joi, 10 ianuarie 2013

[PATRIOTISM] Continuare...




I


Cineva se plînge într-o recentă acţiune a revistei Historia:

"Într-o vreme în care patriotismul a ajuns vorbă de ocară şi interesul naţional se vinde la tarabă, în direct, la oră de audienţă maximă..."

Părerea mea este că un istoric serios prezintă faptele fără implicare emotională.
Inclusiv în situaţia în care - pasămite - patriotismul a ajuns vorbă de ocară (DEŞI LUCRURILE SÎNT CEVA MAI AMPLE ŞI MAI NUANŢATE TOTODATĂ -e de revenit aici) ...

Căutînd şi eu aici o explicaţie, am sentimentul că Patriotismul a avut traiectoria unei vampe, eventual de nevastă frumoasă a unui imoral pus pe parvenit... Trimisă să scoată castane din foc şi să rezolve probleme ale altuia, doamna a ajuns deloc demnă de respect, chit că alde creier al mişcărilor ei nelăudabile a fost altcineva...

După opinia mea, a fi patriot împinge prin definiție dama-Țară-România pe drumul pierzaniei descris mai sus. Asta pentru că demersul ține - dincolo de goarne și alămuri - de fals. Spui unui popor cu bune și rele că e nemaipomenit de the best...
Chestia din ultima propoziție ține de drog, de alcool, de împrumut la bancă... O vreme cîștigi, dar apoi (totuși nu imens, la scara istoriei) sosește și momentul scadenței.
Bineînțeles va rămîne o amplă categorie de cetățeni care se simt bine în acel tip de construcție. Acolo, e și el cineva, iar casa lui e ceva de luat în seamă în lume, pasămite... Partea proastă este însă că alde construcția întregii țări începe să o ia cu roțile în direcții diferite - dacâ ne e permisă această aiureală tehnologică (nu și ideatică).

Patriotismul a ținut - cel puțin la națiunile mici și mijlocii în vremea frontierelor închise și a confruntării. Care confruntare era posibilă și prin faptul că nu te puteai apropia fizic de Celălalt.
A subzistat, e vorba de nivelul marilor națiuni occidentale, și prin faptul că ne rămăsese destul primitivism în noi pentru a încerca să-l încălecăm pe celălalt.
Care primitivism o exista și azi. Dar deja este cu ochiul la cucuiele pe care i le-a oferit drumul - altminteri foarte sigur de sine - de pînă în 1945...

Patriotismul este o instituție în floare în Statele Unite, pentru că nu ai cum să-ți lași nesatisfăcută, să te lași în teroarea existențială, ignorînd plăcerea lui a fi poporul cel mai cu moț a planetei.
P. va fi subzistînd și la națiile care au impresia că pot accede și ele sus de tot, în ierarhia mondială.


II

Una din nu rarele luări peste picior de are am parte este aceea că filozofez prea mult (bineînțeles și în dauna acțiunii).
Se poate, deși parcă ar fi de luat în tăbarcă și excesul opus, al nefilozofării deloc.

Unul din stîlpii supraviețuirii noastre psihice, în fața angoasei existențiale, este și încercarea de a stăpîni mediul. Demersul pornește inevitabil cu a dirija o zonă, dar cum efectul nu scade cine știe ce din disconfortul lăuntric, se trece la încercarea de a extinde zona.

Am sentimentul că mai toate marile cuceriri istorice, mă refer la lideri, au pornit din acest dor, de a sta nițel mai liniștit în mijlocul a ceea ce sufletul percepe drept permanent pericol ("Ce mă-sa mai poate veni din nenorocirea asta care ne înconjoară?!"). Bineînțeles stăpînirea fizică se împletește cu aceea asupra oamenilor, plus sentimentul paralel, complementar - nu contează cîtă îi e durata - că ești nemaipomenit.
Ce simte același mai la bătrînețe și an fața morții, asta nu mai este tratat în marile epopei, căci s-ar duce dracului giudețul epic...

Patriotismul cuprinde din plin filoane din precedentele trei paragrafe.
Mie mi se pare ceva sinistru, strigător la ceruri să iei - să zicem la vreun 1916 - vreun Gheorghe dintr-un sătuc uitat (motiv pentru care, la Bușteni, va avea sentimentul că munții sînt pictați pe cer) si să-l trimiți pe frontul militar să se chinuie plus eventuală moarte.
Omul avînd acasă nevastă, copii, agoniseală. De care îi era drag să se despartă cum îi e cîinelui a linge sare, vorba unui coleg de fabrică moldovean...



Iar de aici începe ticăloșia.
Chestia de care nu se vorbește.
Omul era luat (în privința "delicateței" e altă poveste, vezi brutalitățile janarmerești ale anului 1939...) sub amenințarea Curții Marțiale, care va fi însemnînd - în funcție de moment - de la 10 ani închisoare la execuție.
Deasupra întregii piese de teatru ședea însă gargara unor idealuri nemaipomenite, nici nu mai e cazul să vi le reproduc. Deși pomenitul Gheorghe habar n-avea pe unde vine Ardealul de dezrobit, nici cum e cu frații de sînge de acolo, care deseori nici nu țineau să plece de la sînul chezaro-crăiesc.
Și mai deasupra, chit că par planuri diferite, era matrapazlîcul șmecherilor. Care țineau discursuri în care ei înșiși credeau mai mult de o grămadă. Care se îmbogățeau din furnituri pentru armată. Care își ținea odraselele departe de bubuitul concret al tunurilor. Care dovedea incompetență sinistră în luarea deciziilor războiului.


Orfani de război, în Moldova

Gheorghe cel rural de care aminteam (iar aici nu comit pășunism, ci pur și simplu am desemnat un tip neinteresat de vreuna din poveștile false gen "Din ce neam neamaipmenit sînt eu, iar prin urmare trebuie să caște globul pămîntesc gura la mine!") era sub toate acestea.
Iar totodată între două Nebunii. Aceea de pe pămînt, respectiv aceea de Dincolo - căci om era și el, avea fricile în domeniu ale oricăruia.

Cred că argumentele-mi sînt de bun simț. Mica problemă este că interesele altora (inclusiv pe baza ideii că să vrea nu ar mai putea da înapoi) sînt prea mari, motiv pentru care, fie și la un 2013, ți se poate spune, ci inerentul cinism: "Ne pare rău, dar ceea ce spui dumneata nu face doi bani, chit că observațiile sînt oarecum juste..."

Îmi fuge mintea aici la construcția socială pe care o avea de apărat Marele Inchizitor...

Bineînțeles nu am putere și nici chef de vreo revoluță. Pur și simplu cred că aceste lucruri erau, sînt, vor fi de zis, fie și într-un colț etern neauzit al internetului...
Îmi recunosc totodată și bafta de a fi trăit la 2013, plus în Europa - altfel probabil mențineam refulate pînă la ultima suflare asemenea idei...




III


Pofta vine mîncînd, iar ideile una după alta...

Patriotismul, ca instituție, este legat nu doar de tradiții, dar și de construcții cît se poate de lumești.
De pildă frații noștri cei dragi de dincolo de Prut.
Destui reprezentanți ai lor (ascunznîndu-se inclusiv în spatele ideii că ce i-ar fi oropsit regățenii între războaiele mondiale) afirmă cu substantiv și predicat că le e mai plăcut așa, ca mic stat independent, decît ca simplă provincie a unei țări mai mari. 
Această situație, gîdilătoare indiscutabil de orgoliu (și de Eu fals, ar spune psihologii), merge în situații istrice favorabile. Cînd însă mica vietate e amenințată cu înghițirea cu un monstru ce nici limba nu-i vorbește - ba chiar deportează la greu în depărtări înghețate -, ralierea chiar teritorială la sînul unei țări mai tolerante este inevitabilă.
Similar au procedat mai multe state central europene, care la un 1918, încă speriate de un Imperiu habburgic care se prăbușea, s-au unit în sunete de fanfară. Cînd mofturi post-războiul rece le-au născut de dorințe de separație, de individualitate, au scindat urgent statul de refugiu - cazul Iugoslaviei, al Cehoslovaciei.

Asupra subiectului următor am avut ocazia să tratez pe acest blog și risc să vă plictisesc reluîndu-l...
Grecii au, între lucrurile pe seama cărora nu glumesc, și ferma poziție legată de vecina republică slavă cu capitala la Skopje. Care se vru și ea mică și independentă, dar în lipsă de minimă tradiție istorică a păstrat ca denumire o aiureală cominternistă, mai exact denumirea de Macedonia. Chit că ei sînt urmașii slavilor, nu ai băieților lui Alexandru cel Mare, și oricum au ajuns în sudul Balcanilor cu multe-multe secole după dispariția statului elenistic omonim.
Nu am urmărit subiectul foarte atent, dar opoziția grecilor a făcut ca, din punct de vedere oficial (la ONU), denumirea statului cu pricina să fie de Fosta republică iugoslavă a Macedoniei - vezi foto dedesubt.


Alexandru cel Mare

Raportat la această atitudine, patrioții români nu au avut vreo jenă în a vorbi cît de poate de zîmbitori despre Republica Moldova
Situația este identică celei din buza Eladei, doar că la ei există teama acută că veneticii / invențiile staliniste vor uzurpa ideea provinciei istorice în cauză, iar finalmente vor ocupa chiar fizic bucata omonimă de țară.
E posibil ca aici grecii să sufle și în iaurt ori să nu se fi trezit bine în aceste decenii (chit că rana de la un 1947-48 e cît se poate de reală). Cert este că - în opinia-mi neînsemnată - o solidarizare a românilor în a nu pronunța decît Basarabia privitor la țara... fraților de la est de Prut ar fi fost cît se poate de sanitară.
La noi patriotismul are însă limite...





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu