vineri, 21 septembrie 2012

[MUNTE] Documentaristică, Baticu ş.a.



Cu riscul unei imputabile lipse de modestie, respectiv al atribuirii de importanţă excesivă, cred că unele rînduri particulare (în cazul acesta despre mersul pe munte) merită să ridice două degete... Ca la şcoală. În sensul de a cere să fie băgate în seamă de către cei din jur.
Comit această îndrăzneală şi pentru că eu însumi am profitat şi am fost chiar tare încîntat de fleacurile descoperite în rîndurile ori în vorbele altora...



 “Între V. Mălinului şi V. Coştilelor este o vale care dă în brîul mare la locul numit “la pietriş”. Pentru înţelegere o vom numi Valea Gălbinelului [...] Pentru a da în Valea Gălbinelului cel mai bun lucru este să mergem din poiana din V. Coştilelor (1 800 m.). Aci [...] este o creastă, care se afla pe muchia care desparte cele două văi. De pe această creastă se poate coborî în V. Gălbinelului. Despre ea nu ştiu mare lucru, decît că la un moment dat se poate lua un brîu care duce în V. Mălinului. N-am putut afla dacă acest brîu nu este brîul mare... (curînd, fiind obţinute probabil noi informaţii, se adăuga pe marginea textului: “Se pare că valea nu da în brîul mare, ci numai viroagele de izvor, neumblabile” )
(Delicioase bîjbîieli ale grupului Ţiţeica, 1925-26.)


Şerban şi Radu Ţiţeica, probabil în primii ani ai deceniului patru.

E.
Un prieten m-a chestionat de curînd despre o carte pe care urmează s-o scoată (dacă nu trecu deja de tipar!) neobosiţii lui Mihai Vasile de la "România Pitorească".
(Faptul că le atribui respectivilor astă calitate nu distruge obiecţiile făcute tot de mine la adresa muncii lor - sîntem oameni şi avem de toate, bune, rele, între cele bune unii posedînd şi arta de a trata semenii în nuanţe).



Pomeneam cîndva că am niscava oroare de a prezenta asemănări cu Paul Goma al ultimilor ani... Adicătele tăind fir în 64, plus pornit pe toţi.
În acelaşi timp, unele lucururi se voiesc expuse, emise, pentru ca - avînd magazia golită - a ne îndrepta cu percepţia asupra altor faţete ale lumii, mai exact a părţii Acesteia cu care venim în contact.


Bon.
Scrisoarea, stimabile!
(Permiteţi-mi să trec sub tăcere numele corespondentului, mai ales că nu am acceptul lui.)



"Am gasit azi pe lista un mesaj al lui Mititeanu - urmeaza sa apara Amintirile unui alpinist si aviator.

Da, apare, e anunţată de ceva timp.
Aici e niţel hazos, dar poate curent în societatea românească de azi. RP; urmaşă de securişti (exagerez un pic, realitatea e olecuţă mai nuanţată), îl editează pe Baticu.
Trahanache: "Enteresul..."
Da, el ne dirijează în viaţă şi poate nu e sănătos să ne aflăm preţul fiecăruia dintre noi...


Ma intreb, in lumina schimburilor recente de mesaje cu Vasilescu pe lista (legate accesul celor cu alte opinii/abordari la arhiva Baticu), cat de inteligent au prelucrat manuscrisele si cat de interesat cei doi care s-au ocupat de noua carte?
Interes pentru nestirbirea mitului Baticu, evident.


După opinia mea, cam toţi de pe acolo nu excelează în subtilităţi. Şi asta nu pentru că ar fi tîmpiţi şi noi deştepţi, ci pentru că au alte ţinte. Ei preiau integral manuscrisul, evident scoţînd eventualele erori de exprimare - chit că manuscrisul pare să fi trecut în anii 80 pe sub ochii unui redactor profesionist, e vorba de Valentin Borda.
Vor prelua totul (minus cele pomenite), la o adică ăsta fu omul, maestrul etc.
La bani mărunţi, la fel se petrece treaba întotdeauna cu idolii, contează mişcarea laterală, de laude a susţinătorilor, dar şi de interdicţie tacită în a privi altfel lucrurile.

Sentimentul meu este că Vasilescu a dat binişor cu bîta în baltă la povestea Coco Popescu, atîta doar că lumea are şi alte treburi (după ce îl lecturează pe DV), după cum el este un tip care are şi nenumărate calităţi, eu fiind primul care să le subliniez.


Exista un aspect nelamurit pentru mine - Baticu s-a dezis de trecutul legionar? A regretat ca a fost legionar?

Casa Verde din Bucureşti

Nu s-a dezis, mă refer la ce ne expunea nouă din personalitatea lui - la miliţie o fi dat vreo declaraţie în dorul lelii, deşi el afirma că nu a cedat la Reeducare, adică nu şi-a făcut de c[...] crezul, doar pentru pentru a fi eliberat din închisoare, în 1964.
Parcă folosea expresia la noi, la legionari, în sensul interbelic; nu am semne că întreţinea chestii serioase după eliberare cu alţi camarazi. S-a axat pe munte.
El nici nu a fost totodată mare sculă la legionari, nu l-am găsit nicăieri printre fruntaşi. Aia nu înseamnă că nu va fi fost un aderent înflăcărat, după cum aşa ceva asigura oricum ani buni de puşcărie, şi sub Antonescu, şi sub Gheorghiu Dej.

(Un exemplu de asemenea scrieri:)






http://oradecluj.oradestiri.ro/istorie-nestiuta-4-povestea-aspaziei-otel-si-a-celor-zece-studente-legionare-de-la-filologie-video/exclusiv/2012/01/08/


... A rămas făţiş un antisemit, chit că era caraghios prin faptul că îi cultiva pe amicii evrei de după 1964, a la Constantin Messinger. Poate îi enumăr eu aici excesiv defecte (şi va trebui să compensez cu relatări, fie şi cîndva, despre cele bune).
Una-două erau pe buzele lui vorbe gen jidovi, jidani, ovrei... Tipul care scapă în 1939, relatat de Baticu în carte, un bolovan pe Valea Colţilor şi ucide o fată este evreu. Juster - care îi cere cotizaţia în creasta Pietrei Craiului şi-l reclamă apoi la comitet CAR - e tot de acolo... Parcă şi pe Dunăreanu îl bănuia. Tot el puncta totodată că un Cristea se folosise în anii 48-50 de evrei...

[...]
N-am stat prea mult la vorbă cu el despre legionari, despre închisoare datorită firii personale, care combină agresivitatea cu dorinţa de a nu face rău psihic maturului din preajmă (treabă din familie, e uşor de identificat...) - călcîndu-i pe rănile sufleteşti. De asta nu am intrat în zonele amintite. A făcut-o însă Vlad Petruşca...
Mica problemă este doar că, la un moment dat şi confruntat cu ideea publicării celor ştiute, Vlad a dat înapoi - nu mai ţin minte exact motivul (dar pot răsfoi). Asta se întîmpla în 2005-2006.

Nu ştiu dacă sînt eu un neascultat şi de aceea vorovesc atîta. Pur şi simplu există un potenţial de exprimare. Zic asta pentru că realmente din ce am întîlnit ca oameni de munte doar Vlad, iar de curînd Liviu Enache...



... sînt tipi cu care să turui frumos şi reciproc. Şi să nu epuizezi vreodată subiectele. Barim ultimul e delicios, în privinţa celor pe care le poate scoate şi nu i le-ai putea bănui, e vorba de ştiinţă alpină în sine (la nivelul nostru), dar şi de situaţii în care a ajuns în contact, pe parcursul vieţii - are spre 45 de ani. Precizez totodată că nu e d-ăla ascuns, pur şi simplu ies întîmplător chestii din el, cum fu asta cu recentul mersul pe urmele lui Baticu, în Italia.

Nu era şi firea lui Vlad P., care poseda oarece morgă (prea multă nu putea emite, căci l-ar fi trădat un fizic ceva mai firav...). Poseda din fericire şi calităţi pe măsură.

Deci cu ăştia doi s-a putut discuta / se discută amplu.

Cu Vlad m-am certat prin 2006 (via mail), era deja în State. Amîndoi fiind probabil frustraţi bine, a fost de ajuns o scînteie, o Mi se pare mie că... pentru a rupe căruţa. E haios procesul ăsta prin care filoane din interior ţin să se descarce pe cineva, m-a amuzat să observ fenomenul dar nici nu l-am putut opri, mai ales că acum 6-7 ani eram şi mai necopt la capitolul ăsta, al mişcărilor de capul lor din interiorul omului...


Tabără CAR în Piatra Craiului, 1993. Vlad Petruşca şi Bebe Moldoveanu

Iarta-mi ignoranta, poate ai abordat tu sau chiar el chestiunea si nu mai tin eu minte.
Poate am abordat.
Dar la o adică nu eşti obligat să-mi citeşti toate petecele de hîrtie de pe net...

Culmea, zilele astea îmi băteam capul dacă am mai tratat ceea ce ar putea fi numit sindromul Aschenbrenner.
Adică al omului mărunt pe lîngă care treci, convins că alpinistul faimos pe care trebuie să-l întîlneşti este înalt, distant şi cu pipă. Ultima construcţie fiind probabil un arhetip - care l-a ghidat şi pe Baticu în cabana unde Peter era om la toate, dar şi pe mine, pe cînd urma să întîlnesc confraţi din generaţia interbelică.
E, nu mai ştiu dacă am scris despre Mircea Săndulescu... Faptul că îl mai înţep eu nu mă opreşte să mă amuz cînd îl văd pe stradă, un bunic oarecare, dar care acum cîteva săptămîni urca în pereţii Alpilor pe urmele lui Baticu, iar prin verticalele Builei înţeleg că se deplasează de asemenea relativ dezinvolt. Chit că are aproape 70 de ani.
Eeee, despre treaba asta numi aduc aminte dacă am tratat. Din fericire la mijloc nu e neapărat ramoleală personală, cît dezordine.
[...]

Cu dorinţă de bine,
Mircea Ordean


PS
Am eu ce am cu dl Mititeanu - c-aşa-s javrele, se dau la dulăi...
"Si imi cer scuze ca am uitat in mesajul meu trimis nu doar pe grupul CAR, sa anunt ca Mircea Sandulescu, Cristi Iacob si Simona Sopov au facut in vara asta o calatorie " Pe urmele lui Baticu prin Europa ", din care au adus fotografii care sa fie (cateva) puse in cartea la care Mircea a muncit atat de mult. Aceste poze recente, langa cele facute atunci cand Baticu a fost in zonele Tre Cime, Valbruna, Wilder Kaizer, vor face si mai valoroasa aceasta carte, asteptata de mai multe generatii de alpinisti si cataratori ! Asteptata si de cei care avem (am citit si recitit) editia din 1981."

Umblînd prin Bucureşti (leit Baticu, leit comentariile lui...), am dat de următoarea placă, în zona Cercului Militar bucureştean.





De bine ce a fost privită drept catedrala urbei, nu pare să fi mişcat careva vreun deget pentru a împiedica şubrezirea mănăstirii. Cu atît mai puţin, după demolarea, nu pare să se fi gîndit cineva la a păstra acel loc sfînt, pe care s-a ridicat - să fie un veac de atunci - actualul Cerc Militar.
Cît va fi rămas vie în memoria credincioşilor este mai mult decît discutabil - se poate face aici un sondaj şi pariez cu anticipaţie asupra rezultatelor!
Dar două instituţii serioase nu au jenă în materie de minciună - la bani mărunţi istoria lor e plină de aşa poveşti de adormit copiii. Dar care fac bine statului.

Revenind la oile noastre montane, nu pariez că generaţiile se înghesuie la memoriile lui Baticu, chit că în sine acesta este un personaj mai mult decît interesant, prima poci zice! Dar e de cînd lumea obiceiul acestor vorbe goale... Care nu ştiu de fac bine destinatarului, însă fericesc emitentul. Care vrea să fie difuzată cît mai bine cartea, eventual ţinteşte ca valorile personale barim să pară a fi eterne, dacă interesează şi urmaşii.







sâmbătă, 15 septembrie 2012

[PERSONAL, PSIHANALIZĂ, UMAN] Răscruce


I









În urmă cu 12-13 ani, urmare a sentimentului de nesimţit bine sub soare, am căutat ca tot omul să îndrept lucrurile.
Am găsit potrivit pentru aşa acţiune o ramură a psihologiei, psihanaliza.

Citisem undeva că are efect (asta dacă îi urmezi rigorile destul de dure!) cam pînă la vîrsta de 45 de ani. Aveam 43 în 2000 şi m-am aruncat cu tot interesul pe cîmpul ei.

Lucrurile nu am ieşit cum îmi dorisem (teooretic se vorbeşte de cel puţin trei ani, cu trei şedinţe pe săptămînă). Lipsa banilor.
Am încercat să duc lucrurile pe cont propriu.
Unii vor vedea aici partea plină a paharului, alţii cea goală.

Neîmpliniri profesionale repetate, mai exact situarea la un nivel total necorespunzător (şi foarte prost plătit), mi-au accentuat starea de disconfort, de aiurea pe lume.
Ca un făcut, m-am trezit recent cu două semnale deloc încurajatoare.

Nu sînt nici pe departe un as al decodării viselor (mă refer la tehnica psihanalitică), dar în două vise am putut să citesc destul de uşor Starea naţiunii, cum ar spune americanii.

În cazul unuia (au fost arcă în aceeaşi noapte), un lunetist a împuşcat şoferul maşinii în care mă aflam. Acuşica sar fi ocupat şi de noi, cei doi (cine o fi al doilea?) scăpaţi, dar am izbutit să ne fofilăm. Nu ştiu cît în ultimul caz, este realitate ori dorinţă.
Am tradus asta drept totală neputinţă de a-mi dirija maşina în acest moment - ceea ce simt din plin altminteri.
Voi reveni asupra problemei imediat mai jos.

În al doilea vis, o fată la vreo 8-12 ani venea să-mi aducă notificarea tribunalului că am pierdut un proces. Nu am vrut să dau ochii cu ea, cu acea fetiţă destul de ternă şi de mututlică, m-am ferit.să dea de mine.
Am tradus ceva a la faimosul  M-ai învins, Rodioane, al lui Eugen Barbu de acum 30 de ani, ori măcar a la zmeul răpus de Greuceanu.
Căci nu am reuşit pînă azi să zdruncin prea tare un crunt Superego, care mă toacă pentru fiecare greşeală sau presupusă greşeală.


Chestia cu lipsa de dorinţă (act ratat, era vorba de direcţie!).
Nu ştiu cît e vorba mers şi atît al vieţii, la vale (căci se prea poate!), şi cît acea etapă din cura psihanalitică pe care Karen Horney o descria  în lucrarea Conflictele noastre interioare, cînd te îndrepţi - terapeutic -  spre întunericul care îngrozeşte..
Autorea pleca de la ideea măştii pe care o afişăm în societate, a aşa-numitului Eu fals.
Care ajută, însă în acelaşi timp crează mari probleme:




"Atîta timp cît imaginea sa rămîne reală pentru el şi intactă, se poate simţi important (…), superior şi armonios, în pofida naturii iluzorii a acestor sentimente. Se poate considera îndreptăţit chiar să formuleze tot felul de cerinţe şi revendicări, pe baza pretinsei sale superiorităţi.
Dar dacă permite ca aceasta să fie subminată. el este imediat ameninţat de confruntarea cu toate slăbiciunile sale, fără nici un drept la revendicări speciale, o figură relativ neglijabilă sau chiar de dispreţuit în proprii săi ochi.
Lucru şi mai însăpăimîntător, el este confruntat cu conflictele sale şi cu groaznica teamă de a fi sfîşiat în bucăţi.
aceasta îi poate da şansa de a deveni o fiinţă umană mult mai bună, valorînd mai mult decît întreaga glorie a imaginii sale idealizate, este o predică pe care el o ascultă, dar care multă vreme nu înseamnă nimic pentru dînsul.  ESTE  UN SALT ÎN ÎNTUNERICUL CARE ÎL ÎNGROZEŞTE."
  
(întregul subcapitol, la PostScript)


Nu-mi dau seama - cum ziceam - dacă este astă etapă, a încercării pentru prima dată de înot fără colac, sau o alunecare la vale....
Cum face lumea spre şi la bătrîneţe.
Eu avînd 55 de ani.


II

 Legat de ultimul paragraf, aş deschide o discuţie, o... zicere.
Mă uit în jur şi după o etapă de mi se pare mie, de Alţii n-au trebi din astea!... înclin să cred că societatea, ca să nu cadă de pe bicicletă, trebuie să pedaleze întruna, mai exact pe valorile care ţin de viaţă. Nimeni nu e mai seriat de ne-viaţă precum Societatea.
Pe de o parte, toată lumea încearcă să o ţină într-o petrecere şi o fericire, chestie vizibilă şi cele redate pe televiziuni, în gazete, reclame şamd.
Faptul că lucrurile-s mai mult decît false de multe ori (priveam azi la emisiunea "Mireasă pentru mama" - sau aşa ceva) şi mi-era mai mult decît clar că acolo nu e vorba de realitate, ci de ceeace ne prinde bne. Iar ultima formulă nu e de pus la zid, ci pur şi simplu nu se poate trăi fără ea.
Nu trebuie să umblăm cu ideea că mirele, mireasa şi tinerii nu au treabă cu alergatul după falsitatea plăcută. La ei, poate, nevoia de plăcere ca antidot al angoasei trecerii prin viaţă este mai mare ca la maturi sau bătrîni. Poate copiii să-i mai întreacă în vînatul plăcerii.

Nu dau cu parul, doar emit o părere.

Dincolo de toate acestea, am sentimentul că generaţiile coapte şi foarte coapte au mari reticenţe în a discuta despre ce le frămîntă. Oamenii se închid fizic într-un colţ de apartament (mă uitam recent într-un parc bucureştean că marea majoritate a plimbăreţilor sînt tineri, eventual părinţi cu copii pînă în zece ani), respectiv psihic. Această categorie zîmbeşte frumos, dă bine, dar nu pare să se ocupe de belele.
Ultimele avînd, se pare, prostul obicei de a se acumula.
Eu cred că senectutea are o mare problemă în acumularea de probleme, în deceniile anterioare. În care am fugit de inconvenabile.

Cum am zis, e o părere.


Meditam de curînd la un subiect spumos. În sensul plin.
Cît de neplăcut este părăsirea scenei numite Munte.
Unde te lasă fizicul, dar ai parte şi de o inevitabilă notă de plată în ceea ce priveşte teama. Cînd ai, să zicem, 50 de ani şi vreo trei decenii de abrupt în spate, nu mai ai îndrăzneala de a risca a unui cogener care s-a apucat de curînd de delicioasa nebunie numită alpinism.

Mie mi se pare că e de discutat, de vorbit ce şi cum e în sufletul omului, cînd acea construcţie care i-a asigurat de chiu de vai echilibru, suportabilitatea vieţii (subiectul poate fi extins, în sensul de ce mergem pe coclauri) se surpă, încet dar sigur. Nu se discută aşa ceva, însă.
E ca în viaţa mare, în sensul că se bate toba asupra ascensiunii, a urcuşului pe trepte întotdeauna mai valoroase decît precedentele, nu şi despre Cacă lupe ce mîncaşi!  - dacă nu-s prea frust în exprimare - de după o vîrstă...
Mi se pare aiurea să nu vorbesc despre acea dramă.

Şi aici nu cred că tipii de vîrstă asemenea subsemnatului au vreo trecere tare lină la înţelepciunea lui a accepta lucrurile cum sînt, mai exact că de la an la an poţi atinge tot mai puţine dintre gurile de rai care ţi-au fermecat (şi poate chiar asigurat) existenţa. Cum e cu pasajul, pe unde fluierai cîndva ori chiar şi de curînd, dar unde acum, în coborîre, eşti nevoit să faci rapel.

M-am dus de vreo două ori la Întîlnirea veteranilor, organizată de Clubul Alpin Român, şi nu mi- s-a părut că e preocupat cineva de subiect. 
Bineînţeles însă că Subiectul e preocupat de noi. Nu-mi iese din minte cazul unui cogener băiat cam permanent infantil / vesel, pe care au înflorit teribil ridurile. Situaţie în care meditez că organismul vorbeşte totuşi de adevărata-i stare.

Meditez deseori cum va fi fost înaintaşilor, unui Radu Ţiţeica ce nu a mai putut ajunge la draga_i Portiţă a Caraimanului după etatea de 45 de ani. 
Este drept că, în aparenţă, un Ionescu Dunăreanu părea la 80-83 de ani, în preajma Pietrei Craiului, veşnic tînăr şi ferice, dar cam tot pe atunci un stîlp al cercului Floare de Colţi îşi îndemna colegii de club să-l viziteze pe legenedarulmontaniard, căci acesta se simţea (insuportabil de) singur
Şi alţii.
Zău că nu e subiect macabru - ba chiar cred că abia după ce-ţi goleşti magazia de negîndire poţi merge senin mai departe... Iar finalmente la rendez-vous cu Tanti cea cu Coasa, dacă bineînţeles socoteala-mi de acasă s-o potrivi cu aceea din Tîrgul lui Caron.

Zic şi eu.


Tocmai azi colegii mei de şcoală generală au ţinut o întîlnitre de 40 de ani de la absolvire.
Nu am participat.
Îmi recunosc aici acea situaţie punctată de Karen Horney, cu tipii care ţin o distanţă securizantă faţă de semeni, pentru a nu le fi depistate defectele sau pretinsele defecte, pentru a nu le fi atinse răni.
Dar zău că nu văd ce rost are să privesc înapoi, în loc de înainte! Dacă aş fi mers, probabil aş fi făcut-o pentru a mă amuza-minuna-întrista cum ne-a făcut viaţa praf (altminteri normal), cît de iute ne-a transportat ea de la vîrsta piersicii cu puf la acea cu riduri, păr alb sau deloc şi cap între umeri, de azi..




  P.S.                                                          

Bucata pomenită, din Karen Horney:







Imaginea idealizată


Atitudinile fundamentale ale nevroticului faţă de semeni, prin care el încearcă să rezolve/dispună conflictele:

1)
        ­REPRIMAREA UNOR ASPECTE ALE PERSONALITĂŢII, ŞI ADUCEA ÎN PRIM-PLAN
A   OPUSELOR  ACESTORA.
        A PUNE O ASEMENEA DISTANŢĂ ÎNTRE SINE ŞI SEMENI, ÎNCÎT ACESTEA SĂ DEVINĂ NEOPERAŢIONALE.


Amîndouă procesele induc un sentiment de unitate, care îi permite individului să funcţioneze, fie şi cu un preţ considerabil pentru dînsul.



2) Crearea unei  imagini a ceea ce nevroticul crede că este  / ce simte că trebuie să fie.

  Conştientă sau nu, imaginea este întotdeauna departe de realitate, deşi influenţa pe care o exercită asupra vieţii este cît se poate de reală.
Totodată, EA ARE ÎNTOTDEAUNA UN CARACTER MĂGULITOR.


Trăsăturile particulare ale  Imaginii  sînt determinate de structura personalităţii: pe primul plan pot fi puse frumuseţea, puterea, inteligenţa, geniul, onestitatea etc.
Tocmai în măsura în care imaginea este nerealistă, ea tinde să incite aroganţa individului.


Aroganţa înseamnă să-ţi atribui calităţi pe care de fapt nu le ai…
Cu cît imaginea este mai nerealistă, cu atît individul devine mai vulnerabil ŞI MAI AVID DE RECUNOAŞTERE DIN PARTEA CELORLALŢI.
Nu avem nevoie de recunoaşterea calităţilor de care sîntem siguri, dar sîntem extrem de susceptibili dacă cele false sînt puse în discuţie.

       
Prin întreaga sa esenţă imaginea idealizată este un fenomen inconştient.
Nevroticul nu este conştient de faptul că se idealizează.
Şi nici nu-şi dă seama ce bizar conglomerat de caracteristici însumează idealizarea.
Poate avea o idee despre înalta sa autoexigenţă, dar, interpretînd greşit asemenea exigenţe perfecţioniste drept idealuri autentice, el nu pune în nici un fel problema validităţii lor, fiind chiar mîndru de ele.
 

… Nevroticul reiterează uluitor de frecvent sintagma “ar fi trebuit”

… Credinţa că realmente ar fi fost perfect dacă ar fi fost mai sever cu sine, mai controlat, mai circumspect.


Spre deosebire de idealurile autentice, imaginea idealizată este statică. Nu este un scop la a cărui realizare trudeşte, ci o idee fixă pe care o venerează.
Idealurile sînt dinamice şi generează stimulente în direcţia atingerii lor; ele sînt o indispensabilă şi inestimabilă forţă de creştere şi dezvoltare.
Imaginea idealizată este in obstacol indiscutabil în calea dezvoltării, întrucît fie neagă neajunsurile, fie le condamnă.


IDEALURILE ADEVĂRATE ÎNDEAMNĂ LA MODESTIE, IAR IMAGINEA IDEALIZATĂ LA AROGANŢĂ.

Eu ideal = Supraeu.
 
Imaginea idealizată este substitutul încrederii în sine şi al mîndriei realiste.

Un nevrotic are puţine şanse de a-şi construi o încredere în sine iniţială, datorită experienţelor la care a fost supus.


Factorii indispensabili încrederii în sine sînt însufleţirea şi disponibilitatea energiilor emoţionale, dezvoltarea unor ţeluri autentice proprii şi capacitatea de a fi un instrument activ în propria viaţă.
Or, în nevroză tocmai aceşti factori sînt pasibili de vătămare.
Tendinţele nevrotice deteriorează încrederea în sine, deoarece în acest caz individul este condus, în loc să fie el conducătorul.
Mai mult, capacitatea nevroticului de a-şi determina propriile acţiuni este în permanenţă slăbită de dependenţa sa faţă de semeni: răzvrătirea oarbă, aspiraţia oarbă de a excela şi trebuinţa acută de a se ţine departe de ceilalţi sînt, toate, forme de dependenţă.
 PE DE ALTĂ PARTE, PRIN INHIBAREA MARILOR SECTOARE DE ENERGIE EMOŢIONALĂ, EL SE PUNE CU TOTUL ÎN AFARA ACŢIUNII.

Toţi aceşti factori îi fac aproape imposibilă dezvoltarea propriilor ţeluri.
Lipsit de o temelie solidă (afectată de conflictul fundamental)  nevroticul îşi dilată sentimentul propriei importanţe şi puteri.
Ideea propriei omnipotenţe este o componenţă certă a imaginii idealizate.

 
O a doua funcţie este strîns legată de prima.
Nevroticul nu SE SIMTE SLAB într-un vacuum, ci în lumea populată de duşmani gata să-l doboare, să-l înşele, să-l umilească, să-l înrobească şi să-l doboare.
De aceea trebuie în permanenţă să se măsoare şi să se compare cu ceilalţi, nu din cauza vanităţii şi a capriciului, ci dintr-o crudă necesitate.


Deoarece, în sinea sa, se simte slab şi demn de dispreţ, nevroticul trebuie să caute ceva care să-l facă mai bun, mai valoros decît ceilalţi.
Fie că aceasta ia forma sentimentului de a fi mai neprihănit sau mai fără milă, mai iubitor sau mai cinic, în sinea lui el trebuie să se simtă în vreun fel superior, să triumfe asupra celorlalţi (ca UNUL CARE SE SIMTE ÎN PERMANENŢĂ VULNERABIL, PRIVIT DE SUS ŞI UMILIT).

Trebuinţa de triumf vindicativ, ca antidot al sentimentului de a fi umilit.


SPIRITUL COMPETIŢIONAL AL ACESTEI CIVILIZAŢII NU ESTE DOAR FAVORABIL NEVROZELOR, ÎN GENERAL, PRIN PERTURBAREA RELAŢIILOR UMANE, CI ŞI PRIN ALIMENTAREA ÎN MOD SPECIFIC A TREBUINŢEI DE SUPERIORITATE.

Deoarece idealurile nevroticului sînt contradictorii, ele nu pot avea vreo influenţă constrîngătoare; rămînînd obscure şi nedefinite, ele nu-l pot călăuzi.
De aceea, dacă strădania sa de a-şi fi idol autocreat nu ar da un oarecare sens vieţii sale el s-ar simţit total lipsit de scop.
Lucrul acesta devine deosebit de evident în cursul psihanalizării, cînd subminarea imaginii sale idealizate îi dă vremelnic senzaţia de a fi cu totul pierdut.

NUMAI ÎN CAZUL ÎN CARE ÎŞI RECUNOAŞTE CONFUZIA ÎN MATERIE DE IDEALURI, FAPTUL ÎNCEPE SĂ-L FRAPEZE, CA INDEZIRABIL.
Mai înainte, întregul subiect era dincolo de înţelegerea şi interesul său;
acum el înţelege că idealurile au o anumită semnificaţie şi doreşte să descopere
care dintre idealurile sale sînt reale.


La început, psihanalistul îi atrage atenţia pacientului asupra contradicţiilor din tabla sa de valori, dar nu se poate aştepta la vreun interes constructiv în această privinţă şi de aceea nu poate fi eficient pînă cînd imaginea idealizată nu devine dispensabilă.


Dacă în oglinda noastră privată ne vedem ca modele de virtute sau de inteligenţă, pînă şi cele mai stridente handicapuri ale noastre vor dispărea sau vor dobîndi o coloratură atractivă…


Ceea ce un individ consideră a fi erorile şi neajunsurile sale depinde de ceea ce el acceptă sau respinge la sine însuşi. Tipul docil, de exemplu, nu-şi priveşte  temerile şi neputinţa  ca pe un viciu, pe cînd TIPUL AGRESIV PRIVEŞTE ASEMENEA SENTIMENTE CA RUŞINOASE ŞI DE ASCUNS FAŢĂ DE SINE ÎNSUŞI ŞI DE CEILALŢI.
În schimb, tipul docil respinge faptul că nu este un individ în mod sincer iubitor şi generos; iar însinguratul nu doreşte să vadă că izolarea sa nu este o problemă de liberă alegere şi că trebuie să se ţină deoparte pentru că nu este în stare să-i înfrunte pe ceilalţi etc.


Concluzia ar fi că tot ce este considerat neajuns nu se potriveşte în tabloul coerent creat de atitudinea predominantă faţă de semeni.
Funcţia defensivă a imaginii idealizate este aceea de a nega existenţa conflictelor; tocmai de aceea este necesar să rămînă atît de staţionară.
De ce îi este atît de imposibil nevroticului să accepte că el  este ceva mai puţin important, ceva mai puţin superior. El nu poate ceda o iotă, deoarece recunoaşterea unui anumit neajuns l-ar confrunta cu conflictele sale, ceea ce ar periclita armonia artificială pe care a stabilit-o.

Impulsiile agresive îi erau evidente, îndeosebi în pornirea sa de a fi cel dintîi în orice situaţie, în dominarea indirectă a celorlalţi.  Aceste tendinţe au redus capacitatea sa de a iubi şi de a lega prietenii.

Stabilirea unei imagini idealizate a fost adesea salvatoare  (deci atunci, hăt departe în timp…), de unde rezistenţa pe deplin justificată sau cel puţin logică a pacientului atunci cînd imaginea este atacată.

Atîta timp cît imaginea sa rămîne reală pentru el şi intactă, se poate simţi important (…), superior şi armonios, în pofida naturii iluzorii a acestor sentimente. Se poate considera îndreptăţit chiar să formuleze tot felul de cerinţe şi revendicări, pe baza pretinsei sale superiorităţi.
Dar dacă permite ca aceasta să fie subminată. el este imediat ameninţat de confruntarea cu toate slăbiciunile sale, fără nici un drept la revendicări speciale, o figură relativ neglijabilă sau chiar de dispreţuit în proprii săi ochi.
Lucru şi mai însăpăimîntător, el este confruntat cu conflictele sale şi cu groaznica teamă de a fi sfîşiat în bucăţi.
aceasta îi poate da şansa de a deveni o fiinţă umană mult mai bună, valorînd mai mult decît întreaga glorie a imaginii sale idealizate, este o predică pe care el o ascultă, dar care multă vreme nu înseamnă nimic pentru dînsul.  ESTE  UN SALT ÎN ÎNTUNERICUL CARE ÎL ÎNGROZEŞTE.



Imaginea idealizată are URIAŞE NEAJUNSURI. Întregul edificiu este extrem de şubred, lucru normal dacă avem în vedere elementele fictive implicate.
Tezaur plin de dinamită, ea îl face pe individ extrem de vulnerabil. Orice critică venită din afară, orice conştientizare a unui insucces văzut prin prisma imaginii idealizate, orice intuiţie reală privind forţele care operează în interiorul său o poate face să explodeze, să se prefacă în praf şi pulbere. El trebuie să-şi restrîngă viaţa, de teama de a nu fi expusă unor asemenea pericole.
Se vede silit să evite situaţiile în care nu ar fi admirat sau acceptat, sarcinile pe care nu este sigur că le stăpîneşte.
Ba chiar poate dezvolta o puternică aversiune faţă de orice efort.
Pentru el, marele dăruit, simpla viziune a unei picturi pe care ar putea-o picta îl şi face maestru. Pentru el, a i se aplica aceeaşi măsură ca oricăruia ar fi să i se admită că nu este om superior, fiind în felul acesta umilit.
Deoarece nimic nu poate fi realizat fără muncă, prin atitudinea sa el respinge înseşi scopurile la care năzuieşte. Iar breşa dintre imaginea sa idealizată şi Eul real se lărgeşte astfel.

 
El este dependent de confirmarea permanentă din partea celorlalţi (aprobare, admiraţie, linguşire), fără ca vreun din acestea să-i dea totuşi mai mult decît o vremelnică reasigurare.
Poate urî pe oricine se arată trufaş ori superior (mai agresiv, mai echilibrat, mai bine informat) şi care astfel îi subminează propriile opinii despre sine. Cu cît mai disperat se agaţă de imaginea sa idealizată, cu atît mai sălbatică îi este ura.
Sau, în cazul în care propria sa aroganţă este refulată, poate admira orbeşte pe cei care sînt arogant convinşi de importanţa lor… Iubeşte în ei propria-i imagine şi, inevitabil, este crunt decepţionat cînd realizează că zeii sînt interesaţi numai de ei


NU PUTEM SUPRIMA SAU ELIMINA PĂRŢI ESENŢIALE DIN NOI FĂRĂ A NE ÎNSTRĂINA DE NOI ÎNŞINE.
Individul îşi pierde interesul faţă de viaţă, întrucît nu el este cel care o trăieşte; el nu poate lua decizii, pentru că de fapt nu ştie ce doreşte; dacă apar dificultăţi, poate fi dominat de o senzaţie de irealitate, expresie a condiţiei sale permanente de fi ireal lui însuşi [1].


În concluzie, deşi imaginea idealizată este creată pentru a suprima conflictul fundamental (şi, într-o anumită măsură, reuşeşte să o facă), EA GENEREAZĂ ÎN ACELAŞI TIMP O NOUĂ FISURĂ ÎN PERSONALITATE, APROAPE LA FEL DE PERICULOASĂ CA CEA INIŢIALĂ.


Ca să spunem lucrurilor pe nume, un individ îşi construieşte o imagine idealizată deoarece nu se poate tolera pe sine aşa cum este în realitate. Imaginea contracarează această calamitate, dar aşezîndu-se pe sine pe un piedestal, îşi poate tolera încă şi mai puţin Eul real şi începe să tune şi să fulgere împotriva acestuia, îl dispreţuieşte şi-l face să geamă sub jugul propriilor exigenţe irealizabile. El oscilează apoi între autoadoraţie şi autodispreţ, între imaginea sa idealizată şi imaginea de sine dispreţuită, fără a dispune de vreun hinterland statornic în care să se poată retrage.


… Tipul rebel, care de obicei crede că este liber, acţionează în virtutea constrîngerii standardelor pe care el caută să le doboare.


Nevroticul nu poate învăţa din propriile greşeli pentru că nu le vede.

…Ceea ce are el în minte atunci cînd vorbeşte de dezvoltare este o idee inconştientă privind crearea unei imagini idealizate mai perfecte, una în care să nu existe neajunsuri.

 
Sarcina  terapiei este să-l facă pe pacient conştient de imaginea sa idealizată, în toate detaliile acesteia [...]  să-i  arate suferinţa pe care în mod inevitabil i-o impune. Individul va începe să se întrebe dacă preţul nu este prea mare. El poate abandona imaginea idealizată numai dacă trebuinţele care au creat-o scad considerabil.



[1] “Un văl de irealitate înconjoară lumea interioară, extinzîndu-se în afară.”