luni, 21 ianuarie 2013

/ A SCRIE ISTORIE / Țapi ispășitori


Din cîte am răsfoit eu prin filele de istorie românească, scrisă ori nescrisă, cîte un om devine - într-un timp mai lung ori mai scurt - ținta antipatiei generale.
Pe vremea comunistă, lucrurile erau un pic mai simple. Se pompa ideea că - de pildă - un Iuliu Maniu fusese dracul în persoană, bașca dușmanul muncitorimii române. Sub aceeași sinistră lumină cădeau legionarii - fără putința vreunui drept la replică.
După 1989, fenomenul s-a repetat (minus neputința replicii), după un mecanism ce-mi scapă... Știu doar că pînă și unui ochi de amator ca al meu prezentarea unora mi se pare vădit răuvoitoare, chit că acțiunea cuprinde pînă și condeie de valoare.

Este cazul lui Nicolae Militaru, general de armată care devine în decembrie 1989 și ministru al branșei, în primul guvern Petre Roman.


Cît a trăit, adică pînă spre sfîrșitul deceniului zece, a fost lăsat relativ în pace, între altele putînd candida la președinția României, în 1996. Mai ales în ultimii ani a devenit însă o adevărată bete noire, în această direcție o contribuție importantă aducîndu-și Grigore Cartianu, redactor-șef la "Adevărul", Alex Mihai Stoenescu, apreciat istoric, precum și generalul Victor Atanase Stănculescu.
Mai ales primii doi pedalează pe ideea că Militaru a fost spion sovietic.

Culmea este că, în această acțiune, Cartianu uită de antipatia sa pentru Securitate și îi ia de bune afirmațiile acesteia de a fi posedat dovezile aferente, pe care le "uită" și A.M. Stoenescu - chit că Onorabilul Departament nu s-a jenat să confecționeze atari probe, atunci cînd interesele i-au cerut-o.

Inclusiv pe acest trend, toată lumea îl tratează pe N. Militaru drept vînzători de neam (chit că acesta, neamul, zăcea bine cetluit la vremea aceea de echipa Ceaușescu), cu antipatia cît și batjocura de rigoare.

N-aș vrea să se înțeleagă de aici că mă dă simpatia afară din casă pentru rigidul general cu patru stele, ori pentru foștii vecini de la răsărit...


Un alt personaj luat permanent în tăbarcă este Ion Mihai Pacepa, cu argumente mirosibile din start drept subiective. Aici toată lumea, comunistă sau anticomunistă, acceptă optica Securității, cum că IMP a fost un trădător, o lichea - cu toate dezvoltările ulterioare de rigoare. Deși, dacă va fi trădat, Pacepa a făcut-o pentru dușmanii comuniștilor ce ne asupreau... Este drept că ițele sînt încurcate în ce privește iritarea provocată de fostul șef DIE, respectiv denotă în noi inclusiv filoane ascunse de simpatie pentru Securitate, pentru Țărișoara noastră și reprezentanții ei oficiali...



II

În partea opusă, există oameni tratați mai mult decît favorabil.
Dacă un contemporan caimacam Vogoride șade editorialistic și acum în cenușă datorită unei măsluiri de vot la 1857, lovitura de stat  lui A.I. Cuza din 1864 este privită în cel mai rău caz cu înțelegere. În general, domnitorul Principatelor are parte de o prezentare mai mult decît roză - înțeleg că este pe primul loc în topul personajelor istorice românești. Chit că numai ușă de biserică nu a fost ca om, iar la conducerea statului a făcut multe greșeli.


Nicolae Iorga și Nicolae Titulescu sînt priviți și ei mult mai favorabil decît ar justifica realitatea istorică. Iar Ion Antonescu este - după 1990 - erou de-a dreptul, în ochii populației cu simț cît de cît combativ.
în ultimele două decenii, Mareșalul se bucură de multă înțelegere (a se citi și falsificare a evidențelor istorice). Mie însumi îmi este simpatic, dar nu pînă a-l lua de înger infailibil, rătăcit taman pe la noi...



Tratez aici, la final, doar aparent în afara celor două categorii pe Lazslo Tokes. Asta pentru că el, poate mai important, aparține unei împărțiri separate, aceea duși vs. în viață.


...Răsfoiesc un volum-fruct a cercetărilor senatoriale privind Decembrie 1989, 2005, semnat de Sergiu Nicolaescu.
Pe cînd vorbește despre cele din jurul casei timișorene a pastorului protestant, umorile autorului răzbesc (cam din senin, ca derulare a expunerii):  "N-am auzit pe nimeni să dea /.../ faptul că românii au sărit în apărarea unui preot maghiar, dar în schimb m-am săturat (s. MO) de afirmațiile potrivit cărora Tokes este omul revoluției din România..." (pag. 56).


(Sînt derapaje umorale pe care le-am întîlnit inclusiv la Alex Mihai Stoenescu, ba chiar înțeleg că există și în ultimul volum al unui nec plus ultra în domeniul nostru istoric, Lucian Boia).

La o adică, atît Nicolaescu, dar și A.M. Stoenescu acordă ușor credit variantei Securității privind statutul de spion al lui Nicolae Militaru, respectiv Tokes, chit că mie unuia dovezilor privindu-l pe ultimul (cum ziceam, la primul nu există deloc!!)  îmi miros de la o poștă drept făcătură a unei instituții altminteri mai puțin sclipitoare decît s-a pretins și se pretinde. E totuși o glumă bună (ca să nu spun foarte proastă), indiferent cît se vor fi păstrat dincolo de traducere ceva particularități lingvistice proprii mediului eclesiastic cît și limbii maghiare, că Tokes ar fi iscălit vreun bilet de acest fel: "Subsemnatul Tokes Laszlo, vă mulțumesc pentru suma de 20.000 lei, Domnul să vă aibă în pază!", și care ar constitui vreo dovadă arelațiilor sale cu Serviciile maghiare (v. pag. 55 din volumul Nicolaescu).





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu