sâmbătă, 5 ianuarie 2013

/ PSIHANALIZĂ, VIAȚĂ, SUPT CERIU / De început de an, de parcurs de viață


I




Veți fi citit banalități mai mari pe lumea asta, decît ceea ce urmează. Este drept însă că acele și mai banalități nu atentează la corola de minuni ale lumii. De falsități și comodități. Necesare, ce-i drept.

Mă uitam că una dintre condițiile unui trai cît de cît în vîltoarea lucrurilor pe lumea asta, este a nu te gîndi prea tare la viitor, a nu intra prea tare în esența viețuirii. Ceea ce nu e rău, cît ne bat la ușă atîtea, curente (vorba americanilor, plata bill-urilor...). Mica problemă, am observat, este cînd brusc respectivilor le apare sub nas ideea morții, a plecării din acest loc ce părea unic și etern - fie și sub forma decesului unor apropiați. Mulți, mulți sînt nepregătiți pentru așa ceva, ca să mă exprim precum copiii: dau în bîlbîială, le ies bube la 'cea idee... Cutărică octogenară este distrusă că i s-a prăpădit fiul, aproape sexagenar. Anterior fugise probabil de ideea că alde urmașii pot pleca înaintea copiilor.

Banalitatea de care vorbeam, la cap de tot, mai sus?
Păi ea se constituie într-un pic de motto (Cum, de-abia aici sîntem?!!) al postului.



Meditam că omul care se afișează cît mai destins, ba chiar și nițel disprețuitor taman de opusul acestora se teme să-i fie aruncate sub nas (constatarea se poate extinde), în fața trenului personal: tentativa de dezechilibrare, respectiv disprețul pentru ceea ce este și ceea ce face.
Subsemnatul, barim, se află în astă categorie de măști.
Din cele două motive și scriu ceva mai rar, de la o vreme, de cîteva săptămîni.


Cred că părăsesc lumea tînără, sau măcar adultă. Îndreptîndu-mă sper ceva teoretic mai neplăcut, spre două tărîmuri existențiale mai mult sau mai puțin întrepătrunse. Primul de enumerat ar fi acela al acceptării că nesiguranța ni-i ceva mai mare pe lumea asta decît am crede / am crezut, în vreme ce al doilea ține de latura temporală, mai exact a vîrstei a treia, a bătrîneții, a antecamerei morții.

De obicei asemenea afirmații sînt tratate drept semne că acela, emitentul, a luat-o rău razna. ceva a la Zosima dostoievskianul ori Mitiță Sturdza al nostru, politicianul liberal - cu precizarea că lucrurile nu stau chiar așa, la subsemnatul. Anatema este însă cam aceeași, asta și pentru că omul de rînd nu are multe nuanțe, inclusiv cînd e să arunce atari caracterizări.

Nu am luat-o razna, ba mă simt onorabil (chit că nu am contract ferm cu viitorul).
Pur și simplu încerc să mă adaptez cu locurile, cu alde clima unde viața mi-a dus bărcuța.




Reiterez o idee personală și nu numai. Nu e cusher să te apuci a dinamita cuiva corola de minuni, tînăr sau ba. Asta și pentru că matale însuți fuși pe Scena marelui dans. Dar și pentru că aceia nu-s pregătiți pentru ocheade dincolo de cortină...
Atunci pentru cine scriu eu acestea? Păi, pentru cei aflaţi în preajma scenei, cei animați de oarece interes în a privi spre, în culise (iar ajung la Neo, cu nelămuriri interioare vagi dar persistente, pe care i le descîlceşte un pic Trinity, la prima lor vedere, în club ...)

 
Cu restul e mai simplu (asta dacă nu ieși cu portavoce la răspîntie, dar nici acolo nu convingi mulți...), ei refulează, aruncă automat între datoriile minții ceea ce le depășește puterea de suportare.

Apuc să mă bucur însă că jocul pe muchie de cuțit unde m-a dus viața nu s-a soldat și cu degradări fizice, din categoria cearcăne ori priviri fixe și sticloase.




II

Mda...
Cum ziceam, Bătrînețea, plus Conștiința vulnerabiltății sub soare și lună...

 
Nu m-aș văita de ele, mai degrabă aș fi atent ca sub faldurile considerațiunilor despre ele să nu șadă eterna dorință de a fi mai cu om printre semeni, rspectiv de a deține conmtrolul asupra lumii.

Esențialul este că, după opinia mea, există zone mari de viață pe care le ocolim, preferînd cantonamentul în zona de drog a existenței, aceea cu reflectoare (fie și doar pe multe canale tv), dulceață și cum-vrem-noi.

 


Poate mai este și tărîmul îndrăznelii (poate fi și sinucigașă) de a privi lucrurile din afara tiparelor, ba chiar - a se permite vă rog aroganța asta! - a le comunica și altora.



Un exemplu.
Pomeneam la un moment dat în fugă că eu, mascul cel puțin în buletin, sînt îndrăgostit de un domn. Una la mînă, aici nu scrie nicăieri că trebuie să mă manifest cum scrie la Cartea Societății. Heterosexualii avînd de îndreptar poveștile clasice (cu sfîrșit pe ruta marcînd Starea civilă, copii, trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți), iar homosexualii sinistrele săruturi băloase plus pătrunderea anală. Nici gînd însă de așa ceva!



În primul rînd, subsemnatul (din start neluîndu-se la șuturi, pentru un sentiment care nu l-a întrebat nimic dacă e cazul să iasă în conștiință sau ba) nu ține să dea curs gesturilor. Nu am de gînd să mă duc la respectivul și să-i comunic una sau alta, chit că în sine mi-ar fi cel mai ușor lucru din lume - la o adică spun, nu dau cu parul, iar disconfortul aceluia ține și de ale lui, de a nu fi cercetat dincolo de legile știute.
Pur și simplu stau pe acel sentiment altminteri plăcut, iar în paralel nu tocmai nimerit - acel sentiment - să i te opui.
Stau în vraja lui (se admit în caz de forță majoră și fantasmele) și gata.

În context, se admit fantasmele și în sensul surorii acestora, Imaginația, prin care poți explora cît are Ținta reală de a face cu visele tale. Cam foarte puțin, chestie valabilă altminteri și în amorurile heterosexuale.

Dincolo de acest sport (nu fiți măgari aici, făcînd trimiteri la coitus interruptus! - revin la PS), poți cerceta un pic cum va fi stat un filon de acest gen, al îndrăgostitului, față de părinții proprii. Știu că sună aiurea, știu că pare obositor, dar poate-i de cercetat.

Mie drumul îmi este un pic mai ușor în acest sens pentru că amor d-ăsta platonic avui cîndva, pentru fata pe care o tot pomenesc aici de la o vreme, Rodica. Adică prea avea dumneai din ale mamei mele, pentru a nu mă pune în gardă...
(Cum rezonez accentuat de la o vreme și cu o altă Evă, nu contează că foarte tînără, care o reproduce întrucîtva și ea pe mama).


Este drept că în cazul domnului ce făcu să-mi ticăie inima și plăcerea trebile stau nițel diferită, dumnealui neposedînd cam nimic din însușirile tatălui meu. De fapt, cred că el reprezintă ceea ce mi-aș fi dorit - ca tată - la vremea cînd o situațiune complexă a făcut să nu fiu între admiratorii omului căreia i-am preluat numele de familie...



Cum? De ce nu procedez și eu precum alți cogeneri? Cu scaun la cap. Precum dl Țînțăreanu, amator de trai bun? Ori dl Prigoană, care doarme bine noaptea (nederanjat probabil nici în privința moftului numit traseismul politic)? Sau Adrian Năstase, care trece prin experiența închisorii precum o neturburată lebădă pe ape?

(Dorul  de rămînere în posteritate - legat de care nu e de jenat excesiv: am aflat că e totuși o componentă solidă a instinctului uman - dincolo de care șade bunăstarea speciei, a viitoarelor generații).
(Interesant traiectul crăcii celei subţiri...)

PS1
A nu da curs amorului...
Și similarele.
Am observat că nu frica - să zicem - ne deranjează cel mai tare, cît faptul că nu ne-o asumăm. Ori greața, disprețul celuilalt șamd.
Spunea cineva, în context: "Trăim cu rușinea, trăim cu durerea...". Durerea de aici este aceea decurgînd din faptul că nu ne-am asumat-o (la o adică pardonabil) pe aceea inițială, fie ea și sinistră prin durerea conținută.

Acea durere inițială respinsă (se poate divaga pe seama ei...) este esența dresajului. Este ceva a la Ultimatumul URSS din iunie 1940. Pentru că te-ai bucurat de Basarabia 22 de ani, vei plăti o eternitate, adică cedînd și nordul Bucovinei.



PS2
S-a prăpădit Sergiu Nicolescu.
Uman, el, pînă în măduva oaselor.
Și cu o existență plină de sevă, de subiect gras pentru un romancier sau... regizor.
Totodată, dispariția lui ne fu oglindă pentru ceea ce sîntem, noi cei rămași, respectiv mecanismele de funcționare a societății. Mă refer la umanul slujitorului Bisericii care călcă (fără îndoială la umoare personală și fără să bănuiască efectul) în străchini prin îndemnul c-alde sicriul să fie dus la cimitir, nu la cremator...
Altminteri, vechile noastre obsesii, la aşa plecări ale altora...:

Am avut un vis in care mi sa aratat ceva uimitior si anume ca acest , fiu cu bune si rele , Sergiu Nicolaescu , a fost de fapt omorit prin OTRAVIRE , cu cianura , la ordinul unei malefice creaturi din estul tari noastre si pus in practica de niste romani aflati la guvernare cu sprijinul unui patron de televiziune , omul guvernului , pentru ca saracul S a fost prezent in "89 fara sa vrea martor la un eveniment ce poate sa schimbe soarta total a ROMANIEI daca este facut public .In vis acest om , se pregatea sa spuna adevarul inainte de-a muri , dar a facut o greseala sa-i spuna sotiei de planul lui si atunci...... stiti toti ce a urmat . Acum imi fac cruce si ma duc sa ma rog , pentru sufletele noastre , ale tuturor

Citiţi mai mult: SCANDAL LA MOARTEA LUI SERGIU NICOLAESCU. Ion Iliescu, cu ochii în lacrimi - EVZ Special > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/scandal-la-moartea-lui-sergiu-nicolaescu-ion-iliescu-cu-ochii-in-lacrimi-1018118.html#ixzz2H7raqfgg
EVZ.ro


PS3


Bună, Neo.

Cum, îmi ştii numele ăsta?

Ştiu multe despre tine.

Cine eşti?

Numele meu e Trinity.
/.../
– Ştiu de ce eşti aici, Neo. Ştiu şi ce faci. Ştiu de ce abia dormi

De ce trăieşti singur şi de ce /.../ îl cauţi. Ştiu, pentru ca şi eu l-am căutat.Şi când m-a găsit mi-a spus că de fapt|nu îl căutam pe el, ci  căutam un răspuns. Întrebarea e cea care ne conduce, Neo. Întrebarea e cea care te-a adus aici. Şi tu ştii întrebarea. Aşa cum şi eu o ştiam.

Ce e Matrix? Răspunsul e acolo, undeva, Neo. Te caută. Şi te va găsi

Dacă vrei să te găsească.



Frank.

4 comentarii:

  1. " la o adică spun, nu dau cu parul, iar disconfortul aceluia ține și de ale lui"
    Cat de bine ai nimerit aici :D si cum se poate schimba optica omului.
    Acu' cativa ani, cand ti s-au spus deschis cateva lucruri, a fost echivalentul datului cu parul...

    RăspundețiȘtergere
  2. Poate mă lămureşti despre ce e vorba, un picuţ mai pe tărîmul concretului - iar dacă se poate pe mail personal e şi mai bine.

    Există însă un dedesubt la toate, un 'dincolo' de pasele prestigitatorului.
    A existat o familie unde un sentiment de căpătîi între membri (cîţi mai sînt) fu şi este ura. Nu se cădea a fi manifestată însă pe faţă, mai ales că ţinta putea riposta. Ca atare, un curajos membru al familiei a dat cu parul sentimentelor reale doar cînd l-a simţit pe celălalt la pămînt, mai exact deja prins într-o teribilă confruntare.
    Nici aşa nu era de ajuns pentru planificata victorie a atacantului, s-a mers în paralel pe sindromul celui mai mare la vîrstă, faţă de care cel mic priveşte cu eternă încredere, căci se pricepe mai bine în ale vieţii, nu?

    Cele de azi, cu legături cam aiurea (başca neargumentate ceva mai clar, mai la obiect) sînt doar semn că atacatorul de altădată mu renunţă nici azi - prin vreo minimă mea culpa ori barim tăcere) la 'sistema' de altădată.
    Asta e...
    Or exista şi lucruri mai rele sub soare, într-o umanitate ce oricum are în a doua sa generaţie exemplare rpecumm Cain şi Abel...

    RăspundețiȘtergere
  3. Am remarcat ca pe blog judeci o seama de oameni care au trait adevarate tragedii in trecut, pe pricipiul "daca asa miros eu ca este, indubitabil asa trebuie sa fie". Un pat al lui Procust original, cu functie de argument suprem.

    Lamuritul pe mail personal este un capitol deja incheiat.

    RăspundețiȘtergere
  4. NU am cum să nu seszez o mică inegalitate de tratament în mesajul de mai sus: tu au voi să te pronunţi legat de gesturile mele, să mă duci într+un pat Procust ("judeci o seama de oameni care au trait adevarate tragedii"), eu ba.
    Frumos.

    Altminteri e interesantă aplecarea ta de a-mi urmări blogul. De ce oare pot să-ţi şi simt 'culoarea' sufletului, pe cînd îmi citeşti posturile?

    RăspundețiȘtergere