joi, 24 ianuarie 2013

/ UMAN / ... Dar mulţi!


Intro 1

Pasajul - final - din Scrisoarea III  reprodus în ultimul meu post l-am întîlnit în subsolul unui material pe net, care la rîndu-i reproduce (favorabil) un material al maicii Benedicta.
Ultima fiind una și aceeași cu "acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga", cum este menţionat cu acelaşi prilej.




Emisiune tv , Mircea Badea, 2000.


Intro 2



Oare de ce facem haz de Trahanache, atunci cînd el susține că dominant este (în societatea românească) “enteresul și iar enteresul...”?

Sîntem atenți mai degrabă la deformarea semnatică - pe care o luăm brusc şi deja reflex în zeflemea? Ori la aparenta (Cațavencu avea să o simtă din plin!) hodorogeală a personajului?



Ori pur și simplu nu ne dă prin cap că, realmente, interesul (în ultimă instanță, cel cît se poate de egoist) guvernează  invariabil și total relațiile dintre oameni?



I



Zoe Dumitrescu-Bușulenga a fost cărturar apreciat dar și – după cîte îmi aduneam aminte – sprijinitoare la greu a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Între altele asemăna perioada acestuia de ocîrmuire a României cu aceea a atenianului Pericle.


Din star mi s-a părut ciudat – barim după standardele mele – că doamna trecuse cam lesne de la sprijinirea unui regim totuși ateu, la viața mînăstirească întru Hristos. Mai mult, nu părea să se fi lepădat foarte tare de cele lumești (sau barim cum vede un naiv ideea de călugărire), opinînd cît se poate de mirean în ale Cetății, fie ea și culturală.
Că mai marii mînăstirii Văratec nu găsiseră ciudat s-o adăpostească pe fosta diriguitoare comunistă nu mă mira în exces, perioada roșie rerezentînd antre altele și o exemplară spălare a unei mîini de către alta, între două tabere teoretic antagonice.

Reflex, am căutat pe net mai multe detalii despre doamna Bușulenga. Inițial aparent de mirare, am dat în primele 2-3 pagini de Google aproape doar de intervenții favorabile. Campion în direcția aceasta mi s-a părut a fi criticul literar Alex Ștefănescu....

[
Paranteză.
Mi-am tratat pînă acum scrisele foarte des în cheie orecum egocentric. E foarte posibil să nu abandonez unghiul, pe de o parte pentru că nu m-aș putea schimba de la o zi la alta, pe de alta pentru că nu-i exclus ca un asemenea mod să reprezinte o originalitate utilă pentru destui cititori.
]

... Pe cînd răsfoiam notațiile lui Alex Ștefănescu (aici de pildă, dar nu numai), mi s-a aprins becul de copil, în sensul că mă simțeam inferior magistrului, maturului, căruia îi acordam întreaga bună credință. Iar maturul cu pricina mă lămurea că doamna ZD-B posedă o operă de anvergură, că a posedat un caracter de excepție / recunoscut în multe zări, iar slujul în direcția unui dictator comunist își avea onestul său rost, pe altarul științei în general, al umanismului în particular..

...Face complimente la scenă deschisă lui Nicolae Ceaușescu, după modelul artiștilor renascentiști care dobândeau, prin omagii, protecția câte unui principe...”

Dintre cele 153 de persoane care la vremea respectiva au adus un "omagiu calduros" pot
fi enumerate Geo Borgza, Nina Cassian, Radu Cosasu, Dan Desliu, Domokos Geza, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Adrian Paunescu, Dinu Sararu, Nichita Stanescu, Radu Theodoru, etc.

Recunosc cu o sinceritate de care nu e cazul să vă îndoiți că la așa afirmaţii, la nesfîrșita listă de lucrări, de calități expusă de A. Ștefănescu m-a luat jena, de a fi gîndit măcar o secundă că mă aflu în preajma unui mîrșav profitor comunist, iar pe de altă parte m-am condamnat dureros pentru a nu fi studiat mai atent, mai amplu un personaj căruia eram gata gata să îi aplică o neplăcută etichetă.
Iată o parte din rîndurile apreciatului condeier de la “România literară”:

"S-a născut la 20 august 1920, la București, ca fiică a juristului Nicolae Dumitrescu și a Mariei Dumitrescu (înainte de căsătorie, Apostol). După absolvirea liceului, urmează cursurile Facultății de Drept și Litere a Universității din București; în 1970 obține titlul de doctor în filologie.
Face o frumoasă carieră universitară, începând din 1948, când este numită asistentă la Catedra de literatură universală și comparată a Universității din București; în 1971 devine profesoară universitară, iar în 1973 - șefă a catedrei. Cursurile sale, impresionante prin erudiție și solemnitate, printr-un cult al valorilor umaniste oficiat într-un dezacord vizibil cu egalitarismul proletar promovat de regimul comunist, au ecou în rândurile studenților.
Decenii la rând, Zoe Dumitrescu-Bușulenga este o prezență luminoasă în viața publică. Întrucât face complimente la scenă deschisă lui Nicolae Ceaușescu, după modelul artiștilor renascentiști care dobândeau, prin omagii, protecția câte unui principe, este dezaprobată sever de liderii deopinie din mediile intelectuale. În severitatea lor se descifrează însă nu numai intransigența morală, ci și o anumită iritare față de siguranța și aplombul cu care Zoe Dumitrescu-Bușulenga se manifestă ca om de cultură, ținând conferințe în fața unor săli arhipline, apărând la televizor, conducând instituții importante, călătorind în străinătate. în afară de profesorat, își asumă numeroase alte responsabilități: directoare a Institutului de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu', vicepreședintă a Academiei de Științe Sociale și Politice, președintă a Comitetului Național Român de Literatură Comparată, membră în Biroul Executiv al International Comparative Literature Association, visiting professor la Amsterdam, directoare a revistei Synthesis și a Revistei de istorie și teorie literară, membră a Academiei etc.
Această ascensiune impetuoasă este considerată sfidătoare de Elena Ceaușescu însăși, care hotărăște de la un moment dat să i-o frâneze.
O mică parte din energia intelectuală risipită de Zoe Dumitrescu-Bușulenga în spațiul vieții publice este captată în cărți.
După 1989, rănită de injustițiile pe care i le fac unii justițiari improvizați, dezolată în urma morții soțului ei, în care a avut un prieten apropiat, obosită și bolnavă, își petrece cea mai mare parte din timp la Mânăstirea Văratec (loc de recluziune, cu o sută de ani în urmă, și al Veronicăi Micle)."

Dl Ștefănescu se produce la revista “România literară”, probabil cea mai apreciată în domeniu – cel puțin de către generația mai coaptă.

Cum am consultat și alte pagini de Google, am realizat însă curînd că mă aflu (e vorba de articolul din care am extras cele de mai sus) în prezența unui material mai mult decît subiectiv, mai exact a unei mîini care spală pe alta, chit că aceasta din urmă nu este neapărat vizibilă.
Pe de o parte, după ce prezintă elogios cele convenabile, criticul omite aspectele mai puțin onorabile din viața doamnei Bușulenga. Precum mulți alți tineri ai epocii, interesați de propria bunăstare, ascensiune și atît (nici campionul politicii inteligente de la mai tîrziu, de la PAC, Nicolae Manolescu, ori Ana Blandiana nu fac excepție) - să-și fi zis: “...O viață am! ?), dînsa face studii în patria socialismului, URSS, iar apoi, vreun deceniu și ceva, credem că a semnat destule materiale nu tocmai de scos în vitrină. ..





...Probabil că un drum la Biblioteca Academiei ar fi instructiv – chit că putem cădea în categoria aspru blamată de Alex Ștefănescu:

... Dezaprobată sever de liderii de opinie din mediile intelectuale. În severitatea lor se descifrează însă nu numai intransigența morală, ci și o anumită iritare față de siguranța și aplombul cu care Zoe Dumitrescu-Bușulenga se manifestă ca om de cultură, ținând conferințe în fața unor săli arhipline, apărând la televizor, conducând instituții importante, călătorind în străinătate. /.../
După 1989 /.../ Injustițiile pe care i le fac unii justițiari improvizați...”
(Altminteri întorsul din condei este suficient de grosier -  vezi sublinierea cu albastru de mai sus -

Oricum, articolul din care am reprodus mai sus are un indiscutabil umanism, în sensul de a trece cu vederea erorile unui anumit seamăn, dar de a și-l apăra cu dinții (cei subiectivi, ca să nu spunem mitocani – în sensul de a îmbrobodi, cît și de a ataca totuși nedrept). Vorba Legii lui Ohm...: Fii om cu mine, și-am să fiu om cu tine...”.

 (vezi si PS2)

În naivitatea mea, privesc ideea de prezentare a cuiva drept o încercare de portret echilibrat, pe cît se poate cu toate cele care au caracterizat, marcat existența aceluia. Cred că-s de evitat parti pris-urile, cît și iritările exces, de om care nu a dormit bine în noaptea sau în deceniile precedente.
Dl. Ștefănescu, în materialul de față, nu are vreo treabă cu îndreptarul meu de om naiv. Periile sînt groase, negativele lipsesc, iar totodată se practică în grad ridicat încercarea de a înșela cititorul neutru, dacă acesta s-a nimerit să fie mai puțin nepriceput în ale vieții...).
Autorul articolului nu știm dacă a ridicat și el osanale lui Ceaușescu, dar glanda în chestiune nu-i lipsește...
Repet, totul se petrece într-o revistă cu pretenții:

Când vorbește, în public, despre Sofocle sau Shakespeare, despre Cântecul Nibelungilor sau Miorița, Zoe Dumitrescu-Bușulenga se transfigurează, înălțând privirea spre cer și declamându-și frazele, cu patetismul inteligent al unui George Vraca. Nimic nu pare mai important, în asemenea momente, decât să aspiri spre ceva înalt, să-ți menții până la sfârșitul vieții curiozitatea intelectuală, să-ți asumi demn condiția de ființă muritoare...”

Ca orice operă de educație publică, activitatea de mare anvergură desfășurată de Zoe Dumitrescu-Bușulenga s-a difuzat în atmosfera culturală pe care o respirăm cu toții, firesc, fără să ne gândim recunoscători la cei care au creat-o. Cărțile publicate de Zoe Dumitrescu-Bușulenga trebuie citite cu gândul la această vastă operă de educație. Ele sunt doar scenariile unor spectacole din care au făcut parte, cândva, și reacțiile publicului: priviri atente, momente de iluminare, aplauze.”

Cum precizam, Alex Ștefănescu este, teoretic cel puțin, critic.
Şi a scris multă vreme la fruncea publicaţiilor de profil, revista "România literară".  Nu i-am citit cu maximă atenţie rîndurile, dar simt că la orice vizionare a lor de acum înainte nu-mi va ieşi din urechi o vorbă franţuzească: "Qui a bu, boira"...


Legat de marea operă a lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga, fără îndoială va fi fost multă muncă, dat totodată bănui a fi fost darnic remunerată, fiind vorba de un intelectual care se avea bine cu regimul totalitar al momentului.
Totodată, prezentatorul trece cu mare ușurință peste genul de scrise pe care îl va fi impus poziția politică:
Biografia istoricului și criticului literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga e un semnal asupra carierelor intelectuale din epocă. Născută în 1920, absolvise Facultatea de Drept în 1943. După război, și-acontinuat studenția. În mod straniu pentru relația corpurilor cu timpul și spațiul, doi ani tânăra Zoe apare simultan în cataloage de prezenă ținute la distanță de mii de kilometri. Căci în 1944-1948 afost studenta Facultății de Litere din București și a Institutului Pedagogic Maxim Gorki din URSS(1947-1948). Debutul politic și l-a făcut în URSS (lider al studenților români din institutul sovietic).
Să ne-amintim și cu acest prilej că trimiterea la studii în URSS însemna a fi selectat pentru
eșalonul viitoarelor elite profesionale și totodată politice.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga a fost simultan în elita cadrelor universitare (șef de catedră și
prodecan la Universitatea București), elita cercetătorilor (director al Institutului șGeorge
Călinescuș, membru corespondent al Academiei RSR), a scriitorilor (membru în comitete de
acordare a premiilor literare, printre altele) și, nu în cele din urmă, în elita partidului (membru alCC al PCR între 1969-1974).
(Sursa)

Deși pe moment îmi scapă din memorie sursa, am întîlnit-o (e de mirare?) ca vicepreședinte al faimoasei academii Stefan Gheorghiu ("... de ştiinţe sociale şi politice"). Iar în 1971 ședea (împreună cu președintele Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu) alături de soții Ceaușescu cu scriitorii, la o întîlnire cu oamenii condeiului.
(Sursa)
 

II

Lumea nu funcționează după regulile idealiștilor. Ci după altele, care presupun un establishment extrem de vast, dacă nu atoate acaparator.
O amplă sferă unde se face caz, se pretinde a se deține adevărul... 

 [Ferească Dumnezeu să ţi se pară aiurea o reculegere sinceră la mormîntul lui Avram Iancu...
Zău dacă îi înţeleg... Eşti intelectual. Ai citit mult. Despre Iancu de pildă. Cunoşti subiectul nu doar dintr-un unghi, nu doar cu inflamarea celui mediocru la minte. Dar vii şi spui că, fie şi obligat de Adrian Păunescu, te-ai recules solemn la Ţebea...

Ha.
Iancu este o altă plastilină perfectă, a la Eminescu, pentru anumiţi - altminteri mulţi... - oameni.
]

...Deși nu este așa (era vorba despre deţinerea de către Noi a Adevărului), de foarte multe ori. Și unde, între atîția pretinzînd că negrul, dar mai ales griul este alb strălucitor, riști să te acuzi pe tine, neangajat nebun/copil al satului, că nu vezi, că nu percepi bine.



Împotriva Sistemului (dincolo de cei care doresc din spatele violenței lor un loc călduț exact în angrenajul criticat - vezi Coriolan Drăgănescu), protestează puțină lume. Nu știm cît a strîmbat din nas subțirele Nicolae Manolescu la materialul din care am reprodus, al lui Alex Ștefănescu. Șlefuit la școala vieții, tace, pentru a nu-și pune în cap marii profitori ai lucrurilor, atît de pricepuți în a se solidariza. Ba uneori el însuși menajează împrejurimile umane, cum este cazul unei atitudini din Istoria critică a literaturii române, 2008, punctat de Lucian Boia în “Germanofilii”, 2009.


III

Establishmentul cu pricina, mai ales sub Carpați, are stilul său literar, filozofic de manifestare.
Hai să spunem că nu mă pricep eu la lumea asta, atunci cînd nu dau mulți bani pe ideea de Absolut, de căutarea acestuia - de care se face mare caz.
Dar teamă mi-i că, fie și îmbrățișată de milioane de compatrioți, nițel neserios este și următorul mod de abordare al lucrurilor:

Maica Benedicta spune că a scris viața lui Eminescu în tinerețe când nu știa meserie și l-a scris din dragoste, și desigur un critic avizat poate să confirme că așa este, m-am gândit că niciodată dragostea nu poate exista fără smerenie. Cred că apropierea dumneaei de Eminescu s-a făcut nu numai cu dragoste, ci și cu smerenie.
Cred că dumneaei este cea care deschide cu adevărat calea cunoștinței pentru a înțelege un om și bineînțeles opera sa, care este o prelungire care îl depășește pe el, deși izvorăște din el. Poate că această apropiere smerită aflată în inima apropierii cu dragoste i-a permis să ajungă la acel volum de referință – „Eminescu și romantismul german” - în care înțelege dincolo de înțelesuri superficiale raportarea la cultura universală.”

Îmi fuge aici minte ala un banc, unde stăpînul casei, domnul / conașul este inflamat după nurii servitoarei. Cînd apare “Dragă”, dispare “Stăpîne!...”
Așa și cu acest mod de a prezenta pe cineva.
Dacă îl tratezi cu smerenie, cu dragoste, s-a terminat cu obiectivitatea. Si rămîne doar șmecherul tratament în funcție de infantilitatea cititorului, care vrea o poveste în care să se simtă bine și nu adevăr, implicit o cunoaștere reală.
Cititorul vrea drog / să evite neconvenabilul vieții.

În același timp, acesta nu are putere și nici chef, la o adică, de a se sustrage celor plantate în mintea sa la școală, cîndva, sau în mediul unde viețuiește.
Mă uitam de recentele Sărbători hiverale la doi copii de maramureşeni parcă, care nu  ştiau - la propriu - cum îi cheamă, dar care fuseseră să repete papagaliceşte nu ştiu ce colind. Oricît dor ar avea un asemenea copil de a judeca la maturitate prin intermediul propriei minţi va fi crunt sabotat de cele pe care i le-au plantat părinţii  în fragedă pruncie. Nu există convingere, ci plantare la diverse vîrste şi pe multiple paliere de influenţare

Disciplina este o catacteristică a celor cuprinși în Matrice. Nu s-ar putea fără ea....
Rarii disidenți e posibil să-și datoreze poziția faptului că au îndeplinit la un moment dat cerințele Instituției, dar le-a fost refuzată răsplata.

În ce privește principalii profitori ai situaiei, cred că între ei domnește șmecheria complice - “Eu (te) mint , vrăjesc cu zîmbetul pe față, tu procedezi la fel, dobîndind apoi împreună dulcile fructe ale farsei... - sau orbirea/prostia (a se ierta acest dur ultim cuvînt!).
De la Zoe Dumitrescu Bușulenga am învățat definitiv că valorile culturale sunt importante, exact asta este greșeala care se face în România în momentul de față – cultura este considerată ceva secundar, un lux la care putem renun"a atunci când nu avem bani decât pentru mâncare și îmbrăcăminte.
A renunța la cultură este ca și cum am renunța la oxigen.”
(Sursa)




 Foto: Mihai Bălan

Cultura – în forma adulată cel puțin acei oameni - este înainte de toate sursa privilegiilor lor.
Rețineți ideea nu chiar inteligentă: “am învățat definitiv că...”
Prin urmare poate nu e deplasat să afirm că în acel mediu – fie și de largă întindere, ca număr de oameni angrenați - una dintre caracteristici este gargara. Lungirea, pelteaua legat de o idee, dar și simplul umblet prin plopi, bineînțeles aplaudată de auditoriu.
Cum șade bine pe acea planetă, vina este la alții, după cum altădată era mai bine. Ce vă spune, din psihologie, o asemenea atitudine?

PS1
Relatare la televizor despre arestarea unor dealeri de etnobotanice, la Alba Iulia parcă. Se afirmă că activitatea lor s-a soldat cu doi morți, înțelegîndu-se altfel răpuși de marfa cumpărată. Nu știm dacă din prostie ori neatenție inchizitorii reporteri ajung să precizeze că “e posibil ca un tînăr (dintre cei doi, n. MO) să fi murit de etnobotanice”.
Bineînțeles nici vorbă de angoasa la fel de ucigașă care îl va fi trimis la acele plante....

PS2
Poveste frumoasă, dar faţă de care  îmi exprim îndoiala să fi existat în realitate:

"Într-un sat, ni s-a spus că o bătrână singură, dintr-o casă construită pe vârful unui deal din apropiere, trage să moară şi că nimic nu-şi doreşte mai mult decât să-l vadă pe Adrian Păunescu. Ni s-a mai spus că ea îi cunoaşte multe dintre poeme pe de rost şi că şi-a amânat moartea nădăjduind că, printr-o minune dumnezeiască, poetul îi va trece cândva pragul casei. Dorinţă care multora li se păruse până atunci absurdă şi irealizabilă.
Nici unul dintre noi n-a stat pe gânduri, ne-am suit imediat în maşini şi am urcat cu ele dealul, până unde l-am putut urca. Apoi, maşinile s-au împotmolit, din cauza pantei tot mai abrupte şi a pământului noroios în care roţile patinau. Ţin minte cum maşina mea a alunecat cu spatele înapoi, câţiva metri. Am renunţat la maşini şi am făcut restul drumului pe jos. Când am ajuns la casa bătrânei, gâfâiam cu toţii şi eram uzi leoarcă de transpiraţie. Adrian avea părul vâlvoi. Am intrat, abia trăgându-ne sufletul, într-o încăpere scundă (trebuia să stăm aplecaţi, ca să nu ne lovim cu creştetul de tavan). Bătrâna, împuţinată la trup, zăcea în aşternut, cu ochii adânciţi în orbite. Când l-a văzut pe Adrian, s-a iluminat. A început să repete în neştire.
– Ştiam c-ai să vii! Ştiam c-ai să vii! (este per tu-ul cu Mesia existent şi în  "Să aveţi grijă de Mihai!", n. MO)  
 Adrian a îngenuncheat lângă ea şi i-a sărutat mâna. Ea l-a mângâiat pe creştet. Apoi, cu o voce tremurătoare, i-a recitat, fără să greşească un cuvânt, poemul Repetabila povară, străduindu-se să nu plângă (ceea ce noi nu reuşeam). Şi a mai spus atât:
– Dumnezeu să-ţi dea sănătate, că mare bine mi-ai făcut. Acum, că te-am văzut, pot să mor liniştită."

Încă un caz (dintre miile, zecile de mii?) în care priceperea literară a unui compatriot este folosită la a prosti, înşela - poate la cererea destinatarului, poate nu -  cititorul.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu