vineri, 21 decembrie 2012

/ PSIHOLOGIE, SOCIAL, UMAN / 21 decembrie 2012


I


Mă uit la Mihai Constantinescu, la tv.
În spatele sentimentului meu de iritare, descopăr altele. De pildă de oroare pentru culoarea pămîntie / pe ducă a feței tomnaticului trubadur (omul nu le are cu penibilul, mai sinistru îi e probabil să râmînă cu el însuși), apoi apare simpatie, descoperindu-mă pe mine în el.... Sint către el și brusca simpatie pe care voi fi avut-o pentru vreunul din părinții mei - probabil tata... 



Ce chestie! E preferabilă furia pentru ai mei, pentru părinții noștri, decît compătimirea... Cred că e chestie de conservare. Ești furios pe un tip (încă) puternic și, implicit, capabil de agresiune. În vreme ce un depășit demn de milă te lasă dramatic, tragic chiar – copil fiind – fără reazim existențial. Aha!


II

Văd la tv pre părintele P/.../, mai exact Justinian al Maramureșului... Nu știu dacă e vorba de un Justin la care m-am dat eu recent...



Cert este că mă uit la el și-l miros drept dubios din punct de vedere al înțelepciunii. Indiscutabil gagaristit (am îndoieli, privindu-i figura, că taman la el a suspandat Preaînaltul regulile uzurii biologice), cu idei fixe a la: „De ce vă e teamă?” '”De ispită”. 
La care junii intervievatori, spre oftica mea de frustrat (la care nu se înghesuie admiratorii), cască gura la el. 
Mda... Aici e chestia, oamenii aceia au nevoie de așa arătare – nu se mai pune problema că înșeală sau mai știu eu ce... Omul sfînt ori (dorit a fi perceput ca atare) îi scoate din rahat.

Trec peste oftica-mi de care pomeneam și declar că dumnealor pot viețui liniștiți, însă mica problemă este pretenția lor de a reprezenta (și a ți-l indica ție) drumul cel mai breaz în viață.

La om primă vedere, e tare mișto să simți, să fii convins că ai găsit Calea... Un drăcușor face încă ca divina situațiune să fie neviabilă cît timp nu se lățește peste semeni.
Altfel spus, domeniul ăsta pare să aibă  două componente: să confecționezi un ceva în care să crezi, respectiv neapărat să-i convingi și pe alții. În ultimul caz e greu de spus cît de fudulia de a fi admirat, recunoscut, și cît necesitate absolută a acelei construcții: nu face doi bani (pentru tine) dacă nu e căscată cu gura de alții.



III

Am ieșit prin Obor.
Ajun de Sărbători hivernale.

De ce am sentimentul că lumea bună, care scrie și citește ziare, nu are vreo treabă cu țara reală. Zic asta fără să fac o pasiune pentru ultima, ci pur și simplu descoperindu-i tot mai des existența, amplitudinea acesteia. Și faptul că nu transpare în vreun fel în canalele oficiale. Poate cel mult cînd se pomenește tare pe departe că X a făcut ori are nevoie de ajutor, fără să i se dea poza ori etnia.

Pînă să o pășesc, astă oază de realitate virgină sufletului fin, am dat de cîrdul țigănci plecate la furat prin tramvaie. Semn distinctiv, în afara figurilor accentuat gitane și siluetelor tip balabustă, este haina, fularul aruncat pe mîna stînga. De unde deduc să dumnealor sînt dreptace, bineînțeles și cînd vîră mîna în genți.
Ale altora
Interesant este că asemenea arătăti trezesc un sentiment tare prost orășeanului cît de cît subțire, nu și lumpenului, care aplică scurt doi pumni zdraveni în cîrca celei pe care o vede în fapt. Da, remarcabil spirit civic, chit că în realitate e vorba de altceva, de descurajat un fenomen ce poate acefta inclusiv pe apropiații respectivului.

Amicul Paul, bouquiniste în gura Oborului, are aceleași dure porniri politice. Asta e. La o adică, viața e un lung șir de umilințe. După ce admiteam tipilor gen "România Mare" că descriau binișor natura exactă a celor admirați de mine la 1990, acum - mai ales după prestațiile prezidentului din ultimele zile - admit că el era mai racordat la realitate în ultimii 1-2 ani, cînd îl spurca verbal pe Băsescu.


Revenind la afirmația-mi dintîi, cu România aparte de pe aici (din Obor, cu alternativa Obeur), am ideea mea fixă că ea nu transpare în media curente. Șleahta iganilor cu telefoane de pe esplanada sudică a blocului Bucur. Niște măcelari fără îndoială onești, dar cu figuri de comitagii (sau conaționali macedoneni amenințați crunt, prin cenușa imperiului lor, cel turcesc) de acum o sută de ani, fără mamă și fără tată din punct de vedere social. Plecat cu privirea de la ei, improvizez mental (sună prea savant?) cum or arăta tipii care scot din animalul – poate încă viu, de la abator – intestinele aduse aici la vînzare...

O altă fără mamă... categorie este a vînzătorilor de brazi. N-am idee pe unde stau pînă răsar în decembrie, de pildă aici. or avea și ei căsuțe pe undeva, viață de familie, copii, fete zglobii greu de ținut în frîul antierotic (îmi vine în minte aici un pasaj din „Groapa”, cu palme grele aplicate de capul fmiliei adolescentei în abatere)...
Zău că ar ieși un romanmare, fie și doar la noi, despre cum o duc aceștia, în orele unei zile, în lunile unui an.

Printre toți aceșta, agenții de securitate diferă doar prin uniformă. Același tip uman, aceleași potențiale apucături, doar că a schimbat pentru un ban tabăra... Ochii îi sînt însă tot spre chilipiruri și tras mîța de coadă. Așa l-a obligat viața să fie, pe el și al lui...


În tramvai, un tînăr afumat pomenește în gura mare de scula masculină. După o vreme mă prind că fusese iritat pe persoane în vîrstă doritoare să fie menajate, în vreme ce el, pe cînd avea piciorul în ghips, primise cu mare greutate un scaun în tramvai. Simt că are dreptate, amintindu-mi de fauna numeroasă și fără de vîrstă de urcători pe la prima ușă a vehiculului public. Între care unii mimează o mare durere, pe care pasămite le-ai atins-o din nemenajament intenționat. Însă e doar stratagema copilului comod, care își descarcă acum frustrarea de a nu fi tratat pe naturelul lui...


