joi, 31 ianuarie 2013

/ SOCIETATE, UMAN, ISTORIE / Privind în jur, sfîrșit de ianuarie 2013




I

Știri TV. Revoltă mare, către personalul medical din cutare spital, care a legat cîțiva copii cu feșe de pat. Se vorbește pînă și de umanism (încălcat firește crunt).
Nu prea cere nimeni opinia împricinatelor. Totuși cineva explică faptul că poți trata astfel pacienții cu probleme psihice.
Prietena Tatiana îmi explică – a lucrat cîndva ca asistentă de pediatrie = că realmente unii copii mai răsăriți sînt porniți să sară din pat. Mai exact în cap, de dușumea. Așa le vine lor! Și că realmente legatul de pat este aici soluția.

Dincolo de aparențe, constat niște vechi metehne. Copilul cel mare, Publicul, are nevoie de situații care să-l revolte, mai exact care să-i direcționeze revolta spre ceva, spre cineva. Îi trebuie un cineva ori ceva căruia să-i reproșeze inflamat o încălcare de Cod, de ștachetă aflată deloc întîmplător nu chiar jos. Televiziunile îi întrețin (datorită ratingului vizat) acest apetit, această pornire – prin care fără îndoială mul de rînd se descarcă pe cît poate de cele zilnice. De șuturile pe care el însuși, românul obișnuit, le încasează în drumurile lui, la slujba lui.
În fața acestui dublet, ministrul ori demnitarul cutare este jucărie, ce promite că este într-adevăr revoltător și că va lua măsuri.
Nu știu cîți dintre răsfățați realizează, însă, că el însuși poate deveni a doua zi victimă a Molohului.


II

Eterna scindare din societatea românească (cu destule șanse să fie aplicabilă în antreaga lume!), între cei care obțin folos din teatrul pariotard și restul.
Alex Ștefănescu este pornit – în “Adevărul” - pe Lucian Boia, datorită ultimei cărți a acestuia, “De ce sînt românii altfel”.


Nu am stat să caut de care tabără va fi fost criticul literar Alex Ștefănescu înainte de 1989, dar îl pot bănui între cei care nu au ridicat grozave osanale comunismului. Astăzi am însă sentimentul că se comportă precum liderii comuniști mioritici, mai exact găsește că au fost efectuate necesarele corijări de excese - de pildă întru miturile istorice românești.

"...Lucian Boia /.../ de mai mulţi ani se ocupă de demitologizarea istoriei României. Acţiunea sa pare necesară, dar, în realitate nu are obiect. Forme de mitologizare a istoriei găsim doar în discursurile unor primari, la diverse aniversări, şi în discuţiile dintre pasagerii care călătoresc în acelaşi compartiment de tren.
Cu asemenea utilizatori ai limbii de lemn postcomuniste şi cu asemenea naivi, care taie frunză la câini ca să le treacă timpul mai repede, polemizează Lucian Boia? Aceştia sunt adversarii săi de idei? Nu cunosc niciun caz de istoric serios care să idealizeze istoria României. Toţi se remarcă prin spirit ştiinţific şi printr-o înţelegere realistă a trecutului..."


Deși nu-s tare priceput în domeniu, eu unul am sentimentul că e loc de mai bine în relatarea istoriei românești.Un asemenea mai bine presupune și o rostire ceva mai fermă a ideii, a adevărului că (între altele) un Ștefan cel Mare nu a fost sfînt, iar gestul cârmuitorilor bisericești unul nefericit. Dacă șușotim doar pe la colțuri, nu am făcut mare lucru...
Cîtâ vreme nu o facem, nu se va deranja grozav nici ministrul Educației, nici cei aflați imediat sub el, motiv pentru care bravii reprezentanți didactici ai României profunde, din teritoriu, vor excela în continuare în fabricarea și întreținerea de vise. Ce-i drept, românul de rînd - din diverse motive - are nevoie de poveștile frumoase și mai mult ori mai puțin false.

Genul de presiune de sus amintit prinde bine și în a împinge mai mult adevăr către clasele ceva mici de elevi, unde sînt convins că - de pildă - un Cuza e departe de a fi înfățișat în complexitatea personalității și a acțiunilor sale (par exemple, prezența în preajma sa, în noaptea detronării, atît a nevestei, cît și a amantei).


Paranteză.
Se evită din principiu, automat, inconștient asemenea detalii. Oare ce se întîmplă dacă omul de rînd ia știință de atari amănunte? Se duce dracului giudețul, civismul, patriotismul? Poate nu.
După cum, dacă tot se vădește că de patrotismul cît de cît real s-a cam ales praful la noi, de ce nu se riscă o reamenajare a locului? Da, domne, Cuza nu a fost Zeul bun pe care ni l-am dorit noi, iar totodată oficialitatea a găsit necesar să ni-l prezinte.... Devenim brusc mai cîinoși, mai puțin interesați de țarină? 
/

În același timp, chiar derapînd uneori, cred că pînă și excesele unui Lucian Boia sînt utile, căci ele compensează gesturile asemănătoare ale taberei opuse (mai mult sau mai puțin afirmate public).



Totodată, găsesc materialul lui Alex Ștefănescu destul de răutăcios, iar aici (dacă tot pășește domnia sa pe tărîmul afirmațiilor gen "dorinţa adolescentină (simţită la aproape 70 de ani) (a dlui Boia, n. MO) de a atrage atenţia asupra sa...", se poate cerceta și asupra  iritării care îl animă. Cu riscul de a mă lăsa în voia instinctului, AS aduce grozav cu puștiul care sare în apărarea iubiților părinți și asupra cărora se executase un atac verbal oarecare.
Că veni vorba, nu l-am citit cu atenție specială pe Alex Ștefănescu, dar asupra a două texte tot am zăbovit. Unul - pomenit și într-un post recent al subsemnatului - o privea pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Înțeleg că aceasta din urmă s-a opus cu succes, cîndva, exmatriculării lui AS din facultate și pot înțelege umanul care îl împinge pe critic să o vorbească pe fosta sa profesoară doar de bine și cu destule vorbe umflate. Mica problemă este că așa ceva merge între amici (vorba domniei sale, într-un compartiment de tren...), și nu în fruncea presei literare de la noi, "România literară".
Asemănător procedează Alex Șefănescu și cu Eminescu. Este drept că aici molima e generală, despre ipoteștean putîndu-se scrie doar cu piscuri ale elogiilor. Dar eu apreciez  condeiele care pot vorbi despre Eminescu și fără să-și piardă capul...

Post script  local  Unu
Alătur un link spre o cronică (în "Dilema veche") nu tocmai amabilă la adresa cării dlui Boia, dar cu argumente demne de luat în seamă.

Post script  local  Doi
Deși nu-s bazat decît pe propriile simțuri, apropo de mituri mi se pare nu tocmai ok relatarea privind sfîrșitul lui Brâncoveanul sub securea gîdei de la Stambul. Pute acolo de la o poștă a poveste convenabilă, mai exact ortodoxiei și patriotismului - două instituții care, în opinia mea, avură destule probleme cu relatarea adevărului...


III

Poate legat de cele mai sus, de istoria festivistă versus cea reală, incomodă multora...
Navigînd pe net, deseori salvez în .pdf materiale ce-mi oar interesante, dar nu posed pe moment timp, apetit de lectură.
Așa că acum privesc următorul material, consacrat lui Spiru Haret.



Nu am cercetat grozav cu privire la acest ministru liberal de acum un veac (am făcut doar o paralelă, cîndva, între acesta și un personaj din mișcarea turistică românească), dar nu am dat decît de materiale convenabile, dintre care majoritatea entuziaste. Este drept că nu e singurul subiect tratat astfel de condeie românești mai mult sau mai puțin consacrate.
Motiv pentru care dobîndesc următorul sentiment... Că ținta unor asemenea luări de poziție nu agrează decît asemenea prezentări, edulcorate, în particular caracterizările care îi fac plăcere fiind din categoria nemaipomenit. De unde miros că ne aflăm în plină etate a copilăriei. Eventual și a dorinței nevrotice de a avea de-a face doar cu roz și frumos.

Mai departe.
Este clar că Spiru Haret s-a zbătut mult ca ministru, dar o vorbă a lui m-a pus pe gînduri: "În centrul noţiunii de educaţie, se află însă cultivarea dragostei de patrie: „cea dintâi datorie a şcolii /.../ este de a forma buni cetăţeni, şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezervă şi de a avea o încredere nemărginită într-ânsa şi în viitorul ei“. 

Mi se va sune că afirmația în cauză, cu iubit fără rezerve, respectiv încredere nemărginită era valabilă mai ales acum o sută de ani. Dar eu tot îmi pun problema dacă în treaba asta nu avem de-a face cu un drog.  Unde se simte bine o vreme subiectul, apoi se îngrozește mai abitir de realitate decît inițial - dar are de cîștigat dealerul.
Ultimul uitîndu-se probabil la fel de disprețuitor și de dezinteresat la înșelat, care în cazul istoric relatat poate veni cu reproșuri, că realitatea nu e cum i s-a spus, că alde căruța istoriei duce prin Eden, dar și prin deșertul Sinaiului - unde Moise și despicatul salvator al mării nu există.
Dar cine să mai stea să se uite răcanul mort lângă vreo Turtucaia a anului 1916, urmare a atîtor gesturi aiurea prestate de alții?


Generalul Dumitru Iliescu

IV

O să spuneți că am ce am cu bietul Poet național, dar vă asigur că îmi este mai mult decît simpatic (ba chiar, gîndesc și eu precum nebunul satului, e un tip pe care nu te poți supăra, probabil pentru că e prea tulburat pentru a constitui un pericol real - încă un motiv pentru care, instinctiv, românimea largă să-l accepte de geniul nației șamd.).
Cineva reproduce undeva - la 2013 - un articol Eminescu despre politicieni.
Că nu are - contemporanul - încredere în pana, în verbul lui și se refugiază sub consacrata statuie, ar fi pasabil.
Ce naiba, nu mai găsesc linkul spre tipul de azi...
În fine.
Cert este că materialul lui Eminescu se revoltă, dă cu dujmanul de pămînt, dar nu pare să realizeze că aceea este - totusi - realitatea. Și că, dacă vrei s-o schimbi cu adevărat, pleci de la Ea. Restul e doar descărcare de dormite-prost personale...

Politicianul e un personaj necesar, doar el poate face legătura între executivul societății și un public mai mult sau mai puțin infantil. Care vrea - sub Carpați barim - marea cu sarea, dar nici asta oricum, ci degeaba și iute.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu