marți, 15 ianuarie 2013

/UMAN/ De prin lumea românească adunate..., la jumătate de ianuar


Nu am intro  propriu-zis...

La un recent vis mă văzui pierzînd anul școlar. Neasimilat materia, datorită absențelor numeroase de la cursuri.
Am tradus asta și prin stat prea mult aici, pe netul celor cu pretenții deșteptăciunii, în dauna ieșitului în realitate...
Mă mai mir de-atîtea reacții de animal fricos ("Să știi că, totuși, ea, Frica, e cea care păzește turma / pepenii..." a ținut să mă tempereze un coleg, la așa masochistă mărturisire)!


I

Un recent comentator la un post de aici a tras vorba (nu mai contează în ce context) de la Pleșu la Caragiale...
Cum răsfoisem nițel de curînd pe ultimul, am căzut pe gînduri, de unde s-o trage stilul său inimitabil și trecător peste secoli?

Bineînțeles că-s conștient de valoarea unei observații a unuia ca mine, aflat la inerentă confruntare de idei astfel cu minți infinit mai strlucite, cu ochelari mult mai tociți în studiul scriselor caragialiene, eventual cu mai multe halbe de bere date peste cap la o masă unde se discuta de Divinu' Iancul.

Cred că ajungi să simpatizezi, să rezonezi cu un condei, peste decenii și mai ales veacuri, atunci cînd acesta tratează ce anume te interesează pe tine, cititorul, intelectualul anului 2013. Eventual cel din 2063 sau 2113.
Iar eternul uman este piesa principală în așa atracție.

Totul este să nu ai deasupra moda în exprimare, în idei a momentului în care este scrisă opera-catindantă la traversat vremurile. Care idei, șabloane devin ulterior praf incomod receptării drept amic contemporan a acelor scrise.
Paradoxal, Caragiale folosește din plin mijloacele epocii sale, ba face chiar nițel exces, poate pentru a adormi vigilența atît a contemporanilor săi, cît și a venitorilor, asta bineînțeles dacă își va fi bătut și altfel decît inconștient capul cu astă problemă.
Dar năstrușniciile umane punctate sînt în sine foarte asemănătoare, dacă nu identice, cu cele de azi, de mîine.
Iar în amestecul dintre stil și eternul uman, cu maioneza lor de umor, mintea reține dincolo de toate gesturi, atitudini întîlnite acum și pururea, sub Carpați cel puțin.

Personal nu m-am omorît cu lectura lui Sadoveanu, dar aud (jenantă mărturisire a unui prretins intelectual!) că poseda un condei narativ nemaipomenit. Ca unul care nu are nevoie de multe oscioare pentru a reconstitui vreo preistorică viețuitoare, simt totuși că alde conul Mihai amesteca excesiv, în mojarul operelor sale,  bucăți din atmosfera epocii, cît și din falsa moralitate a aceleiași vremi. Ori moneda calpă se ghicește, mai ales cînd nu ești  supusul vrăjelilor de ținut lumea cuminte dintr-o anumită eră, ci (inevitabil) al altora, născute din condițiile vreunui 2010.
Ceva mai caragialian am simțit la Sadoveanu volumul "Hanul Ancuței".

Revenind un pic la Andrei Pleșu, bicisnicul din mine își pune pervers problema cum va fi receptat el peste 50 sau o sută de ani. Bineînțeles părintele Dilemei - ca orice bonviveur care se respectă - poate nici nu e interesat de așa ceva. Dar eu tot îmi pun problema!
Probabil va avea audiența, va capta interes precum un Eugen Lovinescu la debutul acesta de mileniu.
Am sentimentul că, pentru a rezista în timp, e nevoie de un pic de nebunie (care-i deseori normalitate avant la lettre...), din care - dacă ne e permis să disecăm un pic filonul cel săbatic și nesupus din noi - vitalitatea joacă un rol important.

Andrei Pleșu s-a bucurat de timpuriu de un important succes social (la 40 de ani era un personaj social important, care a știut totodată să nu-și păteze apoi acest blazon). E posibil ca de aici să i se fi tras și dezinteresul pentru a umbla vreun pic la oferta sa publică. Mulțumirea, recunoașterea socială i-a retezat aripile unei eventuale îmbunătățiri a stilului.

Zic și eu, cu speranța că voi fi primit în Casta nebunilor și a copiilor...


PS
Ah, sucelile a la Ordean!...
Mi-i destul de clar că la bază Caragiale era un tip destul de agresiv. Dincolo de convivialitatea eternului pupat piața endependenții dintre personaje, respectiv de către autor e fruntea reperată a ultimelor, respectiv între acestea și autor, barda caragialiană cade neîntrerupt (cu pauză doar în nuvele).
La nesfîrșit acid este și cu Delavrancea, cu ocazia venirii acestuia la Berlin, acum o sută de ani și un pic.

Podul dintre acest fond agresiv, tocător chiar și imaginea la locul ei din diverse reproduceri s-a realizat prin abundentul consum de tutun. Poate și prin moartea timpurie, la 60 de ani.



II


Autorul postului de față pomenea de curînd de una din ideile sale puține și fixe.
Era de vorba de angoasa existențială, de modul cum Aceasta ne joacă...

O altă optică de mult împietrită îmi este aceea că, de satisfacem nevoile sufletești ale cuiva, acesta va continua să ceară - oferind nu o dată amenințări ori tertipuri - pînă va accede la ținta sa: un Bulă arogant, doritor să stăpânească. Eventual și leneș, ca orice tip știutor să facă din vorbe - însușire care aduce și categoria aferentă de gură cască entuziasmată.
La aceste considerații m-a trimis mintea recent, cînd am picat peste afirmațiile unui om despre care mai avusesem ocazia să amintesc pe acest blog.

E vorba de omul bisericii, arhmandrit Justin Pârvu la nume și stareț la Mînăstirea Petru vodă - Neamț. Care dă un interviu revistei Atitudini.
Justin cu pricina văd că scrie și cărți, legat de care bănui a avea același stil.
Al unui dat - în numeroase cazuri aiurea - cu grăbită părere.




N-am fost și e foarte posibil să nu devin vreodată călugăr ori ceva din branșă Dar în acea poziție cred că aș fi tentat să nu mă bag una două în vorbe, în subiecte. Iar în același timp m-aș căuta de nu eman, de nu sînt animat de trufie. Plus, chit că poate ''ine de poveste, aș medita oare ce părere are moșul ăla cu brbă albă de undeva de Sus...
Justin Pârvu nu e încurcă însă în așa ceva, emite sentințe aiurea, cum că rușii în vara anului 1944 doar datorită forței armatei române (mai ales în munții Trotușului, precizează intervevatul)  nu au străpuns Carpații. Dar a intervenit trădarea de la 23 august...

Bineînțeles că în asemenea opinări deseori dezarmante contează și stofa omului, dar e foarte posibil ca la oamenii bisericii mai iuți de gură să fie și un fel de defulare din chingile dogmei religioase, după cum e foarte posibil să îți pierzi iute capul, modestia și măsura cînd iei în serios că ești alesul sau abrim sluitorul Celui de sus. Și începi să-ți dai cu părerea inclusiv în privința vaccinurilor.

Ajuns aici cu vorba, este interesant cam cum arată cititorul curent al operelor unui Justin Pârvu, unde am vaga bănuială că acesta e supus cu mai-marele și în bună parte dictatorial cu mai micii ce se nimeresc în preajma-i fără putință de evadare.
De ce se înghesuie la finția sa? Probabil pentru că proprii părinți au fost din același aluat.

Privind stilul lui Justin Pârvu, reperezi iute grandomania națională, dar și iritarea că lucrurile erau mult mai la locul lor, în vreme ce azi ne îndreptăm cu pași mari spre Sodoma... Și destule afirmații departe de realitate, legat de care nu-mi fac vreo iluzie că emitentul ori susinătorii lui s-ar obosi - ca să le folosesc expresia - în veci să ia în calcul și puncte de vedere diferite, adverse chiar.
Oamenii aceștia funcționează blocați în punctul lor de vedere, iar asta nu neapărat din răutate, ci pur și simplu pentru că altfel  - am senzația - li s-ar prăbuși funcționarea psihică normală / de avarie.







Interviul din "Atitudini" (probabil atitudini ale lor și între ei...)

(Cîteva din coperțile recente ale publicației:)



În războiul din 1944  /.../ când au venit ruşii în regiunile acestea, s-au izbit de Carpaţi şi de pădurile noastre, care au fost pentru noi un puternic zid de apărare, ei nefiind obişnuiţi deloc să ducă război în pădure. Erau obişnuiţi mai mult la câmpie. Aceasta era pregătirea lor ca oameni de stepă. Când au dat de Carpaţi, s-au oprit până în momentul 23 august. N-au mai mişcat deloc din M-ţii Neamţului. Au mai încercat pe la 15-16 iulie să dea un atac împotriva românilor, însă au întâlnit o rezistenţă extraordinar de mare. Au avut nişte pagube însemnate şi umane şi materiale, încât de atunci ei n-au mai pătruns în ţara noastră decât în urma trădării de la 23 august.

Toate înfrângerile pe care le-a suferit poporul român nu au fost determinate de cuceriri armate de infanterie, artilerie sau aviaţie. Trădarea a fost cel mai mare inamic care ne-a devastat. Eram pe linia întâi a frontului de Răsărit şi toată lumea se aştepta să se încheie un armistiţiu, o pace cu Rusia. Se vedea destul de bine însă că pacea aceasta nu era deloc. Oamenii politici duceau tratative în Marea Neagră la Yalta şi Malta. Se auzise că Maniu şi Brătianu ar fi participat la aceste tratative. Acolo lumea s-a împărţit între cele trei mari forţe: americanii, englezii şi ruşii. La Yalta s-au dat la petreceri încât Churchill cu Roosevelt, care umbla în cărucior, au adormit. Atunci Stalin a luat un creion şi a împărţit lumea. Noi am căzut de la Moscova până la Dunăre, că acolo s-a oprit pentru o sută de ani, iar de restul nu l-a mai interesat (sic). Şi aşa am fost noi vânduţi pentru o sută de ani.


/Reporter:  Spuneaţi altădată că şi în zona aceasta a noastră, în Poiana Largului, au fost mulţi români care au căzut în luptă. /

Da şi mi-aş dori să mai înalţ o troiţă şi la Poiana Largului /.../ Aici, unde vrem să înălţăm crucea aceasta, s-au petrecut evenimente foarte sălbatice din partea nemţilor în 1944. Aici, nemţii observau din partea viaductului, de la înălţimile munţilor, cu aparatele lor de observare, tot ce mişcă în spatele frontului lor. Când au ajuns trupele sovietice pe aici, românii ca de obicei au sărit cu mâncare, cu băutură, pe care să le dea ostaşilor. Pe român nu-l interesează dacă este inamic sau amic. El trebuia să-şi aplice omenia lui. Şi au dat de mâncare ostaşilor ruşi care se simţeau ca la casa lor. Nemţii, văzând, au dat un atac, i-au respins pe ruşi până departe în Moldova, iar în cele din urmă, într-o mânie extraordinară, au adunat tot ce se găsea pe şosea, prin case, vreo 30-40 de familii pe care le-au băgat în beci cu tot cu copii şi au aruncat vreo trei-patru grenade, omorându-i pe toţi. A scăpat o femeie cu un copilaş în braţe, care a rămas dedesubt, pentru că celelalte trupuri au căzut grămadă peste ea /.../

Reporter: Părinte, prea puţin se mai vorbeşte despre eroii neamului, aproape că uităm să-i mai cinstim. Ne îndreptăm tot mai mult către o Europă unită care ignoră specificul naţional. Este oare o acţiune premeditată de reeducare a poporului român?

Fără