duminică, 25 noiembrie 2012

UMAN, SOCIETATE Una, alta. 20 noiembrie 2012



Prin viață nu se prea poate merge – oricîte speranțe de auto-sforțoșenie ne-am face - fără iluzii...


Cunosc bine un tip care are impresia că e tare deștept, că va ajunge ceva tare sus, numai că totul este un fum, care acoperă al naibii de neplăcuta realitate că nu e în stare să muncească, cel puțin la nivelul său real. Nu vă spun de cine e vorba, atîta doar că-l văd des, de pildă cînd mă spăl pe dinți (mai contează că nu direct, ci în oglindă?).

Mea culpa aceasta e făcută cu tîlc, mai exact pentru a putea continua complet destins expunerea...

Îmi cad ochii pe un citat din regele Mihai I.
„Lumea de mîine nu poate exista făăr morală, fără credință și fără memorie.”
Îmi pare rău pentru suveranul nostru, pentru care am stimă multă. Dar pînă și dînsul, dincolo de scena vorbelor mari, își execută frumos meseria, care îl obligă să se joace cu așa cuvinte.
Căci, oricît de justificat (și de așteptat, de către susținători, dar și de amatorii de formulări glorioase) i-ar fi demersul, el rămîne o joacă, o încopire de fals, ba i-aș spune chiar de neînțelepciune...

Ce chestie! Să ai nevoie de neînțelepciune pentru a conduce înțelept (adică să oferi ceea ce au nevoie supușii, iar așa termeni plac pînă și românilor republicani!).
Iar dacă pricepi despre ce e vorba iîn propoziție, păi statutul de om în angrenaj, fie și acela social, să te oblige să taci...

Mda, neplăcut...

De ce-s nașpa zisele Regelui?
Păi să fim noi sănătoși, dar de la Facerea lumii omenirea tot ca azi se mișcă. E poveste că altădată a fost mai bine, deja subsemnatul a ajuns să miroasă de la o poștă nevoile interioare care trimit omul spre așa credințe... Viața nu fu niciodată o treabă ușor de suportat, așa că-i de înțeles – la un moment dat ori mai multe momente date – să vrei să ieși din irespirabil și fără speranță... Și atunci mintea încropește iluzia că altădată sub soarele ăsta oamenii fură mai morali, mai cu credințâ șamd.

Pe de altă parte, termenii propuși de monarh sînt discutabili... Ce e aia cu credință? Cînd fu credința respectivă, în scurgerea anilor sub Carpați? Mi-e teamă că aici mi se va oferi mi se vor ofer povești fie și pompoase, cu sătenii în cojoace albe care mergeau la biserică să se împărtășească etc.

De fapt, urmărind mai atent zisele lui Mihai I, s-ar crede că ne aflăm în fața unei perioade sumbre, cînd există riscul ca morala și celelalte să dispară. Care lipsă ar aduce neantul, inexistența lumii.
Așa vorbe au un efect cvasigarantat, căci cîte refulate abia așteaptă să iasă, sub imboldul unor asemenea formulări (pretul, cînd vorbește de iad, pur și simplu dezghioacă o simplă dar insuportabilă groază existentă în sufletul oricărui om, din Samoa în Azore și apoi iar la Linia de schimbare a datei.

Nu mă revolt, nu cer socoteală emitentului vorbelor citate, pur și simplu îmi spun părerea. Și mi-i teamă că nu mă înșel tare..

Aș mai gîndi un pic de ce apelează regele la gesturi de acest tip?
Simplu. Ca să-și întărească poziția, a sa în sine, dar și a instituției, a Casei regale, a familiei sale.
Nu spun aici că Maiestatea Sa nu dorește și binele poporului.
Dar eu unul am îndoieli că-i va și fi mai roz acestuia din urmă în urma acestei frînturi de declarație.

Cînd, cum ar trebui procedat ca să-i fie mai bine românimii?
Mi-e greu a-mi da seama unde e cheia succesului... Nici nu știu dacă există așa ceva... Există poate un curs oarecare, unfluenat de atîtea. Și la care ne putem adapta mai mult sau mai puțin.
Cert este că am tot trecut, ca popor, valuri dintre cele mai diverse.

M-aș feri să dau și sfatul cu învățatul să suportăm ceva mai stoic răul – dacă prin absurd aș convinge hipernaționaliștii și hiperautohtoniștii că n-am suferit noi, românii, cel mai mult sub soare, păi nici așa nu aș putea garanta că ne-ar fi mai bine.


II

O vorbă frumoasă, a lui George Rădulescu, de la "Adevărul":
Dacă ești întreg la minte, nu poți să continui să faci același lucru și să aștepi la rezultate diferite”.

Parcă nu pot fi de acord însă cu Titu Maiorescu, chit că-i posibil să nu ne referim la același lucru: „Păstrează-ți emoțiile pentru lucrurile care merită”. La 2012 cel puin trăiesc cu senzațiunea că emoțiile sînt niște lucruri care îți apar în suflet fără te întrebe. Maestrul criticii e posibil să fi avut însă în vedere gesturile conștiente care se pot porni urmare a unei emoții.


III

Mi-am trădat mai de multișor rezerva cu care privesc scrisele lui Nicolae Steinhardt.
Răsfoind, în căutare de alte înțepături (nu cred că mi-i răutate, cît semnale ale instinctului că respectivul nu-i nici pe departe ceea ce pretinde, ceea ce afirmă ritos alții că ar fi) volumul „Primejdia mărturisirii”,, am ajuns și la alte obiecții.
NS face mult caz de trecerea lui la creștinism... Aici, dincolo de poveștile religioase pe care un om inteligent ar face bine să nu le plaseze cu atîta ușurință sau chiar înfocare (dînd dreptul celuilalt să creadă în ce vrea el sau sp nu creadă), nu pot să nu spun că dacă vreun creștin trecea cu tot atîta tam-tam la iudaism nu ne-ar fi convenit deloc... Să te ții atunci privire chiorîșă din parte-ne!

/.../

Şi mai e ceva, pentru care o să mă alergaţi... EU NU CRED CĂ O MINTE LIBERĂ POATE FI ŞI CREDINCIOASĂ,RELIGIOASĂ... Să fii liberă, iar îm acelaşi să-ţi suprimi (ori groaza de a-ţi contrazice Tatăl) glanda care verifică - altminteri perfect uman - terenul care îi iese în faţă.

Că tocmai plecasem de la citatul atribuit regelui Mihai, uitați altă bucată asemănătoare, unde încercarea de a prosti este ceva mai accentuată:


Tehnica afirmației de mai sus aduce cu aceea a Bibliei. Îi ceri omului să ajungă la o ștachetă undeva la naiba în praznic. Nu e de ajuns să aibă "toate virtuțile", ci trebuie să aibă și curajul. Dar nu oricum, ci neostentativ șamd.
Poate părea un fleac observația mea, dar dați-mi voie ca în fața unor asemenea pretenții să fiu interesat iute ce ascunde respectivul în spatele unei asemenea tirade.
Că veni vorba, veți vedea că în pasaj se cere, dar nu se spune cum ar fi de rezolvat problema.

Pot fi acuzat eu aici de invidie, pentru un Steinhardt care de pildă se pregătea să asimileze o listă nesfârșită:

Cred că şi aici avem omeneasca dorinţă de a ieşi cu ceva în faţă. Mai exact mult în faţă. De care sufăr şi eu altminteri, admit asta.






/ LITERE, UMAN / Panglici și teatru prost




Răsfoiesc de cîteva zile scrise de-ale lui Nicolae Steinhardt (un prim set de observații v-am livrat, în nemernicia mea...).

Mă învîrt acum, precum zece înțelepți în jurul fîntînii (aceea cu piatra arumncată dealtcineva), în preajma unui capitol intitulat "Covorbirile de la Jilava", mai exact cu Sergiu Al. George...


Îmi fac încă o dată, din start, mea culpa.

Sînt un tip care nu și-a rezolvat un disconfort din copilărie, acela de a nu fi putut contra, contrazice niște maturi pe care îi simțeam din toți rărunchii a debita savantlîcuuri de doi lei.
De atunci am rămas sensibil la înșiruirile de acel gen și - de data aceasta avînd forța de a mă manifesta - atac zgomotos producții, discursuri (totuși) goale, dar cu pretenții.

Încep aici cu intro-ul, se pare al lui Steinhardt. 

Nu cred că afirm o inexactitate afirmînd că bucățica este comnfecționată pentru  a da gata o anumită categorie de cititori, mai naivi și mai dezgoliți din fire, care la rîndul lor nu pun la îndoială pe aceia considerați drept Mari.
Iar Marii, nu cred că susțin o bazaconie, profită - dacă nu chiar caută - publicul de acest gen.

Face bine la Ego să fii privit astfel: mare.



Succesiunea de caracterizări privind anotimpurile e dezlînată. Întîi privește un general sub omăt. Apoi tratează toamna, care duce drumurile sub covoare groase de frunze.
La astă din urmă vorbă, să am pardon: prin definiție drumul e circulat, deci nu apucă să lase covoare - cu atît mai puțin groase - pe ele. Nu știu a mers Steinhardt realmente în zonă sau în natură în general. Zic asta și pentru că el, continuînd enumerarea anotimpurilor în care a luat poetic contact cu Rohia, ne vorbește de vară, cînd pasămite remarcă în principal un cer  de un albastru desăvîrșit și care să nu știe de ploaie...Or așa fenomen se petrece de fapt la vremea... covoarelor de frunze.  Vorba cuiva: toamna se ivește odată cu primul cer de un albastru clar.

Intrat în Rohia, N.S. laudă numărul în creștere al cărților, în vreme ce duhul e neschimbat: al "curăției, evlaviei, simplicității și smerenie voioase.  Puterea de fermecare a Rohiei e aceeași: se menține la nivelul cel mai de sus".

Să vă uitați și dvs. nițel fără prejudecăți la citatul ultimului paragraf: aduce stilul cu acela al școlarului de clasa a patra, primară?
Or, pana aparține unui erudit de fericită excepție, după cum reiese din filele următoare, din lucrările respectivului.


Urmează apoi textul propriu-zis al capitolului.




Scena are deci loc la Jilava.
Vine domnul doctor și-l ia pe Steinhardt la un per tu de zile mari.
Dar îi trage din start și o perie, de care nu bag însă mîna în foc a nu introdusă din burtă, peste ani și decenii. Miroase în acest sens.
Apoi SAL lansează o nouă salvă: "Se pare că ești aristotelician!", pe un ton aspru, semn indiscutabil că așa opțiune îi este respectivului inchizitor numai bună de condamnat. E vorba de adepții lui Aristotel.
NS îl ia în serios, ocazie cu care aflăm că sportul cu luatul din scurt în acea direcție provine de la însăși Magistrul tuturor, Constantin Noica. Care, deși primit regește de Steinhardt sr. cînd se abătea clandestin pe la București, îl luase anterior, "intempestiv": "Platonician ori aristotelician?".

Chestionatul pasămite este "emoționat și surprins (ca prostu)". Ultima formulă sună al naibii de frumos, dar nu lămurește deunde i se trăsese ucenicului tulburarea de inferioritate. Cert este că maestrul profită, dovadă tonul, dar stilul de chestionare.


Pînă una alta, Steinhardt, om matur, recunoaște că îl "înfricoșează tipul de stat utopic totalitar al lui Platon". Gluma e spusă în pușcărie, după ceva luni de anchete cu adevărat totalitare. Nu pot să nu remarc aici că teama aia de entități livrești ține tot de clasa a patra, pe care am atașat-o unei bucăți din primul facsimil.


Hazul continuă.

Sergiu Al. George nu are treabă nici cu imensitatea domeniului DE EL adus în discuție, îl lasă rece răspunsul interlocutorului (face doar "Hm...")  și sare către alte zări de cunoaștere:

"Despre Orient ce părere ai?"

Mie unuia vorba îmi aduce minte de stilul de discuție din cîrciumi. Un subiect mare, pus golănește - ca ton, dar și trădând nepricepere.
Aici Steinhardt trece el la perii grosiere. "Mai curînd s-ar cuveni să VĂ pun  eu această întrebare. Știu că e specialitatea și totodată dragostea dumneavoastră cea mare".

NS era cu trei ani în liceu după Noica, dar îl frecventase pe faimosul filosof, ba char la mititica se afla din acest motiv. Pentru Sergiu Al. George așa ceva nu contează, o ține cu a doua singular, bașca tonul...

Plus sportul lui a trage pe careva spre domeniul tău forte.


Pînă una-alta, umilul trece el însuși la priviri de sus, de data asta spre ditamai Noica - cel primit regește  anterior în casa Steinhardt... "Sunt foc supărat pe Dinu"

Dacă nu a zăbovit el la ditai domeniul de   din filosofia universală, Sergiu Al. George nu o va face nici la subiectu-i favorit. Ci trece iute pe alt palier -  în sine, legat de cele mai înalte sfere ale mintoșeniei.


Zău! Puneți toate acestea pe o acestea pe o scenă și va ieși de o comedie involuntară nemaipomenită! 
De notat ici grija pentru fereala demnității omului de concesii și slăbiciuni - deși, la 2012, se miroase repede care-i clișeu și care ba, care se joacă în vorbe... 

Steinhardt e încă o dată încurcat, intimidat și zău că-i de cercetat dacă dorința sa (îi luăm de bune afirmațiile) de a trece la creștinism nu e un mod de a separare de un tată prea dominator...
În același timp, subsemnatul Ordean nu a prea făcut Yoga, dar tot simte că destule din domeniu se pot aplica totuși în închisoare... Ceva clarificare interioară, alimentare energetică - fie și de scurtă durată.

În continuare, SAL nu-și iese din tiparul tupeist... I se pare lui (de fapt e genul de afirmație care dă gata nepricepuții, dispușii la a căsca gura) că dacă faci liceul la Spiru Haret, e obligatoru să ieși bacalaureat cît și yoghin de clasă... 
Fraza e urmată de afirmația că începe imediat cursul aferent, dar pariez că nu a început vreodată, fie și pentru că un om trecut cu adevărat prin acea școală nu mai simte nevoie să epateze ieftin precum doctorul Operei


Eu am îndoieli cu privire la emulația născută în acea celulă pentru că Doctorul, dincolo de efectul primar al tupeului său, inevitabil nu va fi bătut recordul la a face echipă.
În ce privește subiectele alese nu am pricepere, dar pot mirosi genul de frază care dă bine, care dă gata un anumit public. Dacă nu știe el, auditoriul încîntat, dacă nu poate stăpîni el imens pasămite lucrurile, barim cel adulat de dînsul s-o poată face...

Se ajunge la Brîncuși.
Nici la el nu mă pricep, eu Ordean.
Dar pot mirosi iute amestecul de vorbe sforăitoare, cu doza de naționalism a epocii (faptul că unii se aflau pe baricada oropsită a politicii nu-i împiedică să fi prizat la greu naționalismul epocii, care la rîndu-i avea rădăcini în cel interbelic, și el plin de tropăituri goale).


Nu am consultat bibliografia Doctorului, dar pariez că ea cuprinde așa lucrare. Faptul că Steinhardt o pomenește nu cred că e întîmplător: nu-i de colea să fii de față la nașterea unei cărți de excepție - am mai întîlnit genul pe ogorul istoric al alpinismului românesc.

Sergiu Al-George are stofă panglicar la greu: "Brâncuși e neîntrecut. Sper că ai fost la Tîrgu Jiu. Să nu-mi spui că nu ai fost!  Bravo, ei, ce zici, ți-a tăiat răsuflarea, ți-a topit inima, ți-a înălțat spiritul?...Și Masa și Poarta și Coloana... Ai priceput? Te-ai înfiorat... Ei, ce zici domnule aristotelician?"

Unui asemenea om, cel din fața sa îi este o plastilină, peste mulajul rezultat expectorîndu-se din cînd în cînd. Căci cum poate fi caracterizat amestecul bietei opțiuni pentru Aristotel, asta dacă va fi fost cu adevărat vreuna?... Cum am zis, semnatarul acestui post nu e tare școlit, dar idee măcar tot are că lucrurile posedă nuanțe, că pot să-ți placă de la unul atît, iar de la opinentul său atît, a gusta pînă la capăt și fără rezerve dintr-un conducător de școală ținînd probabil de idioție (nu e vorbă mare, Alex. Paleologu folosea des gama).

Oricum, modul cum SAL sare de la una la alta (dacă va fi fost real) indică o nevoie de consult medical, oricîte noțiuni astrale s-ar vehicula în timpul acelei curse alerte. Sare, amestecă ingrediente dintre cele mai neașteptate. 

Steinhardt o ia și el cu parolele umflate. Nu am habar de acei autori, titluri, sforăituri - dar un instinct nu chiar... idiot îmi spune că ceva nu e în regulă...

Doctorul George nu refuză mingea retrimisă la fileu:
(De ce începe să-mi vină în minte scrisa lui Caragiale despre vizita pe care i-a făcut-o Delavrancea la Berlin?)
"...L-ai citit pe Toynbee? Bun. Ia spune drept, l-ai citit poate și pe Granet?... Da?... Pe Ossendowski?... Pe Alexandra David-Niel?... Da?... Ei, poate că nu ești pierdut..."

Acum, între noi fie vorba, Steinhardt are tot interesul să reproducă această zdruncinătură, încheiată absolut uluitor... Căci așa își completează lista lecturilor în fața cititorilor... De ce are nevoie un om să reproducă la nesfârșit idei precum în facsimilul de mai sus, respectiv autori? Oare nu o dată, dincolo de studii și parastudii, părerea de sine rămâne la fel de precară unora, dacă nu mai rea?

Nu pot să nu remarc tupeul de neam-rost al acestui Sergiu Al-George. Steinhardt e cu zece ani MAI MARE CA EL (1922 vs. 1912). Noica, numit Dinu de același, mărea ecartul de vîrstă cu încă cinci.


Pasajul de mai sus, încheiat în cheie caragialiană, "Muzica! Muzica!", e de un contrast deosebi: cum pleacă omul de la no'iuni epocale,a strale, cum cade el în meditația indiscutabil aparte a ochilor deschiși dar nevăzători, dă să răspunză dar deodată totul se năruie, la sunetul gamelelor de arpacaș...
Iar oratorul, sau măcar Steinhardt (căci cine își mai amintește dialogul exact după ani și ani?) nu poate să nu însoțească cedarea în fața viscerelor cu o vorbă mare și antică...



Pot s-o spun aici singur împotriva unei țări întregi, dar panglicăreala e în floare mai sus, la ambii vorovitori. Încă o dată beție de formule și de autori... - dar de fapt nu e beție, ci încercare de a prosti un auditoriu sensibil la astfel de defliări ideatice.
Sergiu pune capac prin pretenția că România e singura țară europeană aptă a simți, iubi Orientul (ca și cum O. ar fi o bucată bine conturată...). După care, nemîncat-nebăut, începe să amestece iar, inclusiv presa din Sărindar, deși despre aceasta un om cu scaun la cap ar fi pomenit ceva mai ponderat măcar, cîtă vreme presa liberă dispăruse la momentul convorbirii
 de vreo 15 ani...



O să ziceți dvs. - în urma grupajului redat imediat maisus - că cine știe ce personaj de mută munții moralmente e Sergiu Al-George... Ce curajos de nu s-a pomenit. Pînă una alta, observ, e lipsit de libertate dar nu face precum animalele graioțios și cu tupeu citate...


Bineînțeles că gura nu-l doare să peroreze și despre detașare, după ce ia foarte în serios o biată legendă totuși, în sensul de personaje și fapte totuși ireale, dar care dau bine celor în viațâ, dintr-un moment alistoriei și dintr-o arie geografică...



Bănuiesc a fi ceva mai vaccinați la acest teribil dor de învățat. Ghici la ce clasă, la ce pături sociale face bine o asemenea paradă de viitoare performanțe?




Să mă iertați.
Știu dinmersul meu pe munte, dar și din alintul vreunei doamne - cîndva, demult, că acum m-am rablagit - că marile chestii de suflet nu se spun. De fapt, e și tare greu să le comunici, una pentru că pătrunzi greu în incoștient, după cum altul nu-i obligatoriu să aibă aceeași cheie... Să-i placă abruptul caraimanului de sub Cruce, dar să-l descrie, să-l aprecieze altfel.
Amicul Steinhardt - altminteri lăudat drept înțelept ce nu s-a pomenit, plus cu harul Domnului - nu are el treabă cu acest amănunt...
Dar bate cîmpii, așa a simțit el că pot fi dați gata cei din jur...

În ce privește zisa acelui Anseret, nici gînd de experiența lui a gusta muzica ce inițial nu-ți place. Manelele au șarmul lor cînd nu fugi de ele, inclusiv pentru că mintea e mai puternică atunci cînd poate trata, asimila între lucrate felii de realitate cît mai numeroase.





În încheiere.

Voi da curs vorbei populare citate, mai ales că e vorba de un autor pe care îl simpatizez, Eugene Ionesco.
Cred doar ce văd cu ochii mei.
Și mă feresc de vorbe a la "cutremurătoare carte a unui om inteligent". Pot încerca să-mi exprim încîntarea și prin vorbe... inteligente. Altminteri la cutremurătoare și altele (vezi de pildă gama tabloidă) poate apela oricine.



Legat de Sergiu Al-George nu am găsit poze, pentru a ilustra postul, ci doar niște filme, cu relatări ale altora
.
1
2

vineri, 23 noiembrie 2012

[MUNTE, UMAN] Nostimade de-ale vieţii



  I

La ora prînzului, mailul m-a pus la curent cu un clip aranjat de confratele alpinist Mihai Cernat. Şi privind pe Niculae Baticu, înaintaş a cărui carte a fost recent reeditată.
Clipul este făcut la fix pentru categoria Trei sferturi, metaforă pe care mi-am permit s-o inventez recent şi privind băieţii şi fetele care au nevoie de vise. Cu orice preţ şi sfidînd adevărul.

Clipul


Pînă să mă revolt, hai să aranjez lucrurile, cit că e posibil să ne doară capul apoi.

Deci există o categorie de oameni care au nevoie să înalţe aşa la ceruri pe altul, în viaţă sau ba.
Exact-exact nu ştiu de ce o fac, dar pot bănui o purtare cît mai frumoasă, în urma căreia se va pogorî asupra băiatului cuminte un mîngîiat pe cap nemaipmenit.
Daţi dvs. altă explicaţie, dacă e cazul.

... De ce face treaba cu pricina un Cernat şi nu o face un Ordean?
Pentru că un MC încă speră, inconştient, că se va pogorî-ul respectiv.
Ordean şi-a pierdut speranţa de bine din direcţia respectivă.

Ce e direcţia cu pricina?
Foarte simplu: configuraţia umană a primilor noştri ani de viaţă, mai exact a (mai) maturilor care ne înconjurau atunci.

Am să trag un pic discuţia, la stadiul ăsta, către vorba aia mare pe care a adus-o Eugen Popescu pe scenă de curînd. Cea cu frustrarea, cu frustrat, cu nemaipomenit de frustrat (recunosc, io eram pusul la zid!).

Părerea mea este că frustratul este de fapt un tip care nu şi-a trăit, nu şi-a manifestat îndeajuns lipsa, nemulţumirea că ceilalţi (don't forget, de fapt la baza rănii-s apropiaţii din copilărie!) nu-i oferă ce-i lipseşte. Sau că respectivii-s de băga undeva, cu tot corul de blesteme.

O să se supere Cernat, dar asta e - nici bubele serioase nu se dreg fără incomodul bisturiu... Asta dacă o fi vreodată interesat  el, MC, de umblat realmente acolo (îl sfătuiam şi nu mă credea, încă de acum vreo nouă ani: "Bă, tu de fapt nu ai înjurat îndeajuns pe cine trebuie...).
Mă uitam ieri la şedinţa de la Schiller, cum pe de o parte peria drept mari personalităţi pe unii, pe de alta se lega de fleacuri, gen ăla (mai ales conaţionalii - frumoasă proiecţie!) nu e bine educat... Noi, băieţii fini, fiind educaţi de nu mai putem...

Revenind la clip, setea aia de a îmblînzi dărnicia Zeului din minte îl împinge pe Mihai să vorbească pozitiv la maximum de Baticu. Treaba interesantă este că nu l-a cunoscut. O să-mi spuneţi că a citit şi s-a convins ce om de treabă, ce caractir nemaipomenit avea. Dar nu prea e aşa, căci s-au scris şi lucruri mai cu picioarele pe pămînt despre Baticu, dar pur şi simplu Mihai nu le ia în seamă... 
Ia în seamă doar ce îi convine. Că NB a fost membru fondator al Clubului Alpin Român. A fost precum Cristache Dedula, care se întoarce în ţară pe la 1937, dă de sufletul CAR, Nae Dimitriu, care îi spune că-l poate face membru fondator dacă plăteşte cotizaţia din urmă. Pe trei-patru ani! Nea Cristi (foto dedesubt) a plătit şi teoretic face parte dintre Fondatori.


 Aşa s-a procedat şi cu Baticu, el reproduce scena în Amintiri, dar pretenţia lui ţine de glumă. Imaginaţi-vă că-s un potentat financiar şi plătesc la 2012 cotizaţia pe optzeci de ani în urmă, devenind membru fondator la 1934...

Mihai mai scrie şi de cei 16 de puşcărie făcuţi de Baticu, pentru delict de opinie - subliniază el. Or, Ordean a scris pe acest subiect mai demult, el a auzit... Baticu a fost legionar, care Băieţi verzi numai un model de democraţie şi libertăţi pentru alţii nu erau!


Cum am zis, şi pot înţelege, săltarea cuiva pe un asemenea piedestal ţine de confecţionarea unui confort interior (fie şi nesigur/trecător) - a cărui necesitate stringentă o pot înţelege.
Dar zău că merită spuse şi ale mele aici, altfel ajungem ca unu şi cu unu să facă - să zicem - nouăşpe.

În paralel, Mihai Cernat îl tămîia asemănător pe Emil Cristea, chit că Baticu s-a stropşit la acesta (în viaţă sau ba) infinit mai virulent şi mai subiectiv decît mine, în general, aici...
Dar pesemne la unii e voie, la unii ba, după cum spre Muntele Roz e voie de mers, spre cel Real nu...



Dan Vasilescu nota la un moment dat despre frustrările mele de viaţă.
De văzut vedea bine, dar cred că problema este în a-mi puncta mai ferm ca pînă acum dezacordul în relaţia cu semenii.


II

Apropo de şedinţa de la Casa Schiller, alt subiect de perii (am învăţat vorba de la nea Nae, alături de altele), fu acolo Dinu Mititeanu. Care e în viaţă.
Şi se dădea citatul foarte înţelept din acesta: "Decît să stau într-o zi cu soare la televizor, mai bine pe ploaie pe munte..." Argumentaţia-mi la această zisă merge pe un teren totuşi nesigur, dar tot voi afirma că de acolo, din citat, numai stimă pentru amatorii de tv etc. nu ţîşneşte.. În realitate DM este şi el un montaniard cum scrie la carte, care şi-a rezolvat mergînd pe înălţimi nevoia de a se şti superior celor din jur. Că oamenii... din faţa televizorului, eventual al grătarului de la Gura Diham ne cred cine ştie ce zei atotputernici şi morali, aia e treaba lor...

Am zis ceva naşpa şi o să mă dea Mititeanu în judecată?
Nasol.

Apropo de Dinu, teoretic eu sînt chitit din senin pe el, din nesfîrşita-mi răutate. Din dorinţa ca nu cumva umbra unuia pe munte să-mi amintească de mizerabila-mi nimicnicie.
Totuşi instinctul nu mă înşeală...
Am rămas cu gura căscată la un text de bine scris de el despre Baticu

Asa cum am mai scris, prin '83 sau '84, un infarct l-a obligat sa nu mai urce o vreme „acasa”, la Refugiul Costila. Dar era de gasit aproape in fiecare sambata-duminica pe o buturuga din padurea Munticelului (nu era atunci banca de la crucea pentru George Nechita). I-am oprit acolo din avantul lor, pe tinerii alpinisti clujeni, de a trece grabiti prin fata acelui- „mosulica” pentru ei – devenit apoi Titan, dupa ce le-am spus: „o plecaciune in fata D-lui Baticu!”.

Să te ţii aici respect faţă de tineri! Şi nu oricare, ci tinerii din grupul său - deşi situaţia asta e de discutat... De ce le faci tocmai alor tăi aşa bucurie, de ce umbli doar cu juni (ori cu tipi supuşi din fire)?... Pentru că ăia copţi, independenţi şi în afară de grupul tău pot să-ţi spună "Pardon! glume d-astea fă cu altul!"
Ce glume?
Acuma glumă proastă este şi cum s-a purtat cu tinerii emuli, şi cum ne sînt relatate faptele...

Tinerii treceau cum se trece prin faţa unui necunoscut.
Iar a-i acuza că-l priveau pe vîrstnicul cu pricina ca la un moşulică este o afirmaţie... - nu mai dau caracterizarea!
Ca fapt divers, moşulicii nu sînt luaţi în seamă deloc - că aşa e în viaţă, iar vîrstnicii fură şi ei cîndva fresh şi ignorau pe înaintaşi.

Florin Ştefănescu, 1990

Dacă înţeleg eu bine textul, conducătorul studenţilor clujeni le zice ferm despre o plecăciune, după care moşul devine brusc în ochii ucenicilor Titan. Chestie de banc, deoarece orice lucru impus (tonul lui Mititeanu nu-mi pare altul, i-aş spune chiar sadic, avînd în vedere că aceia nu-l putea contrazice/contra) trezeşte revoltă în ţintă, nicidecum admiraţie sinceră.

Altminteri Mititeanu îi face lui Baticu, tot acolo, pustiul de bine de a-l trece după Cristea, în echipa ce a realizat premiera celor Trei Surplombe:
"...alt traseu celebru, a fost urcat, in premiera, in 20 iulie 1946 de echipa Emilian Cristea, Niculae Baticu, Sorin Tulea, Gicu Nicolescu." Or Baticu notează drept ordine a componenţilor echipei, în ziua trecerii surplombelor: el, Nicolescu, Cristea, Tulea.


Venind vorba de Mititeanu, nu am apucat să răsfoiesc cartea atribuită lui Cuxi Şerban, acum că tot am antrenament de la aceea a "Craiului Munţilor". Dacă aveţi vreo formă electronică a acesteia, faceţi un pustiu de bine şi trimiteţi-mi-o şi mie...
Ştiu că par blasfemiator, sfărîmător de lumi - dar simt din rărunchi destui, că lucrurile nu sînt chiar pe cît ne sînt plimbate pe la nas.
În context, de cîteva zile sînt pornit pe Nicolae Steinhardt. O să zică destui cum că m-am pus eu, nemicul şi gunoiul, cu Marele părinte Nicolae dă la Rohia. Dar eu o ţin pe a mea Şi ştiţi de ce? Pentru că un lucru care e făcut pentru succes la Cele Trei Sferturi nu are cum să nu conţină gogoşi. La greu, mai exact. Căci iluziile de făcut viaţa frumoasă prin definiţie nu au treabă cu... Viaţa, cu realitatea.

Trec peste faptul că lucrarea unui religios nu are cum să nu fie glumeaţă... Imaginaţi-vă c-or fi vreo cinci mii de religii pe lumea asta, fiecare convinsă  că ea e Unica (trec peste faptul că Dumnezeu nu intervine peste astă stare ciudată, îi lasă în acest curat Babilon...). Păi 4999 nu au cum să nu se înşele, iar potrivit unei teorii a probabilităţilor religia creştin-ortodoxă are o şansă din cinci mii să aibă Adevăru' de partea ei.

Cum, v-am stricat seara?
Asta e: ce nu te omoară te întăreşte...

Ce-mi place mie siguranţa lui Steinhart, citez din memorie: "Cum, eşti ateu? Nu se poate, prea eşti vesel!"
În context, probabil în veci voi putea discuta cu vreun prelat fan NS ori măcar un simplu admirator despre lucruri ca acestea (ce frumos predică tipii ăîn sutană la televizir cuvîntul Domnului, cu prezentator de emisiune care îi ridică evlavios mingi la fileu, dar niciodată cu vreun ateu destupat prin preajmă...


PS
"Asa cum am mai scris, prin '83 sau '84, un infarct l-a obligat sa nu mai urce o vreme „acasa”, la Refugiul Costila...."
Eu i-am fost în preajmă şi nu ştiu să fi făcut vreunul. Ba chiar făcea mari planuri, de mers pe văi, spre marea mea încîntare naivă. Voia să doarmă în cort, spre revolta unui cogener şi amic al său din Sinaia, Florin Ştefănescu.

PS2
Nu-mi fac iluzii că cele Trei sferturi se vor îndrăgosti vreodată de genul meu de scrise.

PS3
Staţi să mă laud şi eu, mai exact cu ce am scris despre Baticu: 

articol 1

articol 2
şamd

 
 

joi, 22 noiembrie 2012

/UMAN/ "Frustratule!"


M-am trezit de curînd în colimatorul unei asemenea acuze.
Reproduc doar: "Materializarea frustrarilor acestui individ intrece orice inchipuire."

Stau și meditez că, într-un anumit mediu (deloc-deloc mititel ca număr de oameni cuprinși) comunicarea ține mai puțin de cuvinte, cît de sentimentele agresive care însoțesc acele afirmații.

Unu:
Contează cît de mult celălalt se tulbură la mesajul nonverbal, acela de amenințare.

Doi:
În funcționarea indivizilor angajați în asemenea confruntare, importă mai puțin sensul de dicționar al expresiei respective, cît ceea ce i se atribuia - deseori în puțină cunoștință de cauză - în mediul educativ și/sau de viață al respectivului.
Ca să citez din Eugen Barbu, despre baptiști se știa cam asta, în interbelica Groapă a lui Ouatu: "Oi fi baftist, din ăia care nu bea /.../ nu știe ce e cur de femeie".
(Tot acolo, altă expresie pe felie: "socialistru". Românii au avut apoi vreme să învețe, timp de decenii, pronunția corectă...)

Dacă ceri detalii cum e cu frustrarea și frustrații, cred că vei avea parte inițial de o mare mirare, după care - presupunînd că respectivul acceptă să-ți dea detalii, aduni cu greu o propoziție, în cel mai bun caz două.

Asta pentru că rostita este doar vehicul strîmt al iritării, al încercării de a-l dezarma, de a supune pe celălalt.

Cum omul de bine (pentru a folosi o expresie Ion Iliescu din 1990) nu posedă nici măcar o definție cît de cît exactă a fenomenului, cu atît mai puțin nu va purcede - lucru probabil strict interzis mental - la a tentativă de a înțelege, de a rezona cu frustratul.
Care la viața lui e un tip nițel lovit de soartă, după cum toți sîntem mai mult sau mai puțin lipsiți.

PS
Revin la: "Materializarea frustrarilor acestui individ intrece orice inchipuire."
Altă șmecherie oratorică a acelui mediu. Dacă matale nu ai suficientă cunoștință sau barim imaginație asupra vieții, tot celălalt e de vină., că aduce minții tale o felie nedefrișată.

[PSIHANALIZĂ. VIAŢĂ] Zdruncinături poate rele, poate bune


Aici ar fi de pus un echivalent al anunţurilor de la cinema (pe vremuri) ori la tv de azi - unde nu ştiu cine le ia în seamă - că pelicula nu este recomandabilă minorilor sub cutare prag de vîrstă.

În recentul meu post cu Gura sobei, nu cred că acea  împărţire pe procente a fost chiar aiurea...
De pildă, la cele de mai jos e de intrat în sală doar pentru Două procente.
Nu ştiu dacă acestea sînt identice cu genul de criticişti din postul pomenit, dar mărimea auditoriului pe care îl cred copt, pe care îl cred ca putînd suporta cele din expunere cam la atît -  2% -, e posibil să se ridice.


I

Eugen Popescu, om de munte, fost amic, fost conducător cu destule merite al Clubului Alpin Român îmi trimite un mesaj foarte dur (vezi comentarii la postul Poveşti la gura sobei, acum 2-3 zile).

În sine, rîndurile lui sînt nepotrivite cu ţinta şi chiar cu situaţia. Motiv pentru care nu e de obosit să le răspunzi direct.
În acelaşi timp ele se constituie într-un semnal ce poate fi util, semnatarului acestui material.


Realmente, se întîmplă în viaţă ca vreunul să te altoiască absolut din senin. M-am trezit cu cu o nebună, la o plimbare cu Radu mic-mic, că-mi aruncă un cataroi în cap. Un altul, din stradă, zvîrli un proiectil asemănător acum mulţi-muţi ani, într-unul din geamurile apartamentului familiei. I se păruse lui
Deci se poate.
La clinciul cu Eugen P. cred că e de sondat dacă nu am şi eu totuşi o parte de vină...

Nu e aici tendinţă masochistă, ci realmente intuiesc a putea culege ceva interesant din incident.

De pildă, îmi asum că de la o vreme prea văd doar cele rele la nea Baticu, şi deja nu mai contează modul în care ambalez afirmaţiile privindu-l pe fostul meu mentor.
În acelaşi timp, pot fi gesturi a căror justeţe nu o stăpînesc îndeajuns, de pildă vorbitul zice-se în exces despre mine însumi. Că ar plictisi audutoriul. Că (tot) el riscă să plece şi mai ales să capete o părere proastă de matale.
Aici de avut în atenţie situaţia.

Să nu ne faem iluzii că rezolvînd situaţii viaţa se va îmbunătăţi. Nu. Ea are talentul de a scoate întotdeauna alte probleme, dureri, balamucuri, mirări la suprafaţă.


Apropo de aşa vedere, cel mult cenuşie (pornind de la negru adînc).
Acel tip de - să-i spunem - pesimism prinde, e acceptat, rezonat, înţeles la puţină lume. Doi la sută-ul e care vorbeam.
Altminteri lumea e în căutare de veselie, de ne-angoasă, şi chiar reuşeşte ca suma trăirilor personale să fie pozitivă, în sensul plăcerii. Suportabilului.
Canalele TV sînt pline de aşa emisiuni, care permit privitorilor interesaţi să menţină pe plus suportabilul propriu.

Stau şi mă întreb - mă iertaţi pentru eternu-mi sărit de la una la alta - dacă tinerii realmente sînt o categorie veselă şamd. Pur şi simplu acolo aportul de înveselit e mai mare decît la categoriile superioare, ca număr de ani.
De ce acelaşi număr de canale nu produce încîntare similară cu a tinerilor, în cazul celor mai copţi?

Pentru că  pare a fi ca la droguri. pentru a atinge starea plăcută, e nevoie - în timp - să măreşti doza.
Mai este calea lui a suporta nefericirea olecuţă mai mult, dar nu cred că se ajunge tare iute la palierul acesta, ci tot a la Zosima, dostoievskianul, după ce o faci lată din plin şi a la longue .

Există vîrstnici care nu ating starea lui a suporta intenţionat relele (aici există şi peste-calul masochist, de autoflagelator - care în sine şi el evită finalmente mare parte  disconfortul existenţial...).

[M-a luat căldura. Nu e un fenomen care să se petreacă la postări curente. Însemnă că realmente se mişcă ceva, e pus ceva în vînzleală  în interior.]


Nu bag mîna în foc a fi atins categoria Marelui Inchizitor, în sensul omului care îi poate reproşa ori măcar cunoaşte Creatorului dintre  dedesubturile existenţei.
Aş putea afirma însă sînt în afara categoriei de cogeneri ori mai vîrstnici care îmbătrînesc blindaţi bine împotriva neplăcutelor din exterior. Care în sine suportă multe fizice mai neplăcute decît subsemnatul, dar totuşi nu umblă în zone de spăriat, cum m-aş lăuda eu c-o fac fie şi niţel.


De multe ori îmi reproşez că nu îmi controlez în exces spusele de aici, dintre care parte ar fi nu neapărat fudule, cît irealiste.
Totuşi nu mă omor cu controlul, poate din lene, poate din plăcerea lui a lăsa să iasă, poate că în acel torent spre lumină ies şi lucruri interesante.
Interesante inclusiv în sensul că domolesc un pic umanul balamuc interior, pînă la ivirea altei situaţii de viaţă neplăcute.
Recunosc totodată că scrisul de chestii precum acestea te separă de angoasa curentă, iar în acelaşi timp îţi dă senzaţia că stăpîneşti măcar un pic lumea. Nicolae Iorga folosea în acest sens corectura materialelor pentru tipar (situaţie punctată prompt şi  savuros de dracu' ăla de Argetoianu, dar pe care o sesizează şi un Vaida-Voevod.).



II

Legat de genul de materiale care l-a iritat pe Eugen.

Da, există agresivitate în sine acolo.
CANALIZATĂ INCLUSIV ÎN A COBORÎ (fie şi îndeobşte academic) PE CELĂLALT,  şi implicit a mă sui pe mine. Asta pentru a drege dintr-o angoasă unde mai am de lucru - probabil la moarte avînd-o tot nerezolvată - toată viaţa.

În acelaşi timp, cred că de multe ori semenii încearcă să ne încalece, să ne fraierească, să ne înşele să spunem că ce valoroşi sînt dumnealor - cînd nu e aşa.
Bineînţeles la faza din urmă criteriile diferă de la cei ca mine la restul, care e posibil să fie mai puţin corecţi - vorbă care la o adică este doar un mod între altele de educaţie, de comportare.

Păi, cam asta fu mărturisirea, mărgica pe care tot voiam s-o pun aici de ceva ceasuri.

A, mai era dorinţa de a fi băgat în seamă, dar nu oricum, ci să fie tratat ăl mai best, mai tare, mai Dumnezeu, care pe deasupra să poată să fie cum vrea pielea lui, inclusiv neam prost cu supuşii. Ultima chestie nu o simt, dar am zărit eu prin jur cum e cu ăia alintaţi şi mă vaccinez aticipat, prin astă afirmaţie.
.


III

Mesajul lui Eugen P., care şterge ghena cu mine, cred că poate fi privit cu destulă atenţie, mai ales în zile cînd ne prisosesc neuronii.
Ce-i vine unui om s-o ia pe arătura aceea?
Să-i joace de pildă festa de a afirma poveştile cu scanerul de acolo, cînd altminteri lucrurile au fost binişor altfel.

La alte acuze nici nu e de deranjat a răspunde (dacă ţine cineva neapărat , îi pot oferi lămuriri), iar aici procedează bine un corespondent, care plasează stilul diatribei popesciene în categoria argumentelor ad hominem. Eu spun că X a făcut cutare lucru, dar mi se răspunde că-s reclamagiu şi atît.
Cei de la România Pitorească la fel făceau şi fac. Atitudinea trădează inclusiv un arbitrariu teribil în mediul unde s-au dezvoltat respectivii, unde gura dictatorială a puternicului locului era infinit mai de speriat decît posibilul argument contrar. Iar  Bossul proceda astfel pentru că identic se operase cu el în copilăria-i -  gestul în sine fiind comod cît şi sadic.

E interesant de văzut de unde i se trage lui Eugen. Şi la o adică nu neapărat lui, ci unui cogener, plus fost prieten (eram amici deja în primăvara lui 1979). Oare ce viscol ia naştere în interiorul unui om de ajunge să se comporte aşa - iar aici disconfortul lui nu-l stropeşte doar pe Ordean, ci şi pe alii, vezi lista CAR.
Nu-mi dau seama pe moment ce şi cum. Iar faptul că EP nu e zgîrie-brînză ca mine, ci un realizat din plin material, nu poate decît să sporească necunoscutul şi nelămuritul situaţiei.


"Tout comprendre c'est tout pardoner. /
If one understands Tout one can forgive him too..." (Thomas Friederick)

Nu mă laud c-am ajuns neapărat la stadiul ăsta. Dar mă strădui...
În acelaşi timp, dacă Celălalt vine în timp cu o serie nouă de De-înţeles-uri, cel puţin teoretic cred că pînă la faimoasa Înţelegere este inevitabilă o partidă de revoltă, de iritare...



PS

Mai la  lingurica minţii mi s-au dus afirmaţiile - de acum cîteva luni - despre subsemnatul ale lui Dan Vasilescu. El a văzut bine cu cine are de a face, chit că la nervi a pomenit doar relele. Mai exact insuportabilele, pentru preopinent.

Mai păţisem aşa ceva cu Dorin Gherman - cu precizarea că acel domn era şi rămas-a măgar, motiv pentru care nu posedă stima-mi de pacient pentru medicul care l-a ajutat fie şi dureros la vindecarea unei hibe.

E interesant că acele groaznic de neplăcute  ajung să fie acceptate (dacă nu fugi de ele, dacă nu refulezi), finalmente lăsîndu.-te rece acuza, mă ales că elementara regulă de trei simplă a făcut ca acuza să modifice lucruri în interior. Deci, nu mai sîngerez la ideea că aş vrea să fac din abruptul Bucegilor un fief propriu (adaug eu, de dres salvator Egoul), mai ales că îmbătrinirea şi rablagirea fizică cam destrămară visul de satăpînit -  în fond -  Realitatea...


PS 2

Am adunat aici cîteva poze în care drumurile mele s-au intersectat cu ale lui Eugen Popescu.
Dacă lipseşte din vreun cadru, era prin preajmă. De că pildă la adunarea generală a aripii Cunescu din CAR, unde E. venise în căutare de clienţi pentru echipamentul montan al firmei lui. Nu văd asta nimic jenant, la oa dică nu ar fi ajuns unde e dacă nu începea de jos (mărturisesc c-un an-doi am trecut cu mare invidie pe lîngă firma lui din Buşteni).
Construcţia primitivă de lemn din 2-3 poze de acolo e din interiorul unui mic refugiu ridicat în 1980  de Eugen şi de George P., imediat deasupra Poienii Morarului, pe flancul sudic al acesteia.

Baticu are o vorbă, în Amintiri, ceva cu rebus, pornind de la o afirmaţie Cristea despre ordinea echipierilor în premiera celor Trei Surplombe.
Oarecum la fel stau şi eu acum siderat, în faţa vorbei că i-am promis lui Eugen că-l desfiinţez.

Cum naiba să desfiinţezi pe cineva?
Presupunînd prin absurd că ai realiza ceva pe drumul ăsta, celălalt ce păzeşte, în sensu' că de cînd fiinţarea, fiinţa lui e legată de vreo acţiune a altuia?


PS3

Abia acum încep să-l înţeleg (ori mi se pare), pe Nichita Stănescu. De ce trăgea el tare la măsea, de ce nu putea scrie fascinantele-i versuri dacă nu sorbea ceva (stil care l-a ucis la 50 de ani).
La mine ăl puţin, orice emis de idei mai mult sau mai puţin savante în văzul lumii aduce barda Superegoului, mai exact a maică-mii. Fie şi răposată. Cum să te duci tu şi să spui cele în public, să te legi şi să te pui cu atîta lume normală la cap?!

Apropo... Zău - cred eu - că situaţia lui Nichita Stănescu merită poate o abordare ca a nu spui cine aici de faţă, în sensul unui neîncurcat în aşa nu se face. Cine ştie ce moaş-sa o fi avut omul ăla în suflet (altminteri eu nu sînt între fanii lui, prea era vcolaboraţionist!). Zău că e păcat de bucata care nu e scoasă la lumină, şi asta doar pentru că 80% sînt sensibili şi au nevoie de mituri, inclusiv pentru a se simţi ei mai cu moţ, mai cu Dumnezeu mai mare decît al altora.

 Mamă, ce tristeţe are în ochi! 
Cum, nici privirea mea nu e mai brează?
Păi să fim atenţi...
Careva spunea că la baza cancerului şade tristeţea.


---

Nu mai am spaţiu pe Google pentru alte imagini, e posibil să trec pe altă scenă, fie şi a aceluiaşi tera-motor de căutare.