Tot în tramvai, un afiș contra consumului de droguri. ca de obicei, o capodoperă de pe alături. Atît i-o fi ducînd mintea pe autorii hîrtiei, chestie dublată de necontrol final din partea unei instanțe externe. „Sînt prea rebel pentru a mă lăsa condus!” se pune în gura unui june altminteri departe de mal vivre-le adevăraților doritori de ierburi
Cîrlionțatul ar servi mai degrabă necuvenitele în cauză doar pentru a face în sîc părinților săi - din motive la baza cărora alintul prost e posibil să nu lipsească.
Mă amuz la ideea că afișul, cei care l-au realizat, tare ar vrea să-l conducă ei pe acela, pe milioane ca el – în detrimentul naturalului lor, bineînțeles. Condus, între altele, prin pastile de genul celor vehiculate de afiș. Ori al altora asemenea, privind de pildă ajutorarea bolnavilor de SIDA, al monument de persuasiune...
Pînă una-alta, textul mă trimite cu gîndul la afișele de război reproduse de bravul soldat Svejk... Pariez că funcționarii chezaro-crăiești de la 1914 nu aveau stofă interioară tare diferită de cei de la www.ana.gov.ro...


Feroce argumentație!
Posturile mele par, prin comparație, de un cap-coadă desăvîrșit...

Că veni vorba, interesantă vîrsta asta, 15-25, poate 30, cînd lipsa sensului (altminteri eternă) a sensului vieții ne face să luam în brațe, să punem umărul la tot gelul de acțiuni pasămite umanitare – care maschează deseori însă interese materiale ale altora, eventual lipsa de sens a altuia, mai mare ierarhic... Nu mai țin mintea cum era în comunism cu echivalentele la așa lucruri – Bumbești-Livezeni va fi fost printre ele -, dar societatea actuală, modernă și occidentală, încurajează teribil asemenea lucrări, chit că-s și ineficiente, și false.


Avem nevoie de tine în prima linie...
Între golani există replica: "Te-a văzut mai prost..."

Pînă una alta, e de văzut cîi capătă SIA din dureroasă întîmplare, și cîți și-au făcut-o cu mînuța lor... Dar așa e sub soare, ești arătat mata cu degetul dacă ceri responsabilitate (altminteri termeni cu care se jonglează la greu...) și eventual a ne lua soarta cum e...

Apropo de personajele unor asemenea manifestări, de unde un Puya spurca verbal / dădea la tot cartieru', acum a ajuns reper social:


N-am să  mă lamentez că s-a paradit soțietatea românească, pe care ar fi pătruns-o adînc cam sinistrele percepte ale lumii rap. Doar mă amuză eterna transformare a ființei umane, aceea despre care IL caragiale alcătuia scara avînd la capete hiperanarhist și hiperconservator...
Pe de altă parte, cred că sîntem toleranți cu asemenea oameni, cu asemenea glisări și pentru că ne știm pe noi înșine ce poame eram în prima sau a doua tinerețe...


Altminteri, n-am apucat să mă dau deștept în privința ultimelor alegeri...



(Domnul e probabil unit și el împotriva pauperității și, implicit, a foamei...
Tanti Viață, tare plictiscoasă ai fi, în calapoadele cărților cu pretenții de moralitate!)


Pînă să mă dau..., constat că am temperatură: nu doar lumea Oborului, dar și aceea românească îmi deschid o aproape infinită fațetă mai puțin cunoscută a realității. Mai săa ducă nu pic cu plăcerea explorării abruptului Bucegilor...
Rousseau spunea oare: "Alergînd după plăcerile care fug, pe pierzi și pe cele care rămîn..."

joi, 20 decembrie 2012

/ SOCIAL / Un pic din viața românească, 20 decembrie 2012



(cu scuze că nu am reținut numele autorului fotografiei!)

Să punctez din start.
E foarte posibil ca rîndurile mele să umfle Egoul ori barim să-i dea ăstuia o dimensiune cît de cît suportabilă, pentru purtătorul său uman prin lume. Subsemnatul adică.
Dimensiunea respectivă obținîndu-se inclusiv prin a încerca să-i cobori pe alții pentru a avea senzația că ești matale mai sus.

Unele lucruri poate sînt de spus, legate de distinși semeni...
Poate și pentru că la mijloc, precum amărîta aia rămasă ultima în cutia Pandorei, o fi o reală dorință de a pricepe lumea, realitatea...


Citesc în Gândul.
Publicație indiscutabil destupată. neuroni, frunți late - zău că nu o spun la mișto... Frumoasă zisa Leliei Munteanu: soriciul cere alături pielea de Cordoba (a fotoliilor parlamentare).


Să recapitulăm: s-au băgat parlamentari proaspeţi. Şoriciul lor cere mai multă piele de Cordoba.

Cum e prospătura? Uninominală de strânsură: tare-n clanţă, slabă de ţâţâni.

Ce mai fac cocorifeii? Cum suportă victoria zdrobitoare Ponta şi Antonescu? Cu vertijuri şi palpitaţii. Cică miercuri în crucea nopţii, la ora când alegătorii dormeau tun, ar fi cedat nervos, l-au luat şi pe Dragnea (ca să nu-l ia DNA-ul cât lipsesc ei) şi s-au dus să se predea la Cotroceni.
Shakespeare e un mic plagiator. Othello, batista şi Iago de Teleorman s-au strecurat în iatacul Băsescului, probabil de teamă că l-au înfrânt. L-au agitat atât de tare, încât ăsta s-a dus a doua zi cu stenograma informală a convorbirii la Bruxelles, încercând s-o îndese ba în buzunarul lui Schulz, ba în al lui Hollande, ba în al lui Barroso, de a ieşit mişcată poza de familie.
Când s-au deşteptat, alegătorii s-au răsculat - pardon, răscolit, că doar suntem pe Dâmboviţa - şi au strigat cu bărbăţie: Trădare să fie, dacă o cer interesele partidelor, dar să ştim şi noi!
Acum, că aţi aflat, puteţi sta liniştiţi.



Aș avea o observație, chit că e posibil să cer suprimarea nu doar a necesarei fibre umane numită agresivitate, dar și a inteligenței de a combina atît frumos cuvintele pamfletului...:
Oare comunicarea nu prinde la noi, la români (la oameni în general?), dacă nu e însoțită de balon, de mișto? Am sentimentul că aplecarea asta apropie grozav articlerul tocmai de cel pe care îl critică...
Ceva aici nu e în regulă... Adică acceptînd așa stil, cititorul se pune totuși alături de șmecherii de la colțul străzii, cei puși pe mursecat pentru a-și ascunde propriile neputințe, dinsconfo
rturi existențiale...
Pur și simplu ziaristului aici este un miștocar cu indiscutabil ștaif, și atît.

Bineînțeles nu-i supărare dacă eu propun un lucru frumos, însă acesta-i neviabil...
Deși...

De cele Zece reguli ale polemicii, de la Oxford, am aflat după 1990... Cred că, totuși, am fost învățat prost anterior,  de Europa liberă. La o adică, oarece bășcălie făcea și Neculai Constantin Munteanu, dar cîtă diferență față de ziariștii din țară și de azi!... Ca stil, mă uit la Adrian Vasilescu de la BNR ori la exprimarea șefului instituțional al acestuia Mugur Isărescu...

Bașca Daniel Dăianu...
Deci se poate!


Tot pe acolo (în Gândul), dl Cristian Tudor Popescu scrie...
Multe și indiscutabil, în sine, destupate...
Ce pricep un pic-un pic mai greu este acreala-i...

De fapt nu e vorba de a pricepe.
Cît a simți că există în zonă o arie cu aspecte umane care scăpară pînă azi unui șoarece de apartament ca mine...

Fără îndoială e vorba mai jos nu de vreo aiurea sau blamabilă a CTP, cît de un alt mod de a vedea viața, urmare a unei malaxări diferite din partea vieții.
Nu știu de unde are subsemnatul ideea că viața trebuie să te facă mai înțelept, mai destins, mai detașat ideatic... Or, văd că trec anii și CT Popescu  își menține acreala, ba chiar și-o accentuează (iar ăsta nu e semn că s-ar afla pe drumul bun, în primul rînd pentru propriu-i trup, pentru propria existență).




Aici îmi fac însă iute mea culpa (pe principiul parcelei desțelenite pe care o identificam ieri), în sensul că viața nu e ca în cărțile mele poate roze.
Adică Ea, răspomenita Viață, te poate alcătui, ori deforma după aceea, cît să nu te poți transforma în om/bătrînel înțelept și destins (d., ca unul care nu mai luptă cu himerele - poate asta sperie cel mai mult în viață, necunoașterea ei, și mai puțin agresiunile iminente din jur).

Iar, totodată, acel om să nu simtă nevoia unei atari transformări, să se simță bine pe acel drum al acrelii, al ceea ce doar alții consideră al pierzaniei.
Căci eu unul mă sparii un pic - pentru respectivul - de ce îl așteaptă... Un acrit, un privitor la fel de chiorîș dacă nu mai rău, pe o stradă întunecată a Bucureștiului, la un 2030...

Deși, poate că scap din socoteală aici ceea ce se numesc sentimente-ecran. Din spatele acrelii te poți da victimă, bașca superior, iar cu așa geam e posibil să viețuiești nu chiar groaznic, ba chiar the best (e aritmetic!)...

Oare dl Popescu se privește atent în oglind, cînd se bărbierește? Zău că imaginea îmi pare  de un cinematografism teribil, iar scena în sine demnă să intereseze un romancier de calitate... Nu o spun la mișto, realmente simt că poți descoperi noi fațete ale vieții (nu fiți măgari, adăugînd că astfel se mai risipește, pentru explorator, din angoasa curentă!).


O idee despre cum judecă liderul Gîndului descopăr în alt material al domniei sale:

"O femeie fascinantă, poeta Gabriela Negreanu, îmi spunea, înainte de a se arunca de la etajul 9,  că nu mai vede în jur decât roboţi cu capete  detaşabile. Astăzi, uitându-mă la televizor, am ajuns să-i înţeleg viziunea."

Pe de o parte apreciez la CTP că el continuă să vadă, dincolo de toate care au dus la finalul respectivei, o femeie fascinantă. Eu aș zări doar o existență acut zdruncinată, eventual aș medita (cu blamabilă obstinație...) cum va fi arătat malaxorul care i-a destinat fereastra de la etajul 9...
Și să consideri pe-ăi din jur roboți cu capete detașabile, fără să-ți dea prin capul cel nedetașabil că parte din probleme or fi și la privitor... - asta nu-i a bună, în sine...

Bașca ceea ce se numește proiecție... Adică pînă să aibă aceia tărtăcuțe înlocuibile, e posibil să ne știm noi insuportabil (deci refulabili și născători de proiecție) a blamatei alcătuiri...


PS
Între cei ce par să se străduie a-l imita pe dl Popescu se află Florin Negruțiu. Și dînsului îi scapă că a da cu parul și a face mișto este o cale mai mult decît comodă - care între altele face pe plac firii primitive din noi, respectiv permite accesarea salariului.
Oare cum ar reacționa asemenea oameni la ideea de a căuta motivele reale ale gesturilor noastre? 

Pardon...: prost sau securist?
Io să trăiesc bine?
De cercetat.


PS2
Na, că țineam lecții și m-a pălit o felie de viață...
Un grup de colindători. Nu-i văd, dar îi aud: un adult și 1-2 copii, probabil din comune suburbane mai amărîte.
Regret, dar nu le deschid, iar la o bătaie repetată în ușă (deduc de aici că soneria nu le e familiară), strig tare că nu mă interesează.

Am și eu aici momentul meu de iritare.
Care vine din faptul că subsemnatul ia în serios lucrurile, în vreme ce respectivii colindători nu au nici o treabă cu credința pe care ți-o plimbă sub nas.

Apoi încerc să văd lucrurile și din unghiul, din locul celuilalt.
Zău că e mișto, să le împrumuți straiele - nu cele fizice!! Să poți să te dezbari de educație. Să colinzi doar cu gîndul la bani (la o adică o făceam și eu pe la 12 ani...)

Mda, înțelepciunea de a rezona și eventual căina amărășteanul, dar a nu-i da și haina de pe tine (chit că religiunea vrea altfel...).
Și iar Mda, educația de a te ocupa în exces de celălalt. Căci există asemenea exces (nu spun neapărat că ajung să-l practic), de care Societatea e tare încîntată cînd fraierește pe careva să-l ia în serios...

Ce-ar fi să mă pun înlocul Societății, ca în cazul colindătorilor?
Nu știu de ce mă ia rîsul aici, chit că execut cuvenita deghizare mentală...

miercuri, 19 decembrie 2012

/ UMANE / Trecînd ceasurile prînzului...


I

Amiaz'.

Realizez că eu nici nu am apucat să-mi execut cîndva egocentrismul vîrstei mici, pentru că s-a băgat careva peste... Mi-a venit ideea pe cînd stam cu nasul de geamul înghețat al balconului, în fața a cîteva zeci de balcoane ale blocului de vizavi... Și scriam pe stratul de umezeală depus (pasul următor fi-va dumas-ian: scuipatul lui Planqut de pe un pod al Senei, pentru a face cerculețe în apă)...
În mod normal/dorit de tine, faci o treabă naturală și care te privește strict.

Dar nu există normal, ci doar realitate. Unde cineva e ma tare, iar cînd accedem la așa stadiu, arbitrariul nu e departe...
Cîndva iritai pe cineva din senin, care intervenea peste tine, fără să-și recunoască bineînțeles aiureala, descărcatul de fapt din altele...


La vecinii de vizavi, nu-i de mirare existența unor satrapi asemănători (procentul este același, în timp și în lume...), norocul tău de azi este că ești suficient de tare ca să nu îndrăznescă cineva... Atîta doar că tu, cel de azi, ești clădit pe cel de ieri...
Un nene, acum 40 de ani, era iritat de joaca noastră de copii vecini, care spălam balconul poate în exces pentru acea zi.
Altul, și mai demult, era iritat de sfoara pe care un copil de cinci ani o lăsa de la balcon, în voia gravității. Omul ăsta trăgea din senin și rupea acea sfoară. Nu știu dacă avusese vreodată copii. Știu doar că avea să se prăpădească curînd de boală (50, 60 ani?) - or așa stingere nu se desfășoară taman ca în Biblie...

Cînd ne punem la punct cu ceva (doar aparent ceilalți nu se află sub imperiul unei asemenea permanente corijări...), deseori dureros sau foarte, ceea ce atacăm este bietul nostru natural, bietul nostru Eu, bietul nostru Noi înșine.
Meditam de curînd dacă aș îmbrățișa unul ca mine, și zău că nu am ieșit prea bine la examen...
Nu-i o treabă să afirmi deschis, chit că picăm aici în vechea dambla socială, aceea care pune la zid de pildă ratații, chit că în sine ăștia-s niște tipi slabi care au urmărit ca proștii ținta pusă sub nas, dar nu au izbutit – din motive de dotare - s-o atingă... Așa și cu jena de a face afirmația de mai sus. Aia așteaptă răii (barim de după platoșa, de după constrîngerile sociale) din jur, să ia la refec pe cineva!....



II

Pomeneam de curînd de Puiu Popoviciu.
Un tip asemănător, despre care pot afirma de asemenea că nu a avut tinerețe și implicit viață, este Nicolae Badea. Urmăresc la tv o discuție cum că tipul – care-l are acum asociat pe tînărul Negoiță – nici nu aduce necesarii bani suplimentari, nici nu lasă puterea principală din mână, la clubul de fotbal Dianmo București.
Unii găsesc aici o explicație că tipul are bani băgați, iar a renunța la puterea în club în favoarea altuia ar face problematică recuperarea lor... Mai ales că vîrtnicii se tem de cînd lumea de lupii tineri  - adică ce erau și făceau ei înșiși în urmă cu vreo trei decenii...




În paralel, alții se miră cum naiba afaceriști de succes ajung să arunce bani în adevăratele găuri negre care sînt echipele de fotbal românești. Cred că există o explicație simplă. Asemenea atîtor altora (între ei subsemnatul) fiecare visăm inconștient la o lume plăcută + fără pericole + unde să comandăm noi. La un moment dat, unii posedă bani cît să le înflorească iluzia inconștientă că un loc ce le-a produs inegalabila plăcere din copilărie poate fi transformat după tipicul cu italice indicat mai sus. Cînd bagă bani la un Dinamo, dincolo de simpatii milițienești din familie, un Borcea, Negoiță șamd la așa ceva visează. Să fie mai mari și mai admirați în tărîmul copilăriei.
Este o treabă irațională, în răspăr de pildă cu regulile businessului (altminteri grăbit foarte să exploateze sufleteștile noastre...). Dar nevoile sufletului sînt primordiale, chit că adîncul are bunul simț și prudența de a nu ieși la suprafață, ori cînd o face este învelit în inevitabilele principii.

Asemenea oameni, am sentimentul, pot fi împărțiți în două categorii. Cei care au apucat să bată maidanul, respectiv cei care nu au apucat, dar au auzit – în setea lor de a-și completa un gol interior – că Acolo, pe maidan, e ceva nemaipomenit... În această categorie intră Badea ori Săvulescu.
Nu știu în ce categorie intră clujeanul Pazskany. Nu știu dacă a făcut box la viața lui, dar clădit bine fizic este, semn al antrenamentului fizic. Am însă ceva rezerve că ar fi deschis vreodată chiar larg porțile sufletului. Așa ceva par să fi reușit doar Becali ori Mititelu.


Mă întorc la startul postului...
Apropo de egocentrimul infantil... Mai exact pornind de la el.
Marile probleme apar nu pentru că sîntem triști, disperați, depășiți etc., ci pentru că nu ne dăm voie să ne simți astfel. Și nu ne dăm inclusiv pentru că am fost educați astfel - un om cu acele belele expuse fiind foarte aproape de a declanșa în ceilalți dramele abia încătușate.. Iar astfel ar fi cam imposibil de menținut în vreo familie optimismul sau poate minima detașare pentru a construi sau barim a merge cît de cît înainte...
Este drept că cine-i vaccinat în chestiune se poate manifesta între apropiații săi, dacă și aceștia, ideal vorbind, îu idee despre ce e vorba, despre sufletul omenesc în general.




III

La o petrecere de Playboy și după ceva pahare (azi spun prostii de acel gen și nebput - dovadă aste rînduri...), am realizat cît de masculi neajutorați erau mulți fanți de pe acolo.
Mai de curînd, am dat ochi după orele de program cu un domn director general. Nu de SRL minuscul. Și nu-ș de ce am simit eu atunci, că tipul de mîngîierile paterne avea nevoie atunci...

O să spuneți că fac eu la gros proiecții, ale propriilor și perverselor mele sentimente, înclinațiuni.
Mmm, n-aș băga mîna în foc.
Aritmetic vorbind, în copilărie avem mare nevoie de tată, ba chiar și de unul ideal, care rezolvă tot. Deci nici ăla în carne și oase plus de treabă nu rezolvă totul... Așa că nu văz de ce, în fața unor temeri cu nimic mai moi venite la maturitate, ne-am comporta altfel...

Un tip, pe care îl bănuiam chiar ieri incapabil să dea, mi s-a dezvăluit în interval (ieri-azi) drept nițel mai temător de intimitatea masculină, ba chiar și de compania oamenilor normali (altfel decît subalterni ori unic șef previzibil).

Mda, puține-s ceea ce par...


Legat de vreo homosexualitate de-a mea, parcă aș sta liniștit. Aș bea perpetuu și acut entuziast doamnelor apă din păsărică (e totuși o formulă populară consacrată!).
Cu atracția față de bărbați stau indiscutabil mult mai prost...
Nu mă atrag, cît mă interesează bărbații. Și refac astfel, pe cît pot, o altă verigă suspendată din copilărie...

Verigă suspendată...
Îmi identificam azi încă una... Neputința de a-mi verifica (și îmbunătăți) munca. Mai ales neîmpins de alții.
Scrisele blogului sînt dovadă.
De un' so trage situaia?
Simplu.
Un numit părinte toca rezultatele muncii. Nu ai făcut bine, cu unul sau mai multe semne de exclamare apoi.

Pas de afirmă vorbe d-astea dacă ești mai moale din fire!
Dar aritmetica lui 1 + 1 = 2 e clară.
Pe deasupra, ca explicație, văd și invidia decurgînd din inferioritate.

O să mă viziteze fantoma lui mama la noapte, pentru așa vorbe incalificabile. Bașca pentru cele din trecut, asemenea.

Pînă azi nu m-a vizitat.


Așa atitudine cred că are și o parte bună.
Ești mai atent la ce faci cu propriul copil. Nu perfect, dar mai atent...
Realizam de curînd că toți banii într-o relație de acest gen îi face empatia, mai rpecis încercarea de a fi altfel. Aparent culmea, așa ceva se înfăptuiește nu pe calea sentimetelor, a momentelor roze, ci a clipelor, a paselor interioare mai mototolite...



PS 1
Recunosc, a scrie pe blog este un drog, ce-ți dă sentimentul a stăpîni realitatea.
De ce s-o stăpînești?

Păi, aici există o parte de stăpînit, pe care o sondez și io după cum pot, pe calea savantlîcurilor de pe aici...
Dar rămîne întotdeauna din Ea o parte care sperie cumplit.


PS2
Am făcut, între multe altele de mai sus, o afirmaţie.
La cîteva zeci de minute o găsesc nu tocmai fondată.

Aş putea s-o şterg din text. Dar aş arunca şi echivalentul a trei copii cu apa din  covată...
Cînd desţeleneşti ceva din tine, automat o limită, o zonă atinsă aduce pe post de vecin un alt teritoriu, deocamdată necercetat. Acesta şi predecentul explorat (ca să nu mai spun de cele ce vor fi explorate!) au o cu totul altă medie.
E alambicat,  bat eu cîmpii, mă exprim eu aiurea?

Cercetînd în noi, lîngă cele luminate se vor ivi permanent alte zone, diferite mai mult sau mai puţin de vecinele lor cele scoase la aer......
Da, e un sport obositor, să-ţi tot schimbi (fie şi în parte) opinia despre nenumăratele bucăţi ale puzzle-ului Viaţă,,,
 

/ UMAN, PSIHANALIZĂ / Verificați, verificați, verificați...



Învățați, învățați, învățați! - nu mai știu al cărui mare far comunist erau vorbele astea. Parcă Lenin.
Eu punctez acum necesitatea verificării...

Societatea, draga mea obsesie, are șabloanele ei. Și, eu unul barm, ajung să mă întreb cum dracu' de pot fi ele atît de depărtate de naturelul omului, fie el și nițel mai original.

(De unde originalitatea? Simplu. Hainele oferite cîndva de educator fură atît de insuportabile, că subiectul a purces la căutarea a cu totul altceva. Să nu fii niciodată ca altul, a sunat extinderea în viața independentă  a principiului din casa primilor pași.
În context, priveam aseară la relația fiul Radu-maică-sa. Care îl toca nu neapărat agresiv, dar tocarea exista, și deloc serafică. Îți taie cheful de viață, așa f... la cap. Că să stea să se zvinte de transpirație la baschet, înainte de a o lua spre casă. La prima vedere sună benign, dar credeți-mă ă era vorba de un frecat la cap cu premeditare. Flori, a răcit vreodată din asta? "Nu, dar..." iar de aici începe încercarea de manipulare - la care doamna cu pricina se pricepe ("Da, fie ca voi, eu să fiu numai aia care aduce bani...").


O să suneți că astea-s fleacuri, dar vă contrazic. Nu sînt. Necheful de viață, tîrîtul fără sens pe sub o boltă cenușie a Cerului existențial și de aici vin.
Da, fiecare are o porție de nasol și de insuportabil în viață! Dar cred util barim să știi ce ți se întîmplă, eventual de unde ți se trage...

Mă văd dator cu două vorbe complementare. Sau zeci ori sute...
La prima vedere pare o aiureală ce debitez, mai sus ori prin alte părți. Iar aici oricine îmi poate pune sub nas și ochi ideea scenei cele apsămite reale, aceea ancorate, frate, în relaitate, plină de forță, vitalitate, optimizm. Uităte și tu, bre, la televizor... Aia e viață! Nu scrîntelile matale!
Îndrăznesc să fiu un pic în dezacord... Nu țin să stric confortul aderenților, al cuprinșilor la acea Scenă - ce se vrea normal și realitate. Dar unele observații nu poți să nu faci.
Adolescentul cu căști de muzichie în urechi ori butonînd la gros. E un mod de a se menține în vîrsta plăcutului, în dauna celei a realității. Dudui care suie singure în autobuz. Nu le ia zece secunde pentru a-și căuta și ele de lucru pe salvatorul telefon mobil. Guess de ce.

După opinia mea, există o scenă unde lumea fuge de realitate Inclusiv prin muncă vehementă, prin ancorare antr-o realitate utilă lor, în cazul unora. Și sar aici un pic... l-am văzut ieri pe doctorul Mincu, urca - în prag de vizibilă moarte - într-un automobil condus de o tînără femeie, pe întunecata stradă la cea oră, a Acedemiei. Ce-o fi fost în mintea lui,  pe unde i-or fi rămas iluziile și rozul tinereții, asta dacă am admite că a avut de-a face vreodată cu ele (am teoria mea legată de fostul ministru al Sănătății, în cabinetul Văcăroiu parcă...).

Scena cu pricina se învîrte sau, mai exact, luminează numai unele categorii în trecere pe sub cerul Vieții. Îi luminează pe unii o vreme, apoi fuge la alții, mai de curînd iviți. Cei părăsiți de salvatorul fascicul de fotoni urmează să se descurce cum pot. Priveam de curînd la Kaufland Colentina coperta unei reviste franțuzești, unde era reprodus chipul prințesei caroline de Monaco. Mamă, ce figuri erau pe capul ei la 20 de ani (și al meu, sans doute!) la 20 de ani - iar pe-ar sor-sii Stephanie și mai și! Acum e o duduie cu ochii aparte ai vîrstei a treia, cu riduri... Deci Panta rei, totul curge...

O să zicei că da, am eu ceva dreptate, dar că de acrit vărs toate astea, pentru a strica viața și altora, precum nu știu care bolnav incurabil care scuipă pe șest în ciorba altora, ori venerica/SIDA-ista ce se culcă la gros și în încelași scop cu niște zeci ori sute de bărbați...
Mmm, poate da, poate nu. Și mai ales vreau să știu ce (mi) se întîmplă. Fie și pe un blog aproape fără cititori, pierdut în imensitatea netului...


V-am vaccinat?
Atunci hai să trecem la următoarea filă!

M-am trezit în dimineața asta amorezat. Mai exact am conștietizat situația.
Trezindu-mi din plin amuzamentul, nu pot să nu constat că e cam departe că Vulgata (în sensul opiniei curente, larg răspîndite și populare) e tare-tare alta...
În popor, e perioada cînd te simți foarte mișto, cînd ieși sub clar de lună, scrii și i se declamă poezele... În unele versiuni, se ajunge la rochia de mireasă, copii și trăit pînă la adînci bătrîneți - dar aici e de sondat care e aiurea, subsemnatul ori crezătorii în așa ceva...

La mine lucrurile șed muuult altfel.
Pe de o parte, una din persoane e bărbat. Cu alte cuvinte, de același sex.

Ați luat distonocalmul?
Bun.
Mai puneți unul alături, pe noptieră.

De fapt, ce-o fi mai neplăcut pentru mintea, sufletul celui cititor de așa ceva, să fie revoltat moral (cum ajunge un om dresat la capitolul ăsta, asta e altă discuție, instructivă) ori să se afle în fața necesității de a-și schimba din știința-i asupra vieții, ba chiar și din opțiuni?

Aici sîntem nițel pe terenul care ia deseori la șuturi (inclusiv în Biblia cea de căpătîi) suratele gînduri. Că să ți le controlezi, respectiv că ești pedepsibil pentru ele.
Gîndurile fiind totuși producții interioare care nu in cont de voința noastră, ies și gata.

Regina sadismului însă, a se citi Societatea, te pune la zid însă pentru treaba asta. Ba îți oferă, discret, și varianta lui a avea idee de gînduri, dar a tăcea asupra lor. În funcție de prost, unii refulează de-a binelea, în vreme ce alții devin cinici sociali ori pragmatici.

OR TREABA ȘEDE LA ORDEAN MULT ALTFEL...
Pe de o parte, cum zisei, mă aflu în mrejele unui sentiment incontrolabil.
Bineînțeles că, din negura secolilor, aici există soluții gen mers la mînăstire (adorabile comentariile lui Gafencu în articolul reprodus ieri pe acest blog!) ori autoflagelat chiar fizic.

Cum viața este însă al dracului de cenușie ori chiar insuportabil, parcă nu-ți vine să dai cu piciorul acelui sentiment mișto - chit că aduce cu răspopularizații fluturi în stomac!

Mica problemă / nepotrivire cu scenariul social decurge însă din alt fapt. E foaaarte posibil ca amorezatul să se facă (regula naturii e altminteri clară, cît mai mult contrast între parteneri!) legat de o persoană care o avea una-două în comun cu matale, însă restul ba.
La bani mărunți, te îndrăgostești de ce ți-ar trebui ție, ca să treci prin Deșertul cenușiu - după cum ziceam, el nu lipește nici la vîrsta cea roză...


Cu întîia persoană, de sex feminin, treaba este nițel clară. N-avea nici o treabă cu mine, către mine.
O să spuneți da' ce i-a venit să iasă, ăst sentiment, exact acum? Îs la mare ananghie sufletească, ca om curînd în pragul celor 60 de ani, și mă refugiez și io unde pot?
Maybe.
Dar mai ales - și vraja telenovelistică se destramă!... - am răsfoit de curînd  niște prăfuite poze de acum patru decenii ale fetei de atunci, la care m-au luat (cu tulburările interne de rigoare) tot felul de nesimțite... Aici nu e vorba de vreun dor perversiuni cu dumneaei, ci de sentimente ce nu ieșiră vreodată, nu fură suportate vreodată la lumină de către subsemnatul. Inferioritate, dispreț, răceală a acelui om față de mine (de unde, între altele, dureros sentiment de inferiortate), dar și un ceva greu descriptibil, din categoria a adora. Eu pe respectiva persoană.







Pînă una-alta, e de simțit cît mai mult.
Apoi, pentru că așa am învățat în hulitele cări, de văzut care-or fi fost sentimentele mai largi către mama. Ai, domne, ce ne iei pă aici, lasă-ne cu froidizmele astea....! Ce naiba!
Pe de o parte, dacă ceri aici preropinenților să-și detalieze poziția, vei avea iritare, furie, urmate nu o dată de abandon la scenei. Iar ăsta e semn, dincolo de toate, că problema o au și ei...
Pe de altă side, există situații în viața-mi unde doare din senin ceva, deseori crunt. Subsemnatul posedă doza lui de maschism, dar totuși parcă și-ar dori să-l ocolească asemenea aiureli. Iar asta nu se rezolvă  pe căile bătătorite...

În context, la ideea de a pune aici cîteva poze ale respectivei (după cum ziceam, de acum aproape 40 de ani), sare careva în sus. O vei leza / Comiți un gest de mare mitocănie...
Ce vor zice, dacă văd imaginile, familia aceleia, copiii ei? (asta presupunînd că au idee cum arăta Buni cîndva, eventual că posedă forța de a se opune complexului lui Oedip...)
Eeee, și-aici ajungem la sportul universal al aruncării problemelor asupra altora. Acela care trimite inclusiv atîția la balamuc ori la dezintoxicare...

( Aruncat de vină - asupra altuia - este inclusiv inconștientul (oare doar atît?) paternal Venirea ta pe lumea mi-a distrus și îmi distruge viața!, mai ales în cazul mamelor. O fac și unii / destui tați, între care subsemnatul și-a recunoscut destul de curînd o iritare deloc mititică...)

La povestea cu postatul acelor imagini de altădată (multe toamne, ierni au trecut peste gara din Brașov de atunci...), cred că se umblă inclusiv la sentimentul de posesiune a vreunor rude nevrozate. Vor ele să le aparțină și trecutul. Vor ele să nu afle urmașii respetivei că și aceea a fost tînără, că poate tînjește după acele vremi. Și că asta îi produce iritarea vizibilă pe chip la un 2012...
Aici eu poetizez un pic, dar urmez aproape strict interiorul meu, ce-mi comunică el...


Ce-o gîndi respectiva? Asta nu mai știu!, vorba lui Dem Rădulescu, dar simt că ar fi al naibii de dureros să umblu acolo...
Bineînțeles că o să umblu, fie și nu acum-acum...
Ce gîndește Ea, azi... Ce gîndea atunci, dincolo de disprețul pentru subsemnatul...


Hotărît lucru, eu îmi cam caut de treabă cu așa prospecțiuni...
Blamabil gol al minții, al sufletului?
E ceva realmente de condamnat, însă, în gest?
Poate nu.
Clară este însă iritarea altora pentru demersul meu. În parte, pentru că le tulbură propriul interior. Apoi, pentru că au răutate de descărcat, iar așa ceva li-i paratrăznet la fix.


Ea fu doamna, zeița de altădată.
Domnul nu e zeu, e doar ținta amorezatului, îndrăgostitului meu. Pe cît poate fi inflamat un tip cu meditațiunile mele.

Nu aș fi pomenit de el dacă nu rîdeam singur la ideea că tipul nu are vreo treabă a intra în vreo relație reciprocă, pe baza fluturilor la stomac.
Să tot sondezi aici, să te tot lansezi în jocuri ale sufletului cu nașa plasă de siguranță dedesubt!


Aici - deși trebuia precizat mai de sus, din post - mi se va reproșa cum că oamenii cu scaun la cap nu au asemenea probleme realmente medicale, de om (eu!) realmente pierdut pentru sănătatea mondială, care, nu?, muncește, zidește, contribuie și se bucură de căldura căminului, de gloria țării bla-bla...
Da, discursul este solid și greu-greu atacabili, motiv pentru a admite că ești într-o ureche, blamabil, pervers șamd - și a umbla în consecință cocoșat de vinovăție, de jenă, asta bineînțeles dacă ne-o mai arde de ieșit din casă...


Încheiere.
(De moment).
Vă mulțumesc de a fi rezistat cu lectura pînă aici..

"Omul ajunge să gîndească greu, dar apoi nu se mai oprește..." - nu mai știu cine a zis-o...

Și:
Cică dragostea este treaba celor fără de treabă....
Dar mă uit la un Puiu Popoviciu și, oricît mi s-ar spune desăre vreo artă a disimulării, nu aș vrea să fiu în locul lui. Io, cu toate tribulaiile de mai sus, cred că stau bine cu sensul vieții, cu suportabilitatea Ei, raportat la bietul om bogat...
Apropo! Și aducînd vorba despre Dinu Patriciu.
"Niciodată să nu judeci viața unui om pînă nu afli cum moare..."

Bineînțeles că nenea condeierul de aici nu face excepțiune.

(Persoanele din imaginile următoare nu au legătură cu postul!)








marți, 18 decembrie 2012

[MUNTE, UMAN] Nostimade de-ale vieţii



  I
La ora prînzului, mailul m-a pus la curent cu un clip aranjat de confratele alpinist Mihai Cernat. Şi privind pe Niculae Baticu, înaintaş a cărui carte a fost recent reeditată.
Clipul este făcut la fix pentru categoria Trei sferturi, metaforă pe care mi-am permit s-o inventez recent şi privind băieţii şi fetele care au nevoie de vise. Cu orice preţ şi sfidînd adevărul.

Clipul


Pînă să mă revolt, hai să aranjez lucrurile, cit că e posibil să ne doară capul apoi.

Deci există o categorie de oameni care au nevoie să înalţe aşa la ceruri pe altul, în viaţă sau ba.
Exact-exact nu ştiu de ce o fac, dar pot bănui o purtare cît mai frumoasă, în urma căreia se va pogorî asupra băiatului cuminte un mîngîiat pe cap nemaipmenit.
Daţi dvs. altă explicaţie, dacă e cazul.

… De ce face treaba cu pricina un Cernat şi nu o face un Ordean?
Pentru că un MC încă speră, inconştient, că se va pogorî-ul respectiv.
Ordean şi-a pierdut speranţa de bine din direcţia respectivă.

Ce e direcţia cu pricina?
Foarte simplu: configuraţia umană a primilor noştri ani de viaţă, mai exact a (mai) maturilor care ne înconjurau atunci.

Am să trag un pic discuţia, la stadiul ăsta, către vorba aia mare pe care a adus-o Eugen Popescu pe scenă de curînd. Cea cu frustrarea, cu frustrat, cu nemaipomenit de frustrat (recunosc, io eram pusul la zid!).

Părerea mea este că frustratul este de fapt un tip care nu şi-a trăit, nu şi-a manifestat îndeajunslipsa, nemulţumirea că ceilalţi (don’t forget, de fapt la baza rănii-s apropiaţii din copilărie!) nu-i oferă ce-i lipseşte. Sau că respectivii-s de băga undeva, cu tot corul de blesteme.

O să se supere Cernat, dar asta e – nici bubele serioase nu se dreg fără incomodul bisturiu… Asta dacă o fi vreodată interesat  el, MC, de umblat realmente acolo (îl sfătuiam şi nu mă credea, încă de acum vreo nouă ani: “Bă, tu de fapt nu ai înjurat îndeajuns pe cine trebuie…).
Mă uitam ieri la şedinţa de la Schiller, cum pe de o parte peria drept mari personalităţi pe unii, pe de alta se lega de fleacuri, gen ăla (mai ales conaţionalii – frumoasă proiecţie!) nu e bine educat… Noi, băieţii fini, fiind educaţi de nu mai putem…

Revenind la clip, setea aia de a îmblînzi dărnicia Zeului din minte îl împinge pe Mihai să vorbească pozitiv la maximum de Baticu. Treaba interesantă este că nu l-a cunoscut. O să-mi spuneţi că a citit şi s-a convins ce om de treabă, ce caractir nemaipomenit avea. Dar nu prea e aşa, căci s-au scris şi lucruri mai cu picioarele pe pămînt despre Baticu, dar pur şi simplu Mihai nu le ia în seamă… 
Ia în seamă doar ce îi convine. Că NB a fost membru fondator al Clubului Alpin Român. A fost precum Cristache Dedula, care se întoarce în ţară pe la 1937, dă de sufletul CAR, Nae Dimitriu, care îi spune că-l poate face membru fondator dacă plăteşte cotizaţia din urmă. Pe trei-patru ani! Nea Cristi (foto dedesubt) a plătit şi teoretic face parte dintre Fondatori.
 Aşa s-a procedat şi cu Baticu, el reproduce scena în Amintiri, dar pretenţia lui ţine de glumă. Imaginaţi-vă că-s un potentat financiar şi plătesc la 2012 cotizaţia pe optzeci de ani în urmă, devenind membru fondator la 1934…

Mihai mai scrie şi de cei 16 de puşcărie făcuţi de Baticu, pentru delict de opinie – subliniază el. Or, Ordean a scris pe acest subiect mai demult, el a auzit… Baticu a fost legionar, care Băieţi verzi numai un model de democraţie şi libertăţi pentru alţii nu erau!

Cum am zis, şi pot înţelege, săltarea cuiva pe un asemenea piedestal ţine de confecţionarea unui confort interior (fie şi nesigur/trecător) – a cărui necesitate stringentă o pot înţelege.
Dar zău că merită spuse şi ale mele aici, altfel ajungem ca unu şi cu unu să facă – să zicem – nouăşpe.

În paralel, Mihai Cernat îl tămîia asemănător pe Emil Cristea, chit că Baticu s-a stropşit la acesta (în viaţă sau ba) infinit mai virulent şi mai subiectiv decît mine, în general, aici…
Dar pesemne la unii e voie, la unii ba, după cum spre Muntele Roz e voie de mers, spre cel Real nu…
Dan Vasilescu nota la un moment dat despre frustrările mele de viaţă.
De văzut vedea bine, dar cred că problema este în a-mi puncta mai ferm ca pînă acum dezacordul în relaţia cu semenii.


II

Apropo de şedinţa de la Casa Schiller, alt subiect de perii (am învăţat vorba de la nea Nae, alături de altele), fu acolo Dinu Mititeanu. Care e în viaţă.
Şi se dădea citatul foarte înţelept din acesta: “Decît să stau într-o zi cu soare la televizor, mai bine pe ploaie pe munte…” Argumentaţia-mi la această zisă merge pe un teren totuşi nesigur, dar tot voi afirma că de acolo, din citat, numai stimă pentru amatorii de tv etc. nu ţîşneşte.. În realitate DM este şi el un montaniard cum scrie la carte, care şi-a rezolvat mergînd pe înălţimi nevoia de a se şti superior celor din jur. Că oamenii… din faţa televizorului, eventual al grătarului de la Gura Diham ne cred cine ştie ce zei atotputernici şi morali, aia e treaba lor…
Am zis ceva naşpa şi o să mă dea Mititeanu în judecată?
Nasol.

Apropo de Dinu, teoretic eu sînt chitit din senin pe el, din nesfîrşita-mi răutate. Din dorinţa ca nu cumva umbra unuia pe munte să-mi amintească de mizerabila-mi nimicnicie.
Totuşi instinctul nu mă înşeală…
Am rămas cu gura căscată la un text de bine scris de el despre Baticu
Asa cum am mai scris, prin ’83 sau ’84, un infarct l-a obligat sa nu mai urce o vreme „acasa”, la Refugiul Costila. Dar era de gasit aproape in fiecare sambata-duminica pe o buturuga din padurea Munticelului (nu era atunci banca de la crucea pentru George Nechita). I-am oprit acolo din avantul lor, pe tinerii alpinisti clujeni, de a trece grabiti prin fata acelui- „mosulica” pentru ei – devenit apoi Titan, dupa ce le-am spus: „o plecaciune in fata D-lui Baticu!”.
Să te ţii aici respect faţă de tineri! Şi nu oricare, ci tinerii din grupul său – deşi situaţia asta e de discutat… De ce le faci tocmai alor tăi aşa bucurie, de ce umbli doar cu juni (ori cu tipi supuşi din fire)?… Pentru că ăia copţi, independenţi şi în afară de grupul tău pot să-ţi spună “Pardon! glume d-astea fă cu altul!”
Ce glume?
Acuma glumă proastă este şi cum s-a purtat cu tinerii emuli, şi cum ne sînt relatate faptele…

Tinerii treceau cum se trece prin faţa unui necunoscut.
Iar a-i acuza că-l priveau pe vîrstnicul cu pricina ca la un moşulică este o afirmaţie… – nu mai dau caracterizarea!
Ca fapt divers, moşulicii nu sînt luaţi în seamă deloc – că aşa e în viaţă, iar vîrstnicii fură şi ei cîndva fresh şi ignorau pe înaintaşi.
Florin Ştefănescu, 1990

Dacă înţeleg eu bine textul, conducătorul studenţilor clujeni le zice ferm despre o plecăciune, după care moşul devine brusc în ochii ucenicilor Titan. Chestie de banc, deoarece orice lucru impus (tonul lui Mititeanu nu-mi pare altul, i-aş spune chiar sadic, avînd în vedere că aceia nu-l putea contrazice/contra) trezeşte revoltă în ţintă, nicidecum admiraţie sinceră.
Altminteri Mititeanu îi face lui Baticu, tot acolo, pustiul de bine de a-l trece după Cristea, în echipa ce a realizat premiera celor Trei Surplombe:
“…alt traseu celebru, a fost urcat, in premiera, in 20 iulie 1946 de echipa Emilian Cristea, Niculae Baticu, Sorin Tulea, Gicu Nicolescu.” Or Baticu notează drept ordine a componenţilor echipei, în ziua trecerii surplombelor: el, Nicolescu, Cristea, Tulea.

Venind vorba de Mititeanu, nu am apucat să răsfoiesc cartea atribuită lui Cuxi Şerban, acum că tot am antrenament de la aceea a “Craiului Munţilor”. Dacă aveţi vreo formă electronică a acesteia, faceţi un pustiu de bine şi trimiteţi-mi-o şi mie…
Ştiu că par blasfemiator, sfărîmător de lumi – dar simt din rărunchi destui, că lucrurile nu sînt chiar pe cît ne sînt plimbate pe la nas.
În context, de cîteva zile sînt pornit pe Nicolae Steinhardt. O să zică destui cum că m-am pus eu, nemicul şi gunoiul, cu Marele părinte Nicolae dă la Rohia. Dar eu o ţin pe a mea Şi ştiţi de ce? Pentru că un lucru care e făcut pentru succes la Cele Trei Sferturi nu are cum să nu conţină gogoşi. La greu, mai exact. Căci iluziile de făcut viaţa frumoasă prin definiţie nu au treabă cu… Viaţa, cu realitatea.
Trec peste faptul că lucrarea unui religios nu are cum să nu fie glumeaţă… Imaginaţi-vă c-or fi vreo cinci mii de religii pe lumea asta, fiecare convinsă  că ea e Unica (trec peste faptul că Dumnezeu nu intervine peste astă stare ciudată, îi lasă în acest curat Babilon…). Păi 4999 nu au cum să nu se înşele, iar potrivit unei teorii a probabilităţilor religia creştin-ortodoxă are o şansă din cinci mii să aibă Adevăru’ de partea ei.

Cum, v-am stricat seara?
Asta e: ce nu te omoară te întăreşte…

Ce-mi place mie siguranţa lui Steinhart, citez din memorie: “Cum, eşti ateu? Nu se poate, prea eşti vesel!”
În context, probabil în veci voi putea discuta cu vreun prelat fan NS ori măcar un simplu admirator despre lucruri ca acestea (ce frumos predică tipii ăîn sutană la televizir cuvîntul Domnului, cu prezentator de emisiune care îi ridică evlavios mingi la fileu, dar niciodată cu vreun ateu destupat prin preajmă…


PS
Asa cum am mai scris, prin ’83 sau ’84, un infarct l-a obligat sa nu mai urce o vreme „acasa”, la Refugiul Costila….
Eu i-am fost în preajmă şi nu ştiu să fi făcut vreunul. Ba chiar făcea mari planuri, de mers pe văi, spre marea mea încîntare naivă. Voia să doarmă în cort, spre revolta unui cogener şi amic al său din Sinaia, Florin Ştefănescu. 

PS2
Nu-mi fac iluzii că cele Trei sferturi se vor îndrăgosti vreodată de genul meu de scrise.

PS3
Staţi să mă laud şi eu, mai exact cu ce am scris despre Baticu: 

articol 1

articol 2
şamd