marți, 29 ianuarie 2013

/ SPIRITUL NAȚIONAL / Părere despre Eminescu și nu numai



Tatiana mea pregătește de zor examenele masteratului ei (în psihologie). Îi sugerez, la una din direcțiile stabilite de dascălii ei, să răsfoiască și cele legate de Fenomenul Pitești.
Fata e deschisă sugestiei mele. Cum îmi aminteam a poseda volumașul lui Virgil Ierunca în subțirica-mi bibliotecă, mă sui spre pe dulap, unde îmi țin cărțile. Nu dau, ca un făcut, de ceea ce căutam, dar redescopăr manualul despre gazetarul Eminescu, distribuit de la Universitatea Spiru Haret, pe vremea cînd i-am fost pasager student, la jurnalism.
Tocmai scrisesem postul de aici legat de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, așa că îl (re)iau la răsfoit.



Am mai scris nițeluș despre el (pe acest blog), acum vreo doi ani, cînd urmam cursul dlui Valeriu Râpeanu... 



...Nu am căzut pe spate la acea vreme de geniul eminescian în gazetărie, apreciind însă materialul amplu documentat despre Basarabia ("Timpul", numere din martie 1878).
De data asta am căzut cu ochii pe un vaiet tipic eminescian, pe umărul amărășteanului... E vorba de articolul "Dorobanții", trecut pe hîrtie la 30 decembrie 1877.

Parcă lui J.J. Rousseau era caracterizat drept dușman al neamului omenesc...
Așa voi fi luat și eu, ca inamic înverșunat al lui Eminescu și, în conscință, al bravului, al genialului popor român - dacă bineînțeles va ajunge în veci să-mi fie cunoscute materialele precum acesta...

Eminescu e chitit bine în articolele lui, îndebște cele de la oficiosul conservator "Timpul". Stau și mă întreb în context, de bine ce abia am discutat cu un coleg paznic de la parterul clădirii...
E nepotrivită paralela?
Se poate.
Dar tot o relatez, și poate nu strică deloc argumentației mele.
Omul are o mamă (adoptivă) taman precum distinsa doamnă răgușită din "Arunc-o pe mama din tren". La care omul, colegul nu apucă să se descarce de furie și o face la serviciu, pe unii dintre clienții barului de la ultimul etaj al clădirii.
Ca atare, stau și meditez dacă nu pățise și fratele Mihai așa ceva...

De pildă, sublinia mai mult decît patetic ce greu o duce dorobanțul român prin frigul Bulgariei, în iarna 1977-78. Cum un exces trebuie tratat cu un altul, toată vina era zvîrlită pe liberalii aflați la putere.
Acuma, prea tare nu-s eu în istorie, dar tot îmi aduc aminte că ai lui IC Brătianu veniseră la putere cam cu un an și jumătate în urmă. Cît putuseră înzestra ei, în acel interval, și cît conservatorii lui Lascăr Catargiu, în alți cinci ani precedenți? Aceștia din urmă nefiind chiar căzuți din lună în ale pregătirii războiului cu turcii, după cum citesc zilele acestea în memoriile regelui Carol I. Monarhul spirijinea el însuși, în multiple moduri, întărirea oștirii românești. Vizitează cazărmi, urmărește manevre, și, spre deosebire de Eminescu, mai ales încurajează.

Stau și mă gîndesc dacă nu cumva poetul consacrat drept național, nu este precum în muțimea lui LeBon, cel mai slăbuț, de fapt... Cine știe ce resorturi ne împing simpatia și, mai ales, dorința de a decreta pe cineva drept geniu, tocmai către un seamăn altminteri comun, ba și cu o ogradă interioară indiscutabil zburătăcită.
Dar despre așa ceva nu se vorbește, nu?, chit că ar fi adevărat, mai exact de-ar izbuti demonstrația...

Mie unuia așa îmi pare Eminescu: pare să fi fost taman precum copilul nesupus din noi, dar căruia vehementul refuz al înregimentării ajunge în timp să-i confere nesiguranță din plin, cu efectele previzibile...

Băiatul visează, face planuri irealizabile, reproșează mărimilor politice – mai ales celor adverse – că nu răstoarnă munții, că nu se iau în piept cu Rusia, cu țările semnatare ale tratatului de la Berlin, unde nu este luat sudul Basarabiei, dar primim Dobrogea.
În context, este interesant cum justifică Eminescu primirea provinciei de la Mare (sursa):

“Într-o serie de articole Eminescu a susținut dreptul nostru istoric asupra Dobrogei. El arăta că în timpul popoarelor migratoare „Dobrogea și țările române se considerau ca aparținând împărăției bizantine /.../ Mircea cel Bătrân a ocupat Dobrogea de la tătari pentru ca apoi să fie ocupată de turci până în 1878.”

Firea de un idealism apartea lui ME se vădește și în tot felul de cereri, cum ar fi următoarea: “...Considera că preluarea Dobrogei ar trebui să se facă cu , care erau ai ținutului, organizându-se un plebiscit. El mai atrăgea atenția guvernului să nu trateze această problemă ca pe o compensație a cedării Basarabiei.”


În paralel, poetul-gazetar avea probleme cu respectul autorității (recunosc, eu însumi posed așa ceva, n. MO), mai exact cu limitele discursive ale diriguitorilor gazetei “Timpul”. “Ca urmare a acest redactorul șef al Timpului, I.A. Cantacuzino, i-a cerut lui Maiorescu să intervină pe lângă Eminescu să nu transforme ziarul oficial al conservatorilor în . Pentru că Eminescu nu a ținut cont de aceste recomandări, Cantacuzino amenința că își va impune o  față de poet.”

Rîndurile gazetărești eminesciene pot trezi multe, nenumărate alte nedumeriri, ajungînd inevitabil să te întrebi cum naiba de nu le-au văzut și alții, să zicem cercetătorii, cititorii rămași cît de cît cu capul pe umeri (ceea ce nu e cazul susținătorilor, unde frazele neconvenabile la adresa idolului lor nasc refulare instantanee sau explozie de furie).
Eu nu sînt cine știe ce cunoscător al scriselor gazetărești eminesciene, nu mi-s familiare rîndurile acestuia precum speciei numită eminescologi (am cunoscut două exemplare la “Spiru Haret”, și zău că tot sînt mirat de ce nu poate fi imparțial un asemenea om...), dar în limitatele file parcurse pot mirosi iute că ME nu era nici pe departe un geniu. Asta dacă realmente geniul nu-i precum Yeti, de care vorbesc mulți dar în realitate nu l-a văzut nimeni...

/   Apropo de geniu... Multă lume face jonglerii cu absolutul, cu suratele lingvistice ale acestuia... Cutare e român absolut. Altul tinde spre absolut.
Mie aici îmi, pardon, pute, a dorință acută de a ne rezolva problemele interioare. Gen încurcăturile interioare acute au nevoie de o construcție – fie și artificială – cu semn opus.  /

(Am sentimentul că primă grijă a unui inteligent care îmbătrînește cînd inerent i se împuținează neuronii / cînd se gagarisește  este să aibă grijă ce spune. N-avea treabă Țuțea cu așa ceva!...)


Pricep totodată dificil de ce relația multor, majorității conaționalilor cu Eminescu decurge altfel decît cu un seamăn, cu un egal...
Întrebarea e retorică și, precum orice chestionare de acest gen, cuprinde deja germenii răspunsului.
Pentru că respectivii, milioanele de români în cauză, nu au nevoie de un egal, nu sînt interesați, nu le este util să-i privească opera, viața în liniște și detașare. Pe de o parte ei au nevoie de un semizeu, inclusiv pentru că sub pulpana unei asemenea construcții te simți mai bine. Apoi, aceștia sau alții se comportă în funcție de dresajul primit în societate, unde din start, din primii ani ți se vorbește de nemaipomenitatea Poetului Național (cu majuscule), iar orice ieșire din rînd e sancționată dur de către oficialitate și/sau reprezentanții acesteia.

Odată afectat de acest virus bicefal, omul de rînd (presupunînd că ar ajunge vreodată să răsfoiască acele rînduri) nu vede vreo problemă că Eminescu are un piedestal imens, dar posedă unul important și CA Rosetti, să spunem, altminteri trecut prin toate mocirlele - inclusiv aceea a atacului la persoană -  în "Timpul" (mai jos, un exemplar reprodus aleator).



II

Apropo de o necunoștință pe care mi-o recunosc în ale funcționării (nițel mai în adîncime...) societății omenești.
Am dat pe net de o broșură scoasă în memoria lui Spiru C. Haret, la 20 de ani de la moartea acestuia.
Perii cît casa acolo, la adresa magistrului cel dus, dar și a dăscălimii organizatoare de întrunire, întîmplător la Zalău. Vorbe astronomice și cu tot atîta siguranță în exprimare (chit că suferă uneori nu doar logica, dar și gramatica elementară). Altminteri, învățătorimea era convocată prin resorturile profesiei și pariez că – după obolul servit manifestării – își ocupau vesela existență cu gesturi mai puțin memorabile.
Dar așa se face.
Așa e obiceiul.
Așa o fi mai bine, pentru aceia, pentru societatea pe care ei o animă.
(Cum or fi decurs lucrurile prin țarina noastră, românească, secoli înainte de jumătatea secolului 19? Cum de s-au mulțumit cu temenelele adresate doar conetemporanilor, eventual rubedeniilor acestora răposate?)

Cît va fi contat aici povestea cu formele fără fond, cele caracteristic românimii dinspre 1900 și nu numai?
Cît era plăcerea de a se simți mai bine, la umbra unei construcții false, dar generînd plăcere interioară? 

Sistemul în cauză pare inoculat probabil pe toate căile sociale. Deja erai/ești iute vaccinat și nu mai poți sesiza exagerarea, minciuna sau penibilul.
Bineînețeles, sănătos nu era să te rezimi de acele asigurări bombastice, care puteau dispărea dacă nu mai ocupai vreun post înalt ori dacă institutorul/inspectatorul din Sălaj nu ținea să-și retrăiască tinerețea, cînd ucenicise pe lîngă un Spiru Haret.



III

Am ieșit un pic prin urbe (ca să-l iau pe Radu de la școală).
Undeva, pe Bd. Elisabeta, o placă amplasată pe o casă anunță că acolo a trăit în intervalul cutare poetul Tudor Arghezi.  Nu departe, alt tip, de data asta mai puțin cunoscut. La o adică, e plin orașul de asemenea atenționări - am impresia că a existat la un moment dat o asemenea campanie, încurajată de Primărie probabil și de Uniunea Scriitorilor.
Mie mi se pare un pic aiurea povestea, mai ales dacă o raportăm la adevărul, la morala despre care se  tot face trimitere. Condeierii aceia (despre Arghezi, ce să mai spun?!) au fost indivizi cît se poate de comuni, din punct de vedere uman. În momentul în care îi ridici însă la  nivelul demn de a fi eternizat într-un fel sau altul, deja există prezumția că el fuse o arătare deosebită, cu performanțe de excepție.
Aiureala, neconcordanța este datorată oficialității momentului și nu numai ei.
Voi face încă o dată trimitere la marota-mi, angoasa existențială, mai exact spre latura acesteia privind concret traiul sub soare, dar și teama că viețuirea noastră - deja acceptînd că se încheie prost, prin hiperterifianta Moarte - este ucisă încă o dată prin faptul că nu o va contabiliza nimeni, că focul ei nu va fi reținut deloc-deloc, că va fi uitată.



Cam de aici, cred eu, pornirea pe acele plăci memoriale. Și de care au profitat rubedeniile unor oameni absolut neînsemnați, pentru a pomeni în marmură că - de pidă - într-o clădire oarecare din strada Sf. Constantin (la doi pași de Cișmigiu, spre vest) au creat Theodor Mănescu, respectiv Petre Oprea. 

În context, și completînd capitolele precedente ale postului, mă uit la oameni cu scaun la cap cum alunecă în periile groase la adresa unor semeni. Fără îndoială va fi fost, la suprafața comodă investigației, o modă. Așa s-a făcut, așa se face. Oameni cică raționali, cu carte, cu școala vieții în general afirmă despre un altul că e nemaipomenit.
Am mai spus că nu mi-i jenă a recunoște, în asemenea situații, vreo iritare că nu primesc eu acele gîdilituri. Dar totuși treabă ok nu e, cu acele amabilități grosiere. Psihologic tratînd situația, cred că așa elogii - cărora le răspunzi sau ba - îți ține departe complexul inerent de inferioritate, între valurile umane și ale vieții în general.
Moștenirea s-o trage din vremea capului în țărînă în fața tiranului, la noi și aiurea. Pe acela am încercat să-l îmbunăm cu, padon!, limbi, iar pentru că gestul reclama ulterior o descărcarea a umilinței trăite totuși, solicitam mai mult sau mai puțin fățiș tratament asemănător, de la cine ar fi acceptat să depună așa omagii.

Bineînțeles, cei foarte atenți cu copiii lor (și ai altora) să nu exagereze ori să mintă se produc foarte lesne în hulita direcție, atunci cînd interesul le-o cere...



...".conferă un prestigiu strălucit științei și culturii românești..."
Nici vorbă de faptul că acel om a trebuit să plece din luminoasa Țară, pentru a se realiza, că Aceleiași i-a păsat, s-a interesat de el doar cînd a ajuns pe culmi...

Alții nu le au deloc cu punctuația dragii limbi române, dar plasează și ei regulamentara placă de marmură...:



Vor fi fost și excepții. 10, 20%? Cred că Iuliu Maniu rămînea rece la asemenea proslăviri. Fără îndoială îi va fi prins cîndva bine, în prima copilărie, să fi fost giugiulit ceva mai mult de către părinți, dar așa ceva nu s-a întîmplat iar omul și regulat altfel disconfortul de a nu fi fost răzgîiat în familie.
Alții? Cred că alde Carol I.


Ionel Brătianu? La el va fi contat părerea nespusă a familiei că va continua opera bătrînului Vizir... A fost o situație fericită, cu un om un pic răsfățat (somnul de după-amiază nu a reușit să i-l răpească nimeni vreodată!), dar care și-a făcut din plin și treaba. Că veni vorba (așa sare Ordean, de la una la alta), IIC Brătianu este printre rarii oameni politici pe care contemporani de calitate îi vorbesc de bine sau chiar foarte bine. Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Argetoianu, ce să mai spun de IG Duca (chit că destui au dat altminteri la cap înaintașilor, celor care le duseseră, vorba lui Constantinescu Porcu, oala de noapte...)


Mai încoace, ceva îmi spune că studenții adunați la cercul său literar de prin 1980 nu îl glorificau pe Ovid Crohmălniceanu. Nici pe un Nicolae Manolescu.


Nici Ion Iliescu, spre deosebire de predecesorul său la cîrma țării, nu pare să fi fost interesat prea tare de elogii, chit că el provine totuși dintr-o familie dezorganizată. Nu i-am citit rîndurile de profil, dar bănuiesc a fi avut șansa unei a doua mame deosebită, al cărei fericit și înțelept rol a fost preluat apoi de doamna Nina...
(Haioasă pensulă pozitivă din partea cuiva care a răgușit strigînd "Jos...!", în primii ani ai deceniului zece!)

Fenomenul e posibil să se fi subțiat în oarecare măsură, odată cu simpla trecere a timpului. Nu-i văd dornici de osanale pe Traian Băsescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Radu Vasile. Un Emil Constantinescu poate fi interesat în adîncu-i de așa ceva, dar nu încurajează tendința, însă se prezintă el însuși luminos (vezi seria "Timpul dărîmării, timpul zidirii"), bașca interesul pentru poziții regionale care totuși îl depășeau.
Cred că ești interesat de laude nemăsurate mai ales cînd, la rîndu-ți, ai depus așa ceva.


Nu știu cum stau lucrurile la nivel internațional, dar intuiesc faptul că regulile americane - care au ajuns să domine bună parte a mapamondului - să fi impus întrucîtva din mentalitatea de peste Ocean, aceea a interesului pentru faptele proprii, și mai puțin pentru potemkiniade. Căci realmente umflările cuiva nu- conferă aceluia vreun statut diferit de al construcției ide fațadă, cu gol dincolo de ea...

E posibil ca interesați de perii să fie în principal tipii (oarecum) nesiguri pe ei... Meditez la Napoleon Bonaparte. Și-a dorit împărăție, a vrut să cucerească lumea, dar e posibil să fi avut suficientă părere bună de sine pentru a nu se înconjura cu vreun cor de lăudători. Îl interesau mai degrabă executanții prompți ai deciziilor sale.


PS
Mă uit la un material oarecare, pe net...
OK, fiecare cu stilul, cu firea, cu nevoile sale sufletești...
Dar tot mă uit la aceste zise:

"Aveam să mă nasc peste un an şi trei luni. Nu mi-am cunoscut niciodată bunicul. 
Mă înclin cu umilinţă şi admiraţie la sfînta lui memorie!"

Deci nu și-a cunoscut înaintașul. Nici cartezian nu pare a fi, cu dorință de a verifica ce i se une sub nas. Mai degrabă este doritor să-și construiască un cocoon.
Oare ne afectează și la maturitate ori mai încolo ideea că rubedenia cutare este mare, bună, nemaipomenită?
Mda, mi-i vină, de a fi crezut că această optică dispare, după coplărie...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu