al unui simpatic lider politic. Mi-am propus serviciile, în acea campanie, Cu ce pot să vă ajut?... Un domn mai plinuţ a coborît în stradă, a vorbit cu mine despre ce avea pe suflet (instructiv moment!), apoi m-a rugat să-i las pe un bilet numele şi telefonul. Nu a revenit pînă azi, poate l-a aruncat imediat la coş, poate e ocupat cu postul înalt căpătat acum 2-3 zile.

Apropo, cum aş lucra sub bagheta unuia ca Băsescu?
Cred că nu groaznic... Pentru că omul - dincolo de tot ce i se impută - nu m-ar călca pe răni, unde specialist poate fi doar un tip toxic ca mine...
Plus că m-oi pricepe şi eu de la o vreme să văd care e problema vreunuia chitit din nimic pe ăi din jur...

În fine...
Ierartă fie-mi de către domniile voastre această divagaţiune...


I

Clinci în presă între Ioan Rus (ministrul demisionar de la Interne) şi Radu Stroe (cel numit ulterior ca secretar de stat la acelaşi minister).
Primul îl tratează pe al doilea - între altele - drept "şmecheraş de mîna a doua".




Dezavantajul lui a umbla prea dezinvolt prin lume (strugurii acri?) este şi că te scapi prea repede, ţii prea mult cont de galerie. Cărei Galerii, că tot veni vorba, i-or place cei ca Ea, dar vrea totuşi în jilţul de lider şi tipi în stare de mai mult decît de mişto ieftin. Asta şi pentru că, în inconştient, nenea  Stalul teatrului social îşi ştie lungul nasului, are idee că unul ca el nu ar putea conduce - dincolo de afirmaţiile la bere cu amicii - Statu'.

Am îndrăznit să-mi dau şi eu cu părerea, în context (păi pînă acum ce efectuaşi, bre?).

Dacă vreodată se va nimeri să fiu politician ori sfătuitor al vreunuia cu scaun la cap, m-aş feri de afirmaţii ca astea.
Bineînţeles că nu sîntem perfecţi de felul nostru, dar nu strică a conştientiza metalimbajul, ce mai transmitem pe lîngă acele vorbe / săgeţi ce nu mai pot fi întoarse.
Dl Rus pare un tip stăpînit şi, în consecinţă, cu oarece înţelepciune. În bună parte avem de-a face doar cu o mască, mai exact domnia sa nu gestionează şi ceea ce ascunde, inevitabil, adică opusul celor ţinute la suprafaţă, la de-efect asupra semenilor.

Cred că facem o greşeală (chiar dacă spiritul scenei politice aproape obligă la aşa perle) prin aşa afirmaţii. Mai degrabă l-am trata pe opinent aşa cum este el în realitate - chit că sportul ăsta cere ceva efort şi resurse în ale decriptării... Dl Stroe îmi pare un om comun, destul de la locul său, dar doritor cu orice preţ să ajungă cît mai sus. Nici nu se vrea lider, e obişnuit cu roluri subalterne. Are un grad indiscutabil de onestitate, chit că execută şi partitura verbală a partidului propriu.

Am sentimentul că e loc de mai bine în verbalistica (e cuvînt nou?) politică. Şi de mai mult calm - ce nu-i moft / lozincă goală, ci pur şi simplu ai mari avantaje dacă nu scapi caii - dă-le un zăhărel acestor fiare interioare şi vor sta cuminţi... 

A scăpa caii înseamnă şi a furniza arme adversarului: din punct de vedere al argumentelor, dar şi al zgîndăririi deloc fericite pentru noi a ceea ce el posedă. Bineînţeles, există şi momente cînd dă bine să-l duci în stare de iritare...

Categoric, îs un curat urmaş al lui JJ Rousseau, care dădea îndrumări savante în privinţa educaţiei copiilor ("Emile"), în vreme ce îşi expediase cele cinci odrasle la leagănul comunal...



II


Săritură de Balanţă, cître un subiect la naiba în praznic faţă de precedentul...

Îmi place să privesc contopirea soarelui cu orizontul, în ambele sensuri: cînd astrul coboară spre linia acestuia, respectiv cînd iese.
Nu sînt un credincios, dar îmi amintesc un sentiment asemănător, pe vremea cînd aveam rezonanţă la ceea ce este numit divin. Diferenţa faţă de obiceiu-mi de astăzi este că acum acel sentiment aparte priveşte nu doar ceva concret, dar vădeşte şi o mare concentrare., o separare de paraziţii care derutează mintea, sufletul în numeroase direcţii.
Zecile de minute de după apus îmi conferă un soi de tristeţe, care sfîrşeşte – sper ca spusele mele să nu sune didactic – în acceptarea lucrurilor, a întunericului.
Dimineaţa, intervalul de timp care precede apariţia soarelui nu  înseamnă neapărat optimism (ba chiar mă îngrozeşte lungimea zilei de vară care se cere umplută), ci un fel de magie. Poate cuvîntul nu e potrivit, lexical, dar sentimentee acelor momente către acest termen mă duc... Acea lumină în creştere, iniţial difuză, care înroşeşte pe o imensă orizontul (reamimntesc, am şansa de a urmări spectacolul de la etajul 17 al unei construcţii din marginea nordică a Capitalei, pe lîngă care şerpuieşte puitor pe frumoase gînduri şi Colentina Herăstrăului.
Simţi după o vreme - deloc scurtă de la apariţia întîiei gene de lumină – că se apropie Facerea. A Lux-ului. Cinci minute nu te dezlipeşti cu privirea de locul unde ochiul îţi indică proxima apariţie a astrului. Şi procesul din urmă cu cîteva ore (nouă, la solstiţiul estival) se inversează. O suliţă (pentru ochi, prin surpriza inevitabilă pe care o aduce) de lumină ţîşneşte spre privitor. Se lărgeşte încet apoi, dar continuu. Curînd jumătate de discul incandescent este deasupra orizontului... Deşi momentul încurajează mai multe dorinţe difuze de plăceri din mine să solicite satisfacţie, mă retrag, căci fie asemenea moment are duratele lui înţelepte de expunere -  bineînţeles nu neapărat egale, în diferite dimineţi.

Am nimerit, ieri 28 iunie, una dintre zilele cu cea mai clară pespectivă, la mari distanţe. Mi s-a întîmplat, să fie aproape două luni, să zăresc lanţul munţilor, al Carpaţilor Meridionali mai exact, prelungindu-se aparent la nesfîrşit spre stînga, mai ştiinţific sus spre apus. Oarece pîclă fie şi neînsemnată opera precum un vol pe trupul unei femei, sporea cele ascunse... Mai exact dădea impresia că lanţul ar continua aproape la nesfîrşit spre soare-apune, bineînţeles la cît iar permite micşorarea datorată distanţei. În entuziasmul acelui moment, speram inconştient să fie vizibilă în zile şi mai bune chiar şi vreo cuşmă a Retezatului...
Ieri, în the best day pe care am apucat-o ca observator al depărtărilor, mi-am dat seama că şi frumuseţile (în ciuda solicitărilor de plăceri, de frumuseţi şi mai mari, şi mai mari!... din noi) au limite. Mai exact, chit că la număr mai ieşeau trei-patru vîrfuri (echivalent cu un vîrf proeminent sau chiar masiv, s-o spun) la vest de Iezer, intuiţia mi-a spus că fizic poate fi vizibil doar cel mult un masiv dincolo de Olt...
Aducînd vorba de ridicături (chit că mi-ar putea servi grozav, am încropit o schiţă cu pixul), fură – după cum ziceam – patru, dintre care cea mai răsăriteană nu sînt sigur că nu reprezintă zona occidentală a Iezer-Păpuşii.
Poate previzibil, curbura Pămîntului reduce posibilitatea unor desluşiri la mai mari distanţe. În context, auzisem cînda că oamenii au simţit  forma reală a planetei lor inclusiv prin faptul că, aflîndu-se în porturi şi privind spre corăbiile care apăreau în zare, le apărea întîia oară pasămite catargul, şi abia apoi corpul ambarcaţiunii. Mie unuia nu-mi vine a crede, pentru că totuşi curbura pămîntului îşi face efectul vizual după un număr mai mare de kilometri, de la care un vas fie şi mastodont al prezentului nu este vizibil.

PS
După o zi, am zărit Bucegii, graţie unui gol fericit de clădiri, şi de pe o construcţie de 7-8 etaje (unde lucrează fiul mei cel mare) din zona Intercontinental.
Masivul meu de suflet nu s-a lăsat şi pozat însă, datorită lipsei de contrast - din acel unghi - a depărtării.



Altminteri, de pe acelaşi roof, meditam la pozele de acum aproape două sute de ani, luate de pe o clădire mai înaltă, vreun Turn al Colţei. Pe baza lor, împătimiţii de Bucureşti şi de istorie află ce exista şi ce nu exista la acea epocă în jur...
Astăzi, la 2012, lucrurile-s un pic mai complicate, cu aglomeraţia de clădiri. Alminteri s-or găsi peste decenii bucureşteni care să caute să afle, din imagini de la 2012, ce era şi ce nu era în jur, or mai ştiu eu ce indicii legate de discipline diverse...



III

Despre şutul la care ne luăm gîndurile..
Pomeneam de curînd că-i oarecum hazos şi sigur neînţelept să nu ne percepem gîndurile, tendinţele, ci doar dureroasa interdicţie ridicată de educaţie în calea lor. Ceva asemănător, observ, intervine o soră bună a fricii, şi anume ruşinea (în cazul opreliştea pare să vină din partea cuiva la care ţinem cît de cît, în vreme ce la frică agresiunea celuilalt este directă, ca din partea unui străin).
Cred că priveşte mai ales abaterile de la morală, adică acele gesturi, idei nu foarte încorsetate într-un cod de legi.






IV

Adîncul îmi trimite două semnale, prin intermediul visului



De insuficienţă.
În primul caz, nu reuşesc să asimilez şi pace materia pentru o disciplină unde am de încheiat situaţia. Nu se lipeşte şi pace de mintea mea acea disciplină.
Nasol.

La vreo două zile, de data asta am pornit un nou an şcolar (parcă de facultate), unde tot întîrzii să mă prezint la cursuri.
Plus că nu ştiu la care din cele cinci clase din acel an de studiu existente trebuie să mă prezint.
Vreo două-s dimineaţa, restul după-amiaza...

Înţeles mesaj buştean (a la VD Zamfirescu ori Marie Cardinal), doar gustul al dracului de neplăcut al neputinţei de moment. Într-un mediu ce nu părea să-mi întindă o mînă.

Esenţial este să stai să suporţi neplăcerea mesajului. Neputinţa.
Mediul ăla unde fiecare îşi avea treaba lui, nici gînd de vreo amiciţie încurajatoare.

Mesajul, chit că spuneam a nu-l fi mirosit foarte (pe ce domeniu scîrţîi?), e semn bun. Faptul în sine că inconştientul l-a scos la aer, păi tot e mai bine decît necomunicat.
În acelaşi timp, paradoxul de a accepta acea neplăcută-pasămite-de-neschimbat este cheia spre a modifica în bine lucrurile.

De fapt, nu există a modifica în bine în sine, ci a rămîne în pas cu timpul.


miercuri, 29 august 2012

[LITERATURĂ TURISTICĂ, ROMÂNIA PROFUNDĂ] Un newsletter al revistei 'România Pitorească)


Am încheiat ultimul post cu nişte observaţii legate de cum este tratată memoria confratelui nostru alpinist Niculae Baticu (1909-1998).
Şi arătam acolo că, de unde acesta fusese un etern nesupus Stăpînirii, a ajuns să fie omagiat azi cu precădere de oameni, de grupuri cît se poate de la locul lor mai exact la antipod cu firea Maestrului /Seniorului alpinismului românesc (că veni vorba, în recenta sa carte W. Kargel îl tratează cu această formulă pe N. Baticu, dar sintagma este plasată brusc - şi legată de acea carte - de editorii de la România Pitorească lui WK!).

Bineînţeles nu e bai teribil de aşa aparentă festă a realităţii, văzu la o adică Soarele ăsta trăznăi mai mari. Plus că, exact precum vremea lui Baticu, la un car de oale de anumită orientare e de ajuns un singur ciocan insistent şi cu idei total diferite. NB a fost unul, s-o găsi şi azi un altul...


Revista România Pitorească îmi trimise azi un newsletter, legat de ultimul număr al revistei.
Mărturisesc a avea instinctiv o problemă cu rîndurile acestei reviste, mai alea cea de azi. Oarecum, ea este în ochii mei precum un recif care a adunat toate indispoziţiile şi iritările-mi (sans doute, subiective) legate de ea.

Printre cele mai frumoase lucruri din lume, zău că vecin cu orgasmul, este să-ţi desfaci cîte un ghem din minte, dintre acelea care nu lasă deloc privire de-aproape, însă dor, indispun, taie ca dracul!
Repet, e chestie de subiectivitate, de lupa mea, dar la o adică veţi vedea că nici dumnealor nu-s infinit mai breji în ale obiectivităţii.

Este, deci, vorba de numărul 471 a revistei, pe care, după momentul apariţiei, l-am putea numi şi august 2012.



În deschidere, un material al primei redactoare-sefă postdecembristă, Ana Raicu:


O dragoste – de Anda RAICU 
La 3 august 1889, într-una dintre căsuţele care înconjoară şi azi frumoasă mănăstire Văratec din ţinutul Neamţ, o femeie, care nu împlinise încă 40 de ani, îşi punea capăt zilelor, otrăvindu-se. Era poeta Veronica Micle, văduva profesorului Ștefan Micle, mamă a două fete şi, aşa cum a rămas pentru totdeauna, iubita celui mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu. Se pare că destinul a vrut să întrerupă firul a două nefericite vieţi cam în acelaşi timp, Mihai Eminescu stingându-se doar cu o lună şi jumătate înainte, la 15 iunie 1889, într-un ospiciu din Bucureşti. Când o moarte este firească, are puţin dramatism în ea. De data asta, două vieţi, care nu s-au putut face una - în ipostaza pe care în mod obişnuit o numim căsătorie - n-au avut măcar norocul de a găsi un colţ şi un răgaz mai îndelung pentru bucuriile inimii, oricât de trecătoare ar fi ele. Dragostea dintre Eminescu şi Veronica Micle s-a derulat chinuit, clandestin o mare parte din timp, cu hiatusuri pline de intrigi şi remuşcări, într-un cuvânt cu tot arsenalul unei tristeţi cosmice. Aşa a fost să fi e. Încremenită cu zbuciumul ei neputincios în lumea veacului al XIX-lea, această dureros de neîmplinită iubire a crescut “din valurile vremii”, cum ar zice însuşi poetul, cu aureola unei capodopere. Epica ei poate banală şi maculată în plus de vulgaritatea cotidianului, a fost sacralizată de lumina geniului eminescian. Căci aşa îi este dat oricărui mare poet – să ducă cu sine şi să purifice în veşnicie orice atinge.



Am buchisit niţel aceste rînduri, poate împins de un demon criticist, poate doritor să aflu cum gîndeşte Celălalt, poate ca să ştiu şi eu din ce mă oftic aşa lesne.
Ce pot observa, ca un observator mediu al literelor, este că acest calup priveşte roz realitatea. De pildă prin faptul că aduce pe tapet aniversarea în chestiune la o cifră deloc rotundă. Între iniţiaţi, este trădarea unei lipse de materiale, cel puţin în direcţia dorită.
Care ar fi aceea, direcţia dorită? Fără îndoială este una ce rezonează cu aşteptările cititorului acestei publicaţii. Care are pasiune pentru Veronica Micle (una angelică, să precizăm, defrişată de orice detalii nefavorabile, de care altminteri biografia acesteia nu duce lipsă), care are nevoie de poeta moldoveancă precum de un înger plasat în tablou pe perete.

De ce am eu senzaţia că textul Andei Raicu se înscrie în genul, ca să citez din Caragiale, Dramele Parisului, captivînd Vetele de acum o sută de ani, probabil şi pe acelea de peste nu veac?


Clasica ecranizare a "Nopţii furtunoase", din 1942.
Că veni vorba, vă amintiţi cum au primit conservatorii epocii piesa, la premieră?

Ce-i drept, frazele - două la număr - de încheiere îmi depăşesc pe moment puterea de acceptare, dar accept că există oameni care au nevoie de asemenea dezvoltări ale faptelor istorice.
Le mai redau o dată, cu permisiunea dumneavoastră.

Încremenită cu zbuciumul ei neputincios în lumea veacului al XIX-lea, această dureros de neîmplinită iubire a crescut “din valurile vremii”, cum ar zice însuşi poetul, cu aureola unei capodopere. Epica ei poate banală şi maculată în plus de vulgaritatea cotidianului, a fost sacralizată de lumina geniului eminescian. Căci aşa îi este dat oricărui mare poet – să ducă cu sine şi să purifice în veşnicie orice atinge.

Înţeleg de aici că prezentul (din motive care se pot analiza) are o problemă. Condiţiile dominante actuale lipsesc (bineînţeles, în viziunea regretatei doamne Raicu) total de oxigen o relaţie precum Eminescu-Veronica Micle.
Care doamnă Raicu, fie vorba între noi şi chiar dacă am văzut-o o singură dată, nu-mi părea o femeie cu viaţă de cuplu excepţională. 
Motiv pentru care nici nu mă mir de optica sa cu multe floricele.

Am căutat o poză a Andei Raicu pe net.
Nu am găsit.
Mai e cîte-o listă cu cărţi, dar atît.

Interesant dorinţa asta unora / a majorităţii de a-şi confecţiona idoli. Cei de la RP l-au avut şi-l au pe Emilian Cristea, asemănător procedînd cu memoria Andei Raicu.
În paralel, Majoritatea în cauză vădeşte pomenita deja înclinaţie în a crea din condei tot felul de oameni nemaipomeniţi, mai exact din mediul propriu.
Mă întreb cum se simt asemenea inşi, grupuri fără (confecţionare de) sfinţi şi semisfinţi...
Probabil este o necesitate la fel de stringentă ca aceea a mea de a da cu ei de pămînt.
Totul trăgîndu-se probabil din experienţele copilăriei...

Dacă eu mi-o recunosc (copilăria) niţel mai zguduită, nu bag mîna în foc de seraficitatea anilor de formare ai tipilor din România profundă. Pur şi simplu acolo e interzis să vorbeşti în public, străinilor mai exact, de problemele grupului. Ce avem, rezolvăm între noi, nu trebuie să ştie alţii... - este o vorbă curentă pe acel palier.

Părerea mea.

PS
Am profitat de ocazie ca să aflu - la înaintata-mi vîrstă - cine fu Veronica Micle. Am aflat de pe Vikipedia.




II

Revin la articolele ultimului număr din RP:
La masa cu III picioare... - pagină realizată de Matei BROD

Pivnicer, chelar, paharnic, sommelier, Beciul, Viena

Într-o sâmbătă, în apropierea unui mal de apă, am participat la o interesantă reuniune a unui club cu frumoase preocupări. Întâlnirea a demarat pe la apus de soare și s-a încheiat dincolo de răscrucea nopții. Conclavul, de bună calitate în totalitatea lui, a beneficiat și de o degustare de vinuri asigurate de „Vinarte“. Se poartă cu râvnă asemenea coborâri în public ale slujitorilor lui Bachus. Acolo, în aerul frapat de apropierea munților, nu știam bucătăria acestui aranjament și nici nu se cuvenea să întreb, statutul de invitat sub care participam obligându-mă la discreție, la decență. Acum pot să scot capul (sau cepul, cum vreți)...

Supă țărănească de pui cu cartofi

Ce bune rânduieli mai erau la noi odinioară... Toamna dă năvală - aveți grijă să vă înveliți inima cu ceva, vorba poetului - și îmi aduc aminte (o amintire e tot omul) că, de cum se însera, nimeni nu mai avea voie să umble pe dealuri. Exista „Poarta țărnii“, un loc pe unde se pătrundea pe tarlale și unde veghea un paznic. Cerbicia lui n-o încerca nimeni. Celor care n-aveau pământuri prin zona respectivă le era interzis să bată câmpii și pe vreme de zi... Astăzi, nu mai este nici o regulă, iar hoția depășește orice dimensiune.

În primul grupaj, aş dori să observ că este dintre cele în care nu suflă adiere de observaţie critică la adresa amfitrionului. Iar asta se întîmplă, această omitere, îndeobşte în mediile unde ţinta se face foc la aşa gest. O ia ca pe un atac la persoană, adică - semn fără îndoială al unei maturităţi sufleteşti aparte. Situaţia în cauză presupune şi că lansatorul vorbelor-doar-pozitive are un interes, de bănuit măricel, pe care nu-şi permite să-l rişte.

Al doilea paragraf conţine utile notaţii despre împăcarea spiritului România pitorească cu prezentul. Ce bune rânduieli mai erau la noi odinioară... Iar mai apoi: ...Astăzi, nu mai este nici o regulă, iar hoția depășește orice dimensiune.



III

La Cernăuți, cu Eminescu – de Matei BROD

Este 15 iunie 2012, aici, la Casa lui Aron Pumnul. O zi frumoasă, plină de un soare încins bine, plină de nostalgie. Nu apucă să se facă miezul zilei și ne regăsim, în apropierea centrului istoric, în fața unui alt chip din bronz al lui Eminescu, statuie realizată de Dumitru Gorscovschi, la dezvelirea căreia, în anul 2000, naționaliștii ucraineni au arborat steagul lor galben-albastru în bernă, susținând că 15 iunie este o zi rușinoasă pentru Ucraina... De data asta este liniște, sunt multe flori, toți trăim, parcă, într-o singură inimă. Se vorbește românește, se cântă, de către un cor de copii români, pe versuri de Eminescu. E o atmosferă care te îndeamnă să te simți, pe drept, ca la tine acasă. Cu toate că, dacă întorci capul într-o parte sau alta, simți privirea tăioasă, plină de ostilitate, a celor din jur, care ne supraveghează nu doar ostentativ. Este un tip de ură directă și neprefăcută cum doar la Silistra, alt oraș românesc încăput pe mână slavă, am mai simțit...




După cum se vede, Eminescu este invitat permanent la 'România pitorească'...

Din calupul de mai sus încep să înţeleg şi o altă însuşire a omului simplu, a omului în general: străinul nu ne poate fi decît duşman. De fapt, pardon, toţi străinii, ceea ce face ca gestul (discutabil pentru mine) unor naţionalişti să fie atribuit întregii branşe.
Trec peste faptul că aici are loc o rezonanţă, cu tipi posedînd idei asemănătoare, dar întîmplători aflai în tabăra opusă...
Dragostea în exces pentru noi şi ale noastre nu are cum să nu reclame un tratament opus vizînd pe ceilalţi.


Acelaşi self-amor face să te plîngi şi de ura "directă și neprefăcută cum doar la Silistra, alt oraș românesc încăput pe mână slavă, am mai simțit".
La aşa val de ură, m-am cutremurat. Iar totodată am privit mai atent stuatua.
Ehe, stă bine! La noi, în Bucureşti, literat român să fi fost şi să fi văzut grafitti, dacă nu ciuntiri contondente!




Totodaă, aici nu pare să conteze că românitatea Silistrei e discutabilă (putem plînge în aceeaşi cheie şi după Bratislava la care o fi ajuns Burebista!), ci doar faptul că cineva ne vrea răul, în vreme ce dreptul nostru asupra lumii e mai extins decît posedăm acum. Bineînţeles că de la aşa optică pînă a plasa în Bucegi - sau alt Aiurea carpatin - Buricul pămîntului nu e distanţă mare (el lipseşte ce-i drept în pasajul reprodus, dar nu veţi rătăci mult în prejurimi pentru a-l descoperi).
Mai spun că ura pe care o bănuim la ucrainieni (să presupunem că toţi de acolo nu au altă treabă) miroase de la o poştă nu doar a ură de sine, dar şi a reflectare a sentimentelor cu care îi privim noi pevecinii din nord .
Veţi spune că am pierdut juma' din mîndra Bucovină, cea plînsă de Aron Pumnul şi de elevul acestuia, acelaşi mare Eminescu. Bineînţeles priviri în jur nu se cad aici, cît fu luat Germaniei, Ungariei, Poloniei...


Silistra, între 1913 şi 1940


Prusianul Breslau, azi polonezul Wroclaw


Polonezul Lemberg, azi ucraineanul Lwov.

PS.
E nasol să mori!

Paţi precum Niculae Baticu. 
Care o viaţă întreagă s-a avut cu confratele Emilian Cristea precum mîţa cu şoarecele / cîinele cu mîţa, iar acum e aliniat cuminţel de către alţii, precum răposaţii la morgă:

"Cu aceeasi caldura si emotie ni-i amintim si pe Emilian Cristea, Niculae Baticu, Nae Popescu, Dan Pasare, alti si alti colaboratori ai Romaniei pitoresti, admirabili colegi de scriitura, drumetie si visare."

Parcă-l aud pe NB, legat de Cristea: "...'tu-i mama lui!"

Dar, domnule, dar nu se cade să spui astea... O fi aşa cum zici dumneata, dar sînt morţi... Să-i vorbim de bine...
Mai exact, să-i minţiţi de bine...


Ce-i drept, niţică atenţie e mai mult decît necesară în faţa torentelor de vorbe frumoase.
La Dinu Mititeanu poţi găsi un text memorial, mai mult decît elogios, apoi la doi paşi - pe acelaşi site personal - un altul, duş rece, privind disputa dintre Baticu şi Cristea.
În acelaşi timp, iată ordinea (indiscutabil nonalfabetică) pe care o dă Mititeanu la premiera celor Trei Surplombe - sublinierea dintîi:


A doua subliniere am efectuat-o pentru a sublinia cum pleacă un bulgăre al nerealităţii.
Baticu şedea prost cu sănătatea deja, la vremea aceea. Mi-a spus şi mie prin 1984 că vrea să se reapuce de văi (în faţa unui Florin Ştefănescu amuzat făcea planuri şi de stat în cort). L-am luat în serios - căci mi-ar fi plăcut să-l acompaniez - dar sănătatea s-a dovedit adversară ideii.
Am mers în schimb la 20 octombrie 1985 la refugiul Coştila. Nici gînd de planuri de Furci (poate Dan Vasilescu să fi ţintit vreo tură omagială pe acolo, nu mai ţin minte exact, ştiu doar că a ajuns la gura Hornului Coamei), cu atît mai puţin să atingă în acea zi întîiul piton al traseului.

E subsemnatul rău că pomeneşte aceste amănunte aici?


PS2
Nu pot să nu remarc însă aici şi trimiterea pe care o face Dinu Mititeanu spre siteul fiicei lui Paul Fozocoş, unde am dat de o poză tare frumoasă, în accepţiunea mea: