sâmbătă, 26 ianuarie 2013

/ROMÂNIA / Nicolae Ceaușescu, vedere personală





Azi fiind aniversarea apariției lui sub soare (la 1918).




 

 Rememorînd cum îmi trecu prin minte dumnealui Cîrmaciul, e necesară o mică abatere.
Cred că întîia oară am luat legătură cu politica într-o zi de noiembrie, aveam vreo șase ani, cînd s-a anunțat la radio asasinarea președintelui Statelor Unite, John Kennedy. Eram la grădiniță, într-o fostă casă boierească de pe Calea Călărașilor, unde niște colegi mai precoci au informat și fatul că în mașină cu dispărutul se afla și – nu mai țin minte exact titulatura folosită de ei – Gheorghiu-Dej al nostru.
Ceea ce nu era adevarat.

 (intersecţia Călăraşi-Mircea Vodă, într-un excelent set foto al lui Dan Vartanian!)

  Peste vreo șase luni, tata a găsit potrivit să mergem împreuna la manifestație. N-am idee ce experiență avea el în asemenea acțiuni, cert este că nu a găsit deplasat să mergem pînă într-un loc de formare a coloanelor. Îmi amintesc de porțiunea din șoseaua Ștefan cel Mare, între Circul de azi (nu știu exact cînd a fost ridicat) și strada Tunari. Blocurile din cunoscuta arteră existau, pe acel segment, mai exact cele dinspre exteriorul orașului, dinspre est.
Nu era o treabă simplă să te lipești de coloane – care erau organizate în calupuri pendinte de cîte o întreprindere. Ne mai întreba cîte unul de unde sîntem, cert este că dacă acela strîmba din nas la minciuna lui tata ne duceam în altă parte.
Pe unde exact am ajuns în piața Aviatorilor nu rețin (fără îndoială prin Piața Victoriei, dar amănuntele îmi lipsesc din minte) cert este că am ajuns în fața tribunei. Urale. În locul de onoare, Gheorghiu-Dej, iar deasupra tuturor celor de acolo o inscripție pomenind că se fac 20 de ani de la – probabil – eliberarea ţării de către sovietici. Am revăzut apoi, în ziare, imaginea, mi se pare că era și un glob terestru în grupaj.


 Cam la vremea aceea apăruse la radio o emisiune de basme, pe la ora două și jumătate a după-amiezii. Din motive de program al său, tata mă lua de la grădiniță la prînz, așa că după-amiaza eram deja acasă. Emisiunea cu pricina a debutat cu “Greuceanu” și a reușit să mă captiveze o bună bucat de timp. Se difuza joia.

 
La un moment dat, pe cînd mă instalasem în fața micului aparat “Popular”, programul așteptat n-a început la ora obișnuită, de fapt nu a mai fost transmis deloc în acea zi.  În shimb am fost anunțați că tovarășul Gheorghiu-Dej e bolnav. Era o regie comună țărilor comuniste – bineînțeles aceasta aveam să aflu mai tîrziu -, te luau cu ușurelul, chit că la ora difuzării radiofonice împricinatul era chiar mort, în realitate...
Așa și aici. Mai rețin doar frînturi din transmisia televizată, urmărită la vecini probabil, căci familia mea nu poseda pe atunci un asemenea receptor. Mi-a atras atenția drumul convoiului în zona pieței Sf. Gheorghe de azi (pe atunci 1848), precum și unele imagini cu familia fostului șef.



La scurtă vree a început să vorbească un alt lider, proclamat curînd drept șef al țării (cel mai mare din țară, în ochii unui copil: “Cine e cel mai mare om din lume?” “Șeful/președintele Americii”). Era Nicolae Ceaușescu.
La etatea aceea avînd alte priorități (iar noi lipsă un televizor), l-am putut vedea și asculta abia peste un an. Iar curînd am ajuns să mă jenez că avem un președinte care vorbește atît de împiedicat, de jenant. Ce naiba, ălora din jur nu li se pare aiurea?, mă întrebam, foarte posibil cu alți termeni.



Chestia cu rușii din 1968 nu mi-o amintesc prin intermediul faimoasei adunări din Piața Palatului... Este posibil să fi avut idee ce s-a întîmplat, inclusiv faptul că Ceaușescu al nostru a dat înapoi, după un scurt moment de vitejie. Legat de acel moment aș leg însă un alt moment, acela al trecerii unor tancuri pe șoseaua Iancului, noaptea, dinspre exteriorul orașului. Să fi fost ora 2-4 noaptea, nu mai in minte dacă aveam eu vreun dram de insomnie infantilă, ori a fost zgomotul fierătaniilor (îl am și acum în urechi, scrîșnetul şenilelor pe piatra cubică a arterei, aflată la vreo 70 de metri lateral de balconul meu) atît de puternic/ciudat. Îmi amintesc și luminile unor mici faruri aprinse pe apărătoarea aflată în față deasupra șenilelor. Nu știu să fi ieșit lume din jur la spectacolul nocturn cu pricina.


Vreo doi-trei ani nu l-am avut în interes pe șeful nostru, a cărui poză e posibil să fi înlocuit în acest interval simpla stemă a Republicii, în sălile de clasă ale școlilor (parcă în revista pionierilor, “Cutezătorii”, se publicare un amplu material despre congresul X al PCR, din vara lui 1969, cu poză în fața Sălii Palatului și componența celor aleși în comitete și comiții). 


 Indirect, păstram legătura prin poeziile și cîntecele patriotice de la școală. Legătura o țineam și prin faptul că nu ne lăsau cu părul (mai mare) la școală, pe noi băieții. Nu știu cînd apăruse moda, cert este că interesul meu pentru asemenea exces capilar apăruse în clasa a cincea, carevasăzică din 1969. Nu aveam legătură cu publicații occidentale, dar fără îndoială vedeam la cei mai mari din cartier.
În vara lui 1971, în vacanță, reușisem să las să-mi crească o oarecare chică, altminteri nevinovată. Eram cu familia la Amara, stațiune balneo din preajma Sloboziei. Acolo, văzîndu-mi atenția acordată micii clăi, o doamnă cazată și ea la același localnic ne-a informat că, în București, miliția s-a apucat să tundă pe cei cu părul mare. M-am îngălbenit, iar peste cîteva zile am pășit tare pîș-pîș prin Capitală. Unde nimeni nu a avut nimic cu mine, chit că acțiunea era reală, dar se desășura prin locuri mai centrale și viza tineri ceva mai răsăriți și mai pletoși ca bietul puber. Tărășenia - în sine o idioțenie, pentru mintea-mi de atunci și de azi – era fruct al unui eveniment la care nu am fost foarte atent pe moment dar a afectat curînd și alte domenii, cum ar fi al genului de pelicule cinematografice admise la proiecțiile publice, în cinematografe adică. E vorba de plenara, sau ce va fi fost, a conducerii partidului comunist care a declanșat acest căpăstru ideologic suplimentar.

 
Că veni vorba de ale filmelor, eram chitit să văd un Alain Delon despre care mi se vorbise entuziasmat, și anume “Adio, prietene!”. Am explorat prin Informația Bucureștiului” la un moment dat, zărind pelicula la cutare cinematograf (parcă “Scala”, anterior “Republica”). Peste numai o zi sau două, filmul dispăruse în neant, înlocuit cu altceva. “A fost scos”, venise parcă explicația cunoscuților. “Era prea libertin, după gustul lor...” (nu neapărat cu aceste cuvinte).
 


 Ulterior, am citit undeva și o explicație cvasioficială. Mai exact în revista “Cinema”, unde un tip Petru Popescu era revoltat de conaționalii – puțini, fără îndoială, cum impunea statul comunist o asemenea cuantificare – “sparg casa la toate prostiile cu Alain Delon”. Vigilența revoluționară nu l-a împiedicat pe respectivul s-o întindă ulterior în Statele Unite...

 Cred că la momentul respectiv s-au cam despărțit definitiv drumul meu de al diriguitorilor epocii. Mai exact îmi amintesc a-mi fi declarat mie o asemenea ruptură. Va fi fost efectul limitărilor pomenite mai sus, dar și al educației anticomuniste – fie și nevehemente, dar ferme - din familie. Unde sora mea ceva mai mare se apucase să asculte curent pe atunci radio Europa Liberă, din motive de informare diverse (e de amintit că un prim contact mai serios al meu cu politica avusese prin 1968, cînd îi cumpăram săptămînal tatei revista “Lumea” - se epuiza destul de iute la chioșcuri – pe care o citeam cu neașteptat amplu interes și eu).
 

 Șurubul prezenței lui Ceaușescu era încă destul de lax, pînă cînd, în 1973 (ajunsesem deja ucenic la Motoarele uzinei “23 August”) mi s-a părut cam aiurea tevatura în jurul aniversării ai 55 de ani de viață, bașca patru decenii de activitate revoluționară a Tovarășului. Adică secretarul general al PCR / liderul țării. Aveam alte lucruri interesante (sau dureroase...) în viață pe atunci, dar mi se părea glumă trasă de păr să spui că respectivul depusese mare muncă revoluționară la 15 ani...
Odată pornită nebunia, peste numai un an – parcă – omul nostru i-a îndepărtat pe vechii Maurer și Chivu Stoica din jurul său, proclamîndu-se între altele (pare-se în locul funcției de președinte al Consiliului de Stat) președinte al Republicii Socialiste României. 

 Între ocupațiile mele de atunci, era înregistrarea de melodii via Europa Liberă – pe un magnetofon teribil de scump, a la 2,5 salarii -, pe care le am și azi în memoria, fie și de o claritate alterată de depărtarea de Munchen, uneori și de bruiaj: Je t'aime moi non plus (“power-play-ul emisiunii noastre”, adică Metronom, preciza Cornel Chiriac) Far, far away, Suzy Q.
 

 Pe atunci, totul părea bătut în cuie, adicătele etern comunismul, mai ales că Nicolae Ceaușescu era încă primit în marile cancelarii occidentale. Aplecam cei drept cu interes pozitiv urechea la informațiile privind ritmul nemaipomenit de dezvoltare a țării, pasămite al doilea după nemaipomenita Japonie. Ca reper, aveam parcă un venit pe cap de locuitor de 800-1000 dolari. Iar în paralel se viza construcția unui metrou în București, despre care am aflat într-un fel de culise a Clubului uzinelor “23 August”, pe cînd așteptam să fiu primit în UTC, la un 1972, primăvara. Precizez că nu știu ce mi-a venit, chit că mă declaram interior ca neagreînd comunismul, să chiar insist în direcția asta, chit că nu am mai vădit invidie față de cei deja primiți, cum făcusem anterior în privința dobîndirii calității de pionier...

În preajma celor 20 de ani personali, exista ceva atenție (destul de revoltată) pe situația politică românească, dar restul privea dulcețurile aferente acelei vîrste. Dragoste, petreceri, călătorii deocamdată relativ scurte. Pe la serviciu, m-am lămurit că politichia oficială trezea mai degrabă oportunism din partea românului de rînd, pe principiul Nouă ce ne iese?. Din șablon nu ieșeau nici apeviştii care mi-au încadrat serviciul militar.
Am uitat să pomenesc faptul că de prin 1977 am avut parte de un izvor important de publicații străine, dar și de cărți necomuniste, antebelice (tata, pensionar, se ocupa de o gheretă de colectare a hîrtiei refolosibile), iar peste un an am dat curs îndemnului unei profesoare de franceză, Doina Cociu, de a frecventa Biblioteca Franceză, aceea de pe Bd. Dacia, actualul Institut francez.



Viața în Româia comunistă (o numesc astfel chit că, teoretic, nu se atinsese acel stadiu de miere și lapte, de repartizare după nevoie a resurselor șamd) a fost cît de cît suportabilă pînă în 1984. Este drept că, la un 1974, Ceaușescu (că doar nu mama) a dispus reducerea numărului de ziare și reviste...


 ... precum și micșorarea formatului – consumul de hîrtie! - celor care supraviețuiau, cu două excepții: Scînteia și România liberă


 Dar cu o sinistră foarfecă a venit Cel mai iubit fiu al poporului în 1982. Urmare a unor investiții – în deceniul anterior – și grosiere, și ghinioniste (cine să știe că va pica șahul Iranului, Pahlavi, iar în locul său va veni Khomeini?), s-a ajuns la fundul sacului, bașca datorii de returnat. Așa că pe de o parte – mă refer la percepţia socială – au avut loc scumpiri la mai toate lucrurile (fasolea, de la 3,5 lei la 7, dar și abonamentul telefonic de la 35 la 50 parcă, plus barem de convorbiri), pe de alta s-a ajuns curînd, peste doi ani adică, la reducerea timpului de emisie al televiziunii publice la 2-4 ore zilnic. mai exact în cursul săptămînii două ore, iar sîmbăta plus duminica patru, dintre care două la prînz.
Programul TV în sine era ingurgitabil, cu osanale sinistre la adresa lui Ceaușescu (n-am să-l uit toată viața pe Adrian Păunescu, dirijînd emisiunile săptămînale mamut “Cîntarea României!). Existau rare excepții, cum a fost un film cu Ronald Reagan, cel din tinerețe, cel prezent ajungînd președinte al Statelor Unite între 1980 și 1988....



 Mărturisesc a nu fi văzut mare lucru din acel film de pe la 1940, căci venisem frînt de la munte în acea duminică, motiv pentru care am scăpat eu ditai finala campionatului mondial de fotbal din acel an, 1982!





Limite nu avea aparatul de stat, recte Ceaușescu, nici cînd se apuca să solicite prezenta în masă, în decembrie 1981, la un ceva refererendar (îmi scapă termenul) pentru pace. Cum în ale mascaradei de votări, odată la 4-5 ani, lumea recurgea tot mai des să nu participe, de data asta lucrurile s-au derulat în întreprinderi, unde nu prea mergea să te pui rău cu șefii întreprinderii. 

 
Bineînțeles (altminteri reproducînd ceea ce NC văzuse la Carol II, aveam să mă lămuresc după 1990) media răcnea vreme de nenumărate de zile ode la adresa lui Ceaușescu.

 
Lumea suporta, inclusiv compensînd prin alcool (apropo, cred că atunci a fost maxim de procent în favoarea tăriilor, semn că omul era interesat să iasă din nebunie, nu să petreacă). Apăruse un decret, 400 per 1981 la număr, care interzicea asemenea sport în anumite numeroase locuri de muncă, dar victimele condamnate au fost mai mult de paradă. Se pilea la fel, dar oarecum mai discret, eventual nedeschizînd gura cînd nimereai intersectai pe scări mai marele secției”Eprubeta” de la Sticlărie. Navetiștii aceluiași stabiliment industrial consumau pe banchetele trenului (de Oltenița, să spunem), unde tipi întreprinzători le ofereau cu 25 lei un litru de bere, costînd altminteri 10, cînd apucai să  vezi asemenea mirifice sticle în Alimentara. Aaa, vinul pentru desfacere ajunsese o raritate prin 1986 chiar și la restaurantele din capul Pantelimonului, unde apariția a două-trei navete cu zeamă de surcele (gustul relamente așa era) era moment de mare încîntare pentru consumatori.
 

 De multe ori nici azi nu reușesc să mă lămuresc din ce supraviețuiam în acei ani, ca alimente, magazinele de profil fiind sinistru de goale, cu doar cîteva conserve la borcan, în raionul de autoservire, iar la mezeluri, în galantare, aflîndu-se cutii de carton cu creveți aduși din Vietnam. Aceștia din urmă aveau devoie, la gătit, de ulei, care – în București cel puțin – era cartela, parcă un litru de persoană. Zahărul parc idem. Deși inițial a sunat sinistru, de parcă am fi fost în război ori imediat după aceea, teoretic alde cartelarea nu era o treabă rea, barim aveai asigurate cele două alimente, mica problemă era că porționarea asigurată se oprea aici. Nu era cazul cărnii, în cazul căreia, privind măcelăriile goale, trebuia să fac un efort de imaginație pentru a revedea mental atmosfera normală din mica mea copilărie... Bineînțeles funcționa vorba Era mai bine în vremea lui Gheorghiu-Dej. Reușiseră să descurajeze în paralel și micul comerț gen ridichi oferite de țărani munctiorilor care intrau în marile uzine, mai mult, îi obligau pe țărani să cultive nu știu cît, altfel nu primeau o necesară hîrtie de la primăria localtăii pentru a lucra în fabrica de la oraș...



 Cea mai neplăcută lovitură de imagine a venit însă prin noiembrie 1989, în zilele faimosului Congres XIV, cînd s-a vîndut salam, de zece lei (însemna cam 160 de grame, salamul curent fiind 64 lei per kilogram) și doar dacă prezentai buletinul, certificînd că ești din realitate. În țară lucrurile au fost îndeobște și mai proaste, cu excepții pe care le-am descoperit cu mare plăcere la un 1987, la Timișoara și Arad, Unde mezeluri se găseau relativ abundent. Era ca un vis frumos, fapt care m-a făcut să revin în anii următori (de adăugat la ținte faimosul tîrg, cu ceasuri electronice / pastile anticoncepționale de 400 lei, care ajungeau dublu ca preț la București).
Nu am știință să fi mișcat însă cineva, minus povestea tragică de la Brașov, din noiembrie 1987 (am relatat cu alt prilej cum m-am nimerit întîmplător pe acolo după două zile, în vizită la Carol Lehmann). Pașii m-au dus însă la intersecția de la Bucur Obor (din Capitală), unde nu știu cum se iscă un fel de răzmeriță, soldată cu răsturnarea unui Aro al Miliției. Nu am pus mîna pe tabla acestuia, dar de fugit am fuguit apoi ca potrnichile, într-atît era groaza de organele represive (e posibil să fi notat pe undeva data exactă, altminteri am citit postdecembrist undeva despre acest moment).

Faptul că programul tv era sinistru nu împiedica apariția supapelor. Cum e cazul antenelor pentru canale bulgărești (ei avînd două cu totul) sau chiar cel rusesc, ce emitea și el din zona Ruse. Teoretic autorităţile nu agreau asemenea mod de informare iar periodic circulau legende cum că, în urbea X, Ea ar fi fost deranjată de pădurea de antene  bulgăreşti şi ar fi dat ordin să… - dar la nivel de Bucureşti nu ştiu să fi existat vreodată probleme.   În context, pe de o parte se dezvoltase o industrie  în draci a antenelor, cuprinzînd o parte metalică (rotundă) mai simplă în sine, căreia i se aduga un amplificator. În acelaşi timp, devenisem mai mult sau mai puţin cunoscători ai limbii vecinilor. Interesul pentru televiziunea bulgară cuprindea toate categoriile de vîrstă, cei mici fiind interesaţi de o emisiune în genul Mihaelei româneşti (dar dispărută, după… orwellian-ceauşistul 1984), cu o melodioară introductivă cam Leka Noj Deţa,  însemnînd parcă Bună seara – şi despre  a cărei pronunţie în original m-a lămurit puştiul meu cel mare, pe atunci la grădiniţă.

 
Apropo  de supape, dacă periodicele şi televiziunea oficială erau varză (şi aceea putredă…), se publicau destule cărţi interesante. Este perioada de la care se raportează azi toţi nostalgicii după preţurile editoriale de altădată. Este drept că puteai să ai surprize, după un procedeu din epocă, de a găsi cartea bună X la vînzare doar condiţionat de achiziţionarea vreunei nenorociri pe care n-o remarca nimeni pe rafturi.
Alţii, printre care subsemnatul. Băteau bibliotecile publice, ba  şi cele mari, a la de Stat ori Academiei (nea Nae Baticu fie slăvit!), laultima, dacă insistai un pic plus pătrundeai inclusiv la Manuscrise ori la Secţia specială (publicaţii la o adică normale, cum ar fi fost “Universul” interbelic, probabil şi de dreapta – dar te cam fereai să ceri aşa ceva…).

C-am pomenit de Sticlăria unde lucram, prin 1983-84 un coleg mai dezinvolt îmi spunea, fals conspirativ, că nu aduce anul ce aduce glonţul. Mă ungea la inimă ideea (bănuiţi cine va fi fost subiectul acţiunii), dar nu credeeam totuşi că Ceauşescu va sfîrşi aşa, vreodată. Toţi, la o adică, mizam pe vreao boală, în vreme ce oftatul general era  “Nu mai moare, domne, odată!”. Şi se spera că previzibilul urmaş Nicu Ceauşescu va fi mai uman…
Apropo de uman, am privit cu speranţă venirea lui Gorbaciov la putere în URSS. Legat de care – cînd se apucase de o campanie naţională antialcool -  confratele alpinist Alex. Beldie îmi povestea un banc… Un pionier recupera iute paharul picat de la tribuna lui Stalin… Bravo, copile, se spărgea bunătate de pahar cu apă…” “Nu e apă, Iosif Visarionovici, e vodcă!” “Daaaa? Cum te cheamă, băieţaş?” “Mişa Gorbaciov!”


 Un mare eveniment a fost vizita reformatorului estic la Bucureşti, în mai 1987. Astăzi nu se mai recunoaşte, dar prin 1987-89 ne-am fi făcut frate inclusiv cu ruşii, numai să scăpăm de Nebun. I-a stat grozav în gît lui nea Nicu desfăşurarea acestei vizite (unde oaspetele a pomenit de nefastul nepotism, între altele), dar urmări pozitive nu prea fură… Dimpotrivă, manifestaţia de la Braşov, din toamnă, a fost reprimată cum a fost…
Altminteri îl ascultam cu aproape evlavie pe hîtrul Neculai Constantin Munteanu la Europa Liberă. “Se întîlnesc la mititica doi inşi. De ce te-au arestat? / Păi am ieşit în stradă şi am strigat: Mi-e foame!! Dar pe tine? – La mine a fost pe dos… Am strigat: m-am săturat!!!

Înzilele fierbinţi din decembrie 1989, mai exact pînă pe 21, am fost la Biblioteca Franceză. O duduie funcţionară, la sala unde se dădeau spre lectură ziare şi reviste, era vizibil marcată şi bineînţeles nu de temele mondiale pe care NC le lansa din timp în timp (dezarmare, îndepărtarea rachetelor americane Cruise  şi Pershing, isprăvirea proximă a petrolului etc.). Am asigurat-o, brav, chit că în sine nu eram prea optimist, că va fi bine, se va sfîrşi cu acel iad…



E mai bine, e mai rău la 2013?
Votez cu ambele mîini (în această direcţie, nu la votul pur cetăţenesc al acestor ani…) că da, e mult mai bine.
Personal găsesc meritat şi cum au sfîrşit cei doi. I-au ajuns blestemele noastre... Totodată, cred că va tempera de dictatură destui în viitoarea sută de ani - asta dacă aşa ceva ar mai fi posibil, în actuala... ordine mondială.







.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu