miercuri, 31 octombrie 2012

[SOCIAL, UMAN] Cazul Mircea Diaconu



... Care Mircea Diaconu e contestat de Agenţia naţională de integritate, pentru a fi cumulat  pe lîngă funcţia de parlamentar şi o alta... (director de teatru).
Nu cunosc prea bine dedesubturile afacerii, cert este că pînă şi Înalta Curte de Casaţie l-a declarat incompatibil... Ori a  nu respecta  deciziiile Justiţiei se pare va naşte iritare şi la Bruxelles, chit că nouă ne place să luăm în balon acea autoritate, a unei Europe Unite unde nu ne-a tras nimeni de mînecă...




Diaconu nu acceptă însă ideea. Cum gruparea lui politică se află în majoritatea deţinînd puterea politică, s-a ajuns ca senatul să respingă pomenita incompatibilitate şi, implicit, necesitatea ca Diaconu să-şi dea demisia din calitatea de senator.

Au votat pentru respingerea solicitării de demisie un număr de 32 de senatori, 23 au fost pentru, iar 10 s-au  abţinut. Am pomenit de cei 32, pentru că probabil - de aici încep comentariile mele, ale bloggerului - aceia s-au considerat în turnul lor de fildeş mai presus decît vînturile care bat inclusiv la acea altitudine.
Optica lor va fi fost precum a lui Diaconu:

"Sa stai pe picioare, pe parerea si opinia ta, pe constiinta ta si sa nu te bata un vant de nicaieri. Imi doresc o Romanie in picioare(...) Problema principala in Romania sunt resursele pe care le vor unii si altii(...) Am vazut un Senat in picioare, care si-a pastrat opinia initiala..."

Interesant...


 Paranteză.
Am fost multă vreme iritat de politicienii noştri (nu uitaţi că tot eu le-a luat în parte apărarea: e ca şi cum le-ai reproşa gunpierilor că-s murdari...).
În ultima vreme mi-a sporit nemulţumirea, pînă la greaţă.
Probabil că nivelul de disconfort atins mi-a obligat interiorul la modificări.

Poate luînd din cărţi ideea (dar urmare a acutului de care pomeneam, deci ceva foarte concret...), am realizat că totuşi politicienii în cauză reprezintă un fapt de viaţă oarecare, faţă de care iritarea mea reprezintă de fapt o neadaptare la realitate. Ultima atitudine însemînd reacţie directă, în a modifica acele lucruri, ori a  le accepta.
Dar iritarea, trăiesc din plin senzaţia, cred că acoperă altceva. O neputinţă infantilă de a accepta că lucrurile nu-s cum vrem noi. Care  sună iniţial drept virbă, dar dacă vă ascultaţi mai bine interiorul veţi vedea şi cum se simte. Disconfortul, oftica - şi v-aş minţi că lista este epuizată, în sensul că pînă şi eu, cel cu ideea, am avansat prea mult în acea grotă...

Odată atins acest al doilea prag, ce rămîne?
Cred că a te pune în locul celuilalt.
A vedea cum moaş-sa pe gheaţă simte, cum vede lucrurile celălalt, cel care ne oftică.

Ne cam ferim însă grozav de aşa atitudinea asta, nu ştiu de ce. Poate o luăm drept supunere  respectivului, poate interpretăm ideea drept a ne abandona pe noi, a pleca cu efect fatal din hainele noastre. E precum situaţia fostului viu care îşi părăseşte corpul, iar apoi nici nu mai contează că-l priveşte dezolat de sus ori din lateral patul extincţiei.

(Moartea e posibil să zacă în noi mai complex de cît ne-am aştepta, mă refer la timpul vieţii. Teama de moarte alimentează frica, de pildă, care pune atîtea în mişcare la rîndul ei... Refularea, o spunea Marie cardinal şi probabil nu doar ea, are drept caraulă tot pe Dînsa cu coasa)


Bon, revin.
Careva spunea că viaţa e o îndelungă lecie de umilinţă.
În spatele căreia cred că este neputinţa fizică de a schimba (iute) configuraţia interioară.
Orice schimbare se face cu greutate, cu consum vital, iar asta doare. Lenea, nefăcutul nimic nu dor.

În cazul lui Diaconu, treaba este de schimba  nişte şabloane interioare, comode sau ba, după care NOI am funcţionat pînă de curînd.
Eu cel puţin.


Făceam băşcălie de Coriolan Drăgănescu al lui Caragiale, cel trecut de-a lungul vieţii dintr-o barcă în alta. Cred că e uman. Nenea Iancu de fapt vorbeşte în altă parte de acea trecere, de la anarhist la ultraconservator.



Recentele gesturi ale lui Mircea Diaconu au constituit o lovitură pentru mine.  La general, pentru că s-a dovedit vreo trei decenii un tip onest. Îl vedeam eu cam mult sub papucul nevestei, că o tot trage prin filmele unde era solicitat să joace, dar am zis că are el slăbiciunea asta, de a ajuta pe unul mai slab...
La particular, aveam în minte permanent căteva prestaţii actoriceşti  ale lui, legat de care nici azi nu contest că realmente se reprezenta pe sine.
Este vorba de filmul "Actorul şi sălbaticii" (aici de pildă, de la minutul 11:20), respectiv de sceneta tv "Fabulă".

În ultima vreme omul nostru, Mircea Diaconu, s-a schimbat.
Asta e.

Am sentimentul că atîta vreme cît ne irităm, cît stăm cu pumnul la cer (altminteri o fază inevitabilă, marea schimbare din noi se face doar cu energia provenind de acolo, dacă bineînţeles nu o aruncăm...) nu apucăm să ne adaptăm, să ne pregătim pentru... convieţuirea cu noua situaţie.



Opa!
Nu o mai văzusem de ceva vreme pe doamna Diaconu.
Mda, se pare că de la ea se trage...
Soţia care împinge soţul să tragă cît mai tare pentru familie...
Ea, Diana, cred că l-a schimbat, de la junele la locul său din anii 70. Nu o spun cu răutate, aşa procedează doamnele.
Pe de altă parte, Mircea va fi avut fără îndoială în configuraţie ce doamnă i se potriveşte. Cărei doamne să i se supună.

E uman.
Totul sub soare are o explicaţie.



PS
Aud, la B1 TV, că MD a solicitat cu asupra de sentimentalism (pentru a fi elegant în afirmaţie) mai marilor săi să nu fie îndepărtat de la Senat pînă la proximele alegeri generale, pentru a-şi păstra pensia de senator.
Dacă e adevărat, nu m-ar mira.
Omenescul de care  vorbeam.


marți, 30 octombrie 2012

[UMAN, în parte POLITIC] Ce ţie nu-ţi place...


I
Mama mea avea o vorbă: "Urît mi-a fost în viaţă de omul...", şi urma adjectivul.

Tot mă dau  eu pe aici, atomul, la muntele Nicolae Iorga.
Dar am dreptul ăsta, măcar astfel să-mi fie răscumpărată micimea! Putîn să-mi ţip din gaura-mi de şarpe invidia.

E.
Am avut (a mai rămas doar un pic, deoarece acum pot reacţiona) boală măricică pe cei care solicită, impun altora un anumit cod comportamental, de care ei nu ţin seama însă.
Pesemne că-n copilărie mi-au tras-o (e urîtă expresia?) destui, de îs atît de pornit pe gen.

Iorga, treabă clasică în istoria literaturii, l-a beştelit grozav de Arghezi, declarîndu-l de pildă (poet) pornograf.
În paralel, relatează Alex.Vaida Voevod (pag. 194):...





Două chestii, în context.
Neculai o freca îngrozitor - nu am în vedere domeniul eortic... - pe nevastă-sa, Ecaterina (Catinca), după cum relatează Vaida, dar şi necruţătorul Argetoianu. 




(Ştiu dintr-o carte că şi prima nevastă, Maria, se spetise copiind documente, pe la Roma parcă.Ulterior a acuzat-o de adulter.
Mai jos Nicolae este cu Ecaterina, în tinereţea lor.)



...Bineînţeles însă că în isteriografia trandafirie apare o scenă cu omul la locul lui, care  şi cînd îl saltă legionarii în noiembrie 1940 vorbeşte domol consoartei să aibă grijă de corecturile la nu ştiu ce tom doct.

  Fie vorba între noi:  în adîncul sufletului, coana Catinca o fi plîns ori o fi răsuflat uşurată, peste o zi? Nu m-ar mira de ultima varianta, în situaţiile în care multe neveste oropsite reacţionează aşa...

Cred că stilul ăsta de a-şi freca femeia cea mai apropiată se trage din faptul că Iorga a fost crescut de mamă, probabil cu toată mămoşenia posibilă, altfel nu se explică rezultatul.
Pricep un pic mai greu cum un tip ca el nu primea reacţii ceva mai dure de la bărbaţii din preajmă? Că era mai înalt? Că avea barbă mare (chestie care altminteri zice şi ea ceva despre infantilism ascuns...)?
Scotea iute panglici, detalii istorice?
Unul care i-ar fi rezistat cu uşurinţă va fi fost pomenitul Argetoianu, care nu mai ţin minte cui spune cxu maximă dezinvoltură, în deceniul trei: "Să mă pupaţi în cur!", iar asta la o tribună politică.
Argetoianu avea însă de cele mai multe ori ţelul lui bine precizat, nu ţinea să se piardă în conflicte ieftine. Modul cum îl tratează în acest sens pe Iorga, în timpul guvernării comune din 1931-32, este de manual.





 

 (Ambele imagini, extrase din clişee ale Fototecii Ortodoxiei)


II

În paralel, dacă-mi permiteţi o digresiune personală, nu pricep pînă azi cum ceva asemănător reuşea profesorul de matematică din şcoala-mi generală, mai exact din clasele V-VII. E vorba de Ion Marineanu.
Tip căruia îi plăcea să facă bancuri pe seama altuia, dar nu şi invers, sentimentu-mi fiind că era valabil întregii lumi, nu doar celor mai mici...
N-am priceput cum de nu-l punea la punct nici un părinte, căci tipul părea să nu-şi-o fi luat-o niciodată din direcţia asta, măcar verbal. Cred - fără să-i fac statuie, deoarece nu s-a străduit mult - că tata a fost primul. Bătrînul - de fapt, avea mai puţin decît am eu acum! - discuta ceva (nu contează ce) cu un conducător al şcolii, Marineanu ăsta s-a băgat în vorbă şi în seamă, la care tata a slobozit scurt: "Aiurea?".
Mi-a fost drag tata atunci!

La care tipul nu mi-a atins un fir de păr de atunci, după ce anterior ne cocoşase cu bătaia şi cu ordinele de tuns chilug. Fără să ne fie diriginte.
Deci simţise.
Şi chit că tata era un ăla micu şi aparent paşnic, s-a ferit de atunci să atingă acel loc (foto la cîteva luni după cele relatate, respectiv 12 ani - cu fiul meu cel mare, Dan).




Revenind, intuiţia-mi spune că tipul nu era angrenat politic, nici vreo mare pilă nu avea, dar siguranţa pe drumu-i de şmecher (fie şi priceput în meserie) i se va fi datorat unui umăr pus, prin tumultuoşii ani 45-50. Vreun implicat la studenţii democraţi, aşa miros, intuiesc eu acum.

A se ierta pentru această deviaţie... de suflet.



PS
Ahaaa! D-aia îţi pui poza aici, te-ai ghicit, vrei să te bage lumea în seamă!!"
Din start e de sus aici că e mare tragedie, păcat capital să vrei să te bage lumea în seamă...

După care e de zis că multe restanţe în dezvoltarea noastră se petrec neputinţei de a afirma că ai dreptul să. (fraza e  întreagă, nu lipseşte nimic)
Spui frumuşel, ţie întîi, apoi lumii, că ai chef să te bage lumea în seamă.
Şi mergi mai departe, ca vindecat prin farmec.

Priviţi cu neîncredere ultima afirmaţie?
Matei (Georgescu, nu apostolu'...) explică ce şi cum:



4. 1. 5. Terapeutică paradoxală în comunicare
Pentru a exercita o influenţă (considerată pozitivă) asupra uneipersoane aflate în situaţie de conflict se precizează doi „versanţi”:
1. Strădania de a determina persoana să se comporte într-o direcţie benefică (din perspectiva normelor sociale), rezolutivă, precizatăe xplicit prin mesaj; de exemplu îndrumarea cu accente imperative:„Schimbă-ţi serviciul!” – în măsura în care există o bună dinamică a pieţei muncii individul se va supune prescripţiei. Dacă însă problema se află dincolo de posibilităţile de control şi acţiune voluntară, programată a subiectului, acest gen de intervenţie nu are efect. De pildă, prescripţia „nu te mai enerva!” nu poate fi urmată pentru că individul nu se poatecalma în acel moment. Prin urmare, prima direcţie de intervenţie se întemeiază pe ideea că voinţa poate produce schimbările dezirabile. Se constată cu uşurinţă că multe dintre ecuaţiile de viaţă se situează deasupra posibilităţilor de control voluntar ale individului, fiind rezultatulunor desfăşurări independente. Factorii de influenţă independenţi de voinţa individului sunt, ca nivel de „vizibilitate” în prim plan, cei externi. Ecuaţia nişei sociale a individului este hipercomplexă, astfel încât fără şansă se consideră că munca unui individ se poate risipi: nu ne putem determina reuşitele, ci numai condiţiile necesare ale acestora. Condiţiile suficiente ale succesului nu ţin niciodată de individ. Factorii substanţiali de influenţă asupra capacităţii de întemeiere voluntară a vieţii sunt însă cei interiori. Dorinţele profunde, inacceptabile cultural, sunt, din perspectivă structurală, cele care ne înstrăinează de noi înşine şi ne determină într-o formă tacită destinul. Numite de Freud inconştient, Se, aceste forţe profunde ne afectează masiv destinul, capacitatea de ordine voluntară, de trăire, simţire şi gândire. Simptomul, de pildă, este un „complex” autonom de influenţe faţă de care subiectul nu are nici o capacitate personală de intervenţie totală, eficientă. În epoca actuală, în care voinţa întemeiată pe raţiune şi conştiinţă autosuficiente sunt întărite prin remarcabilele cuceriri tehnice, este mai mult decât inconvenabilă recunoaşterea dificultăţilor de controlrealdestinal. Oricum, omnipotenţa voluntară este instituţionalizată şi chiar poziţia temperată, de alternanţă a activismului cu pasivitatea înfaţa vieţii, minimizată. A lăsa lucrurile să se petreacă, a se lăsa în voia „curentului” vieţii, este o atitudine căzută în dizgraţia unui consistent curent atitudinal de autodeterminare. De aceeea, prescripţia imperativă de schimbare este un mod comun de reacţie la situaţiile care se cer reamenajate.
2. Strădania de a determina persoana să se comporte în chiar direcţia pe care vrea să o evite. Comportamentul voluntar în sensulsimptomului, al problemei, creează o injoncţiune paradoxală. Simptomul sau comportamentul neadaptat, care este o manifestare involuntară, devine astfel reprodus de către individ în mod voluntar. Formula injoncţiunii este: în loc de „nu a, ci non-a” (adică prescripţia comportamentală în sens invers faţă de cea simptomatică, de a controla simptomul prin opoziţie) „a şi nu non-a” (comportament voluntar conform simptomului).
Întrucât prin reproducerea voluntară a unui comportament involuntar se creează o injoncţiune, individul se află în imposibilitatea de a se conforma:trebuie să înceteze a mai face (involuntar) ceea ce face (voluntar). Prininjoncţiuneaparadoxală şi imposibilitatea de manifestare conformă, subiectulpoate să iasă din jocul infinit. Capătă o metaregulă (modul în caresă-şireproducă simptomul) prin care să-şi modifice regula „jocului infinit”. Prescrierea problemei, a simptomului (similia similibus curantur) care constă în impunerea unei duble constrângeri terapeutice (simetrică celei patogene) are următoarele caracteristici:
1. presupune o relaţie intensă, între cel care prescrie şi subiectulp rescripţiei, cu mare valoare vitală (precum cea terapeutică). Relaţia nu poate fi întreruptă.
2. în contextul relaţiei vitale, este formulată o injoncţiune a cărei structură întăreşte comportamentul pe care subiectul doreşte să îlschimbe: schimbarea este produsă prin chiar întărirea comportamentului indezirabil. Paradoxul constă în faptul că subiectului i se cere să seschimbe prin a nu se schimba. „Trebuie ca zilnic să vă străduiţi cât puteţi de des să produceţi simptomul!”: subiectul se află, prin această dublă constrângere, într-o situaţie fără ieşire şi se schimbă chiar dacă refuză indicaţia sau chiar dacă i se supune:
 – dacă se supune constrângerii nu va mai putea să nu îşi controleze problema, simptomul, pentru că va acţiona conform simptomului. Dar pentru că acţionează în sensul simptomului, simptomul numai este simptom, comportament involuntar şi indezirabil, ci unul voluntar. Simptomul limitează libertatea individului atâta timp cât nu poate fi voluntar, din pricina caracterului său indezirabil. Pe fond, sursa oricărui simptom constă în represia unor comportamente indezirabile din perspectivă personală, socială. „Cultivarea” simptomului înseamnă exprimarea voluntară a unor comportamente indezirabile care reprezintăexpresia nevoilor neacceptate care alimentează simptomul.
– dacă refuză să se supună prescripţiei, va continua să facă simptom, adică nu va putea să nu respecte prescripţia;

Pacientul se află într-o situaţie căreia nu poate să nu i se supună, este constrâns să nu poată ieşi din „joc”. Dar chiar precizarea imposibilităţii de a ieşi din jocul prescris îi permite aşezarea în afara jocului. Acceptă ceea ce este inacceptabil: este prizonierul „jocului” simptomatic în care este invitat să rămână rezident. Stingerea simptomului este posibilă, paradoxal, nu dacă individul se străduieşte să iasă din simptom, să fie altfel, ci dacă poate accepta să nu se mai străduiască, să rămână aşa.
 Schimbarea de tip doi se referă la accesul la o stare personală de neprecizat în termenii stării iniţiale: nimeni nu poate accepta să rămână în simptom pentru că îşi imaginează acest lucru ca un calvar. DACĂ ÎNSĂ REUŞEŞTE SĂ ACCEPTE STĂRILE SALE, INDIFERENT CARE SUNT, SE PRODUCE O MUTAŢIE INTERIOARĂ şi simptomul încetează. Proiecţia schimbării în utopia unei stări viitoare anulează şansa vindecării în prezent. Nu modificarea stării prezente determină schimbarea, ci acceptarea stării prezente; nu schimbarea de sine, ci acceptarea de sine:mutaţia se produce la nivelul acceptării de sine ca fiinţă plenară. Proiecţia schimbării utopice, într-un viitor în care simptomul încetează, este chiar simptomul, generat de imposibilitatea de acceptare a coordonatelor afective actuale şi înstrăinarea de sine. La întrebarea „ce trebuie să faci ca să fii tu însuţi?” răspunsul este „să încetezi să mai vreisă faci ceva”; la întrebarea „ce trebuie să fac pentru a fii autentic încomunicare?”, răspunsul este „să încetezi să mai vrei să fii autentic încomunicare”. A fi tu însuţi şi a fi autentic în comunicare presupun capacitatea de abandonare a controlului predictiv voluntar, de îndeplinirea imperativului extern şi urmare a desfăşurărilor interne, conform conţinutului lor.
Alte exemple de prescripţii paradoxale:
– A fi înţelept nu înseamnă a găsi răspunsul „adevărat” la întrebări, ci a înţelege că orice răspuns este parţial, relativ, fără urmări comportamentale consistente. Esenţa interogaţiei este astfel deconstruită:a întreba înseamnă a intra în jocul infinit al răspunsurilor. Unica manieră de a ieşi din acest joc rezidă în a înţelege sursa oricărei întrebări – nevoia de a fi altfel şi de a tolera dificil starea actuală. Înţelepciunea constă în capacitatea de a nu mai pune întrebări, ca efect al rezidenţei plenare în starea personală actuală. –
Situaţia psihanalitică este o dublă constrângere terapeutică încare pacientul se schimbă dacă nu o face.
În raport cu cadrulpsihanalitic (divan, asociaţii, durate etc. ), singura manieră de răspuns  adult (starea dezirabilă a oricărui demers psihanalitic şi terapeutic, în genere) constă în a-l respinge, reacţie care este, însă, imposibilă. Analistul oferă pacientului şansa de a putea trăi mai bine, mai liber de constrângerile simptomatice, cerându-i să fie spontan (prin regula fundamentală a liberei asocieri), într-un cadru constrictiv. Dacă pacientul simte o ameliorare a simptomului, analistul poate considera aceasta ca rezistenţă, ca refugiu în sănătate. Pacientul se află însituaţia în care nu se poate comporta „adult” în timp ce comportamentulinfantil, neadaptat, este unicul posibil. De aceea, singura reacţie adaptativă la cadrul psihanalitic este abandonarea oricărei reacţii adaptative, ceea ce transformă atitudinea predictivă, îndreptată spre schimbare întruna de trăire a clipei şi a situaţiei ca atare. Schimbarea a fost obţinută prin acceptarea stării actuale, acceptarea de sine (desigur, graţie întregului proces).
– O pacientă dominantă, negativistă, tip „ucigaş de terapeuţi”, intră în cabinetul de psihoterapie acuzând o migrenă psihogenă pe care nu au putut-o „rezolva” nenumăraţi doctori şi terapeuţi. Îi prezintă terapeutului voluminosul său dosar şi şirul de tentative de consult şi terapii nereuşite. Terapeutul îi spune că nu este capabil să o ajute, având în vedere gravitatea tulburării, indicată de voluminosul său dosar. Îi spune că trebuie să îşi accepta suferinţa. Mesajul implicit al pacientei este: tu nu mă poţi înţelege şi ajuta. Mesajul terapeutului: eu nu te pot ajuta şi înţelege. Pacienta înţelege că terapeutul o înţelege prin faptul că îi spune că nu o poate înţelege.
– Unui individ suspicios i se solicită, reflex, încrederea. Mesajul esenţial, în ordine paradoxală, este inversat: nu i se solicită  încrederea …………………........

Sper că Matei (profesor, în singurul meu an de învăţămînt superior) nu se va supăra pentru reproducţiunea de deasupra... La o adică, îi fac reclamă... 





PS n
Închei tot cu Iorga.
Părerea mea şi rugăminte. E nemaipomenit ca doxă (chit că, aud, numeroase-i sînt contestabile în domeniu), dar nu-mi cereţi să-l admir  întru caracter.
Argetoianu avea o vorbă: "Marele Cărturar, pentru analfabeţii neamului"



[UMAN. Un pic munte] Păreri. Nu chiar de căzut uşor la stomac


I




Am mai spus că am o mică jenă, ştiind că rîndurile mele de pe acest post ajung şi la oameni interesaţi de munte. Şi mai puţin ori deloc de ceea ce vulgar se cheamă filozofeli (l-aş pune pe z, nu pe savantul s, aici...).

Mmm.
Dacă stau să mă gîndesc filozofeala, cînd nu e de sanchi-ochii-lumii, e totuşi o încercare de cercetare a ogrăzii proprii ori a celei de Afară, a Ogrăzii celei mari.
Da, poate încurca asemenea ocupaţie cînd nu e combinată cu ieşitul afară, în lume. Dar operată cu măsură. eu spun că nu strică deloc.

Da, potrivit regulilor sociale mai mult sau mai puţin scrise, trebuie să ne zbatem, să combatem lucrativ prin lumea fizică/reală...
Nici nu m-ar mira să fie altfel, cîtă vreme Societatea e o arătare care vieţuieşte din mersul cît mai în viteză pe bicicletă al membrilor ei  Nimic nu o sparie mai tare decît a o lăsa mai moale la acest capitol, ce să mai spun de gîndul morţii...
Teoretic, ea, Societatea, are pastile şi pentru lucrurile care o deranjează, dar asemenea comandamente pentru membri sînt totuşi povestioare nerealiste, care îi fac răul mai mic... Vezi cele pe care le îndrugă despre moarte... Nu spun că e tare plăcut ce spune biserica despre moarte (dar  fumul de tămîie  este irezistibil), dar tot e mai bine decît vreo realitate că Dincolo nu e nimic.


Ca de obicei, mă întind...

Deci, nutresc jenă că ajung aiurelile astea la oameni chitiţi să facă drumuri frumoase pe munte, să cînte p-acolo (aud, ascult recent o baladă la chitară, în memoria lui Brăduţ Şerban...), să rîdă şamd.
Pot fi aduse însă nişte amendamente la ăst trai aurit, vesel, tînăr...
Una la mînă, după opinia mea şi valabil la categoria căreia îi place căţărarea, dar şi bălăureala (coclăureala i-aş spune eu), dorul de locuri sălbatice - cu tensiunea de rigoare - ţine un pic şi de dorinţa măcar de a rezona cu aiestea pe care le mai aduc eu în discuţie, ca un stricător de bună dispoziţie ce mă aflu... Văgăunile alea în care ne băgăm cu frică, dar şi cu încîntare cvasiorgasmică cred că permit o descărcare a unui filon din sufletul nostru. Care dacă ajunge la prea plin crează probleme...

Cum am zis, ideea e valabilă la o anumită categorie umană. La restul, o ieşire un pic prin fiorii pădurii alăturate taberei de pionieri prinde bine la un moment dat, dar apoi omul cu pricina îşi vede de ale lui (mai exact de ce îi stabileşte Societatea) şi nu mai simte nevoia la rezonări de genul pomenitelor... Intră într-o cetate, unde emoţiile, problemele sînt totuşi dozate de natura locului.
Întrucît a respectat regulile jocului social, nu are mari probleme, nici cînd îl lasă maturitatea şi simte măcar un pic c-ar exista şi altceva în jur. Nu ajunge să-şi părăsească ţarcul însă şi va trăi pînă la extincţie cu un oblon gros pus în faţa trăirilor neconvenabile.

(Dacă stau să mă gîndesc, mari orori, mari chestii existenţiale nu am văzut pe chipul babelor ajunse la biserică, la o adică şi ele-s cu oblonul tras... Şi soţii lor, de care mă întrebam într-o vreme cum îşi dreg problemele, oroarea de apropiata moarte... Şi aici e oblon gros. Lucrurile la astă categorie ţin un pic de Matrix, cu acei indivizi trăind toată viaţa într-un fel de baloane de sticlă, şi ale căror corpuri rehrăneau după extincţie pe ceilalţi...).

Donc, unii căutăm la munte şi altceva...
După cum, la munte (şi aici ajung la punctul doi al enumerării pornite în capul postului), categoria cu oblonul e reprezentată de tipii care după o vîrstă nu mai merg (adică vreo patru cincimi), dar îşi mimează frumos în continuare tinereţea. Pe puţini îi întîlneşti tăcuţi - chit că destinşi - şi doritori să înţeleagă. la o adică, aceştia au făcut-o şi în alte vîrste...

Îmi fuge aici mintea la o zisă a unui tip din minuscula-mi bibliografie. Matei Georgescu (e posibil ca şi el să fi luat vorba de la alţii, c-aşa-i în tenişul cunoaşterii de la vechii greci încoace...).
Spune omul, de fapt în citez eu din memorie: "Cînd te doare mai mult sau mai puţin sufletul, atunci eşti  de fapt în contact nemijlocit cu tine, cu realitatea ta".
(Bineînţeles, dacă ai avut parte de vreo educaţie dură, poţi ajunge cu greu şi la a fi fericit cu adevărat - bineînţeles o vreme, c-aşa merg lucrurile în branşa astea...)


La cestiune, la cestiune!



II




Făcusem de curînd nişte afirmaţii despre regele nost', Mihai I.
Mai exact că şi maică-sa fu un pic maşteră.


(Nu ştiu dacă am văzut-o zîmbind vreodată...)
Afirmaţia se baza pe ochi, pe intuiţie (care e o treabă mult mai fondată pe raţiune decît bănuie neavizaţii...), cît şi cît pe nişte citite, dintre cele care au trecut la stadiul de dus în conduita psihică, adică nu i le mai aminteşti, dar lucră deja, la mari şi utile adîncimi.

Răsfoind ieri nişte file la magistrul meu (magistrul din anii ăştia, peste o juma' de deceniu va apărea bineînţeles altul, alţii, asta dacă nu îmi voi fi tăiat venele între timp. Cu o lamă bună.).
Adică Argetoianu.
Care în context e mai dur decît mine.


   Veţi sări unii în sus aici: "Da' cine e ăsta, dom'ne, de-l iei mata atît de-n în serios? Mai ales că, mata o zici, avu şţi scăpări,între altele se întoarse ca un băiat gfoarte deştept în ţară în 1946, taman în ghearele ruşilor!"
Aveţi rezon cu ultima treabă, deşi la un boier e posibil ca dorul de ţarină să fie mai breaz chiar decît la Ion al Glanetaşului... După cum rezon aş avea şi io să nu generalizez, să iau liniştit părţile folositoare din activitatea, din personalitatea omului.

Pe de altă parte, pe cine să iau în serios? Pre cărţile, siteurile, discursurile favorabile? .Hai să fim serioşi! Sau măcar tipăteşti, adică indivizii ăia care acceptă jocul social, dar nu dacă le este vîndut cu maximă seriozitate (de către caţavenci, cei literari, nu de la revista omonimă şi contemporană!) şi lor...
De fapt, dacă e să pui documentele pe masă, pe şmecheri şi pe doritori de viaţă roză îi pierzi repede, fizic, adică vor pleca iute de acolo...


Bon.
Tata Argetoianu spune, la pagina 45... 
 


 Cum ziceam, poate subzista bănuiala de subiectivism a bătrînului satir, eventual de omenească limită a minţii.
Limită o avea, dar cred că poseda una largă... Ia-uite cum o descria pe regina Elena, mama lui Mihai:

Am uitat să vă spun că CA merge în prima tinereţe la Paris, unde "îşi obţine licenţa în drept şi litere şi doctoratul în medicină"

Bineînţeles că există în paralel relatările din memoriile reginei (mamă) Elena, dar, dincolo de interesante izvoare de informaţie, acord credit lui Argetoianu...

[Dau pe net de cîteva imagini ale prinţului Barbu Ştirbei. Toate titlurile, studiile, funcţiile. Şi că a fost exilat în 1931 de regele Carol II. De ce, nu se spune. S-ar duce dracului giudeţul cel roz, dacă s-ar spune că se iubise la greu (inevitabil extraconjugal) cu regina Maria... Nu ştiu dacă e calomnie din parte-mi. Cert este pozele-s reproduse pe un site dedicat... reginei Maria. Şi-i singurul acolo din afara familei...]



III


Hai un pic şi la IG Duca, de care pomeneam ieri.
Mda, comodă postură, să şezi peste decenii, în faţa invenţiei numită computer şi să te dai la bravii duşi... Păi se dădeau unii şi la vremea necomputerului în deceniul patru de pildă! Da, da' nu era frumos... Plus că ăia făcuseră ceva în viaţă, nu ca tine! Nasol moment! )

(Împreună cu N. Titulescu, stînga, la Londra în 1924. Foto: http://cutiacuvechituri.wordpress.com

Nu ştiu cît de reală este  vorba: "“Mai bine îmi tai mîna dreaptă decît să colaborez cu acest aventurier”. Cert este că ea circulă, o pomeneşte şi Ion Coja (altminteri cam naţionalist în sensul rău, după gustul meu...). Cert este că, la reuniunea liberalilor imediat după sosirea în ţară a principelui Carol, Duca realmente spune, negru pe alb: (înţeleg că e publicat şi în Viitorul partidului, 8 iunie 1930)



"Să-mi daţi voie să fac în faţa dvs. acest examen al conştiinţei mele şi cred că îmi veţi admite că sub imperiul întâmplărilor de azi noapte mi-am stabilit convingerea în această chestiune.
De mult cugetam la această chestiune şi în dese rânduri mi-am pus în conştiinţa mea judecata acestei chestiuni care bănuiam că va surveni cum s-a şi întâmplat.
Am scrutat tot ce-mi poate spune judecata şi conştiinţa mea şi din două motive: unul de ordin etic şi altul de ordin politic şi naţional, mă împiedică definitiv să primesc soluţia de azi.
Am fost prea strâns legat de opera regelui Ferdinand I şi a lui Ion I. C. Brătianu, am slujit ţara sub conducerea acestora în timpuri care prin nimic nu se pot şterge, aşa încât este firesc ca să urmez în totul hotărârea lor.
Aş considera că mă dezonorez făcând altfel, şi, deci, să sfârşesc cariera mea politică cu un act de dezonoare.
Aş trece totuşi peste dezonoarea mea, dacă aş avea conştiinţa că slujesc un mare interes politic şi naţional.
Am însă absoluta convingere contrarie.
Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă aventură ce s-a putut face şi este tot ce poate aduce mai mult rău consolidării noastre naţionale şi situaţiunii Ţării în toate privinţele.
La o primejdioasă aventură nu pot să iau parte, refuz să mă duc chiar dacă viaţa mea politică ar lua sfârşit azi.
Sfatul ce dau partidului nostru este o intransigenţă absolută.
Vor fi vremuri foarte grele, mergem la o luptă dârză. Prin urmare, să ne numărăm.
Vor fi şovăitori, vor fi profitori de noi situaţiuni, totuşi noi vom învinge.
Dl. Brătianu v-a arătat că aceleaşi timpuri le-am trăit şi la Iaşi unde pe puţini ne-a susţinut o credinţă şi totuşi, cu această credinţă am biruit.
Nu e vorba să se forţeze conştiinţa nimănui, fiecare să judece şi fiecare să se lase hotărât numai de interesele superioare şi permanente ale Ţării pe care o slujim.
Eu v-am spus întreg gândul meu de la care nimic pe lume nu mă va abate."


Sînt unul - fie şi de la nivelul meu de nefăcător a ceva în viaţă... (bandit îs. şi din vorba asta trag folos!) - care a luat şi ia apărarea politicienilor. Care au inclusiv proasta misie de a pune în practică aiurelile decurgînd din firea electoratului. Dar cred că există o limită. Dincolo de care nu e vorba neapărat de imoral, cît de a-ţi mai fi greu să-l crezi pe respectivul, chit că inima o vrea să fie etern minţită frumos, numai să nu dea nas cu realitatea.

Că imediat după aceea îl pălesc regrete (v. Argetoianu), deja nu mai contează.
Cert este că peste trei ani amicul - cîtuşi de puţin retras din politichie (Crin Antonescu, îţi sune ceva atitudinea asta?) - acceptă de la Carol II să formeze guvernul.


III

Şi de aici porneşte altă poveste interesantă.
Un nene (n-o fi singurul...) văd că-şi dă doctoratul pe subiectul "Concepţia politică".
Mie unuia, ca urmaş al lui Tipătescu (e vorba aici de latura de care am pomenit mai sus, nu de iubitul nevestei şefului copt...), din start lucrurile sînt cam fonfăite (era o expresie în armată: "Vorbeşti pe nas"):
"Duca a intrat în parlament mânat de entuziasmul său politic şi mai presus de
convingerea că poate contribui la realizarea unei schimbări în bine a României..."

E genul de frază care dă bine la boşii universităţii unde ţii să urci, vestitindu-i că respectivul ucenic nu contestă valorile stabilimentului academic, respectiv că le va duce oala de noapte pînă ce ei îi vor lăsa locul (nu cel de la Belu...). Altfel nu pricep de ce astfel de lucrări, cîte mi-au căzut sub ochi (şi aici e vorba de Babeş-Bolyiai, nu de "Spiru Haret" şi a lui gazetă!) , trebuie să fie atît de gargariste.

Argetoianu are o părere interesantă şi (se putea altfel ?) despre Duca...
În context,  al acidităţii atribuite, reproşate Boierului, nu-mi aduc aminte să vorbit cineva de mistificare, ca tentă generală a scriselor respectivului...
Şi vă expun aici o părere personală: cînd ai putinţa de a mirosi atît de acut lucrurile , respectiv de a le aşterne pe hîrtie cum o face Argetoanu, nici nu mai ai nevoie să consumi borş...
La o adică, nu văd de ce vorba Simţ enorm şi văz monstruos ar fi valabilă, justificată, acceptată doar la Caragiale...

Bon, deci ce zice Moş Argetoianu (atunci, n 1935, aveacu şapte mai mult ca subsemnatul...):
Rîndurile - de fapt existente în două pagini ale Memoriilor - sînt aduse un pic din Photoshop. 


 Parcă aş lăsa însă ceva mai la vale mai multe file, pentru a fi vizibil şi contextul politic:


 
Deci acceptă guvernarea în 1933, cam după cinci ani de "secetă" pentru liberali...
Am tratat pe blogul acesta de mai multe ori despre legionari şi unora le poate părea că mă dă simpatia afară din casă pentru ei. Ceea ce nu e adevărat. Însă le iau de cîte ori pot apărarea (nu în stilul partizanilor, care în marea majoritate sar peste cal, fie şi sub icoanele generos reproduse ori invocate), mai ales cînd adversarii lor pozează în democraţi. Pozează.

Cum făcea şi Duca.
Înţeleg că apar în primii ani ai deceniului patru presiuni dinspre Franţa şi Marea Britanie, pentru scoaterea în afara legii a legionarilor. Curier al ideii era Nicolae Titulescu.
Garda fusese desfiinţată o dată, în 1931. Duca o pune la zid encore une fois , şi o face cu o parşivenie de zile mari, exact înaintea scrutinului.
Am spus alegeri. Deci Codreanu acceptase regulile jocului, nu umbla subteran precum comuniştii. Că întindea coarda, rezon: dar cine nu o făcea, cine, în opoziţie, nu promitea marea cu sarea, inclusiv băgarea la beci a adversarilor ("Mituiţii, la puşcărie!!", îmi sună în urechile minţii o pagină de ziar a epocii).

Pe de altă parte, nici statul român nu vădea în acei ani un comportament de înger. Întronase încă din 1931 starea de asediu (sper să nu încurc vreun detaliu, nu mai stau să verific...), iar în campania electorală din decembrie 1933 a făcut inclusiv uz de armă, fiind ucişi mai mulţi legionari, între care Sterie Ciumetti.

Statul avea voie. Că de-aia e stat.
Asta o spune burghezul (ca atitudine).


Nu şi legionarii. Care nu agreau evreii, dar lecturau cu nesaţ Legea Talionului.


Aşa că, la 29 decembrie 1933, îl asasinează pe IG Duca, pe peronul gării Sinaia.



Ce nu se prea spune este regula jocului impunea martirilor legionari să se predea autorităţilor (o vor face şi asasinii... asasinului Armand Călinescu, în septembrie 1939). După care autorităţi au şi umblat după, pe peronul gării Sinaia, dar forţa publică iniţial fugise ca potîrnichea.

Istoria pomeneşte în acel loc doar de cel care s-a jertfit şamd.
Ca să nu paţe  probabil precum monumentul dedicat  pe Bd. Eroilor din Bucureşti asasinului lui Corneliu Codreanu, placa a fost fixată ceva mai sus...




Iorga se dovedeşte iar mîncător de borş...  Ce linişte e aia obţinută ucigîndu-ţi laş preopinenţii, după cum şi mai laş afirmînd apoi că respectivii au vrut să fugă de sub escortă??





IV


Nu doar burghezii temători de zguduiri sînt porniţi pe legionari (imaginaţ-vă, de amorul artei, că după 20 de ani de regim legionar nişte democraţi, neputînd acţiona altfel, dădeau cu bomba... Ghici cum îi privea eternul Conu Leonida?) .
Este şi urmaşul lui Duca în prim-fotoliul liberalilor, Mircea Ionescu-Quintus.

Apropo de (umanul...) enteres şi enteres la care fac deseori trimitere.
Băiatul are avantaj din afilierea la PNL; din aborcarea graţie acestuia la o poziţie socială roză, ba chiar la foteluri înalte. Îi e şi sens al vieţii, un altul nefiind prin definiţie atît de uşor de găsit... Deci n-o fi nebun să spună altceva:

"Duca a pierit pentru că a vrut să facă (desfiinţînd Garda de fier, n. MO) un act de democraţie românească /.../ A făcut-o pentru că a socotit că e de datoria lui să salveze România"
Ce mişto sună ultima propoziţie! Cine să-i reziste?
Eu-s unul, din principiu!
Căci vorbele mari mascheză, de cînd lumea, o încercare de ducere din partea oratorului, a condeierului...


A fi salvată România...
Vă mai propun un exerciţiu de imaginaţie.
Cîştigau Puterile Centrale primul război. ("Bine, domne, da' Transilvania...?   N-ai voie nici măcar să te joci cu aşa idee!!")
Revanşarde erau în ăst caz ţările fostei Antante. Care băgau inevitabil fitile.
Ghici cum ar fi fost salvată  România, în acest caz?
Păi  ilegalizînd  Batalionul de diamant. Nu mai spun al cui ar fi fost echivalentul.



Altminteri Quintus stă rău cu istoria...   În chiar paragraful de unde am extras cele de mai sus datează  îmbrăcarea lui Iorga în uniforma Frontului carlist al Renaşterii naţionale înaintea atacurilor istoricului împotriva legionarilor... Başca faptul că  "bietul omul ăla" nu scrisele atacurile  cu pricina din iniţiativă proprie, ci obligat de Carol II...





PS1
Există o întreagă literatură că suprimarea lui Duca a fost privit cu ochi buni de Carol II (aici, aici, dar şi siteuri, condeie mai serioase). Că fură implicate forţe cvasiplanetare.
Eu personal am dubii că a fost altceva decît un comportament only human, inclusiv al lui Carol II. Şi la nivelul instituţiilor.






PS2
M. Ionescu-Quintus oferă în acelaşi interviu o informaţie interesantă.


"M-au chemat să ţin un discurs la dezvelirea unui bust, reprezentându-l pe Duca. Eu nu făcusem politică, nici n-am vrut să vorbesc. Dar mi-au zis organizatorii: Dacă tatăl tău trăia, vorbea el. Aşa, vorbeşti tu. Şi m-au convins. Se pare că am vorbit bine. Am văzut ziarul de a doua zi: Înflăcărata cuvântare a studentului Ionescu-Quintus. Ăsta era titlul.
/.../
Când am coborât de la tribuna unde ţinusem discursul, doi foşti colegi de liceu mi-au spus: Nu te felicităm, să ştii că eşti condamnat la moarte.

Afirmaţiile de mai sus au toată sarea pentru a inflama un gazetar,  încîntat de  a fi pus mîna pe ceva nemaipomenit (uşurinţa cu care se jucau legionarii de rînd - inclusiv la vîrsta studenţiei - cu ameninţările cu moartea, încă din 1933-34). Din neferciire nu putem face abstracţie de semnalele din text că (şi aici)  Quintus improvizează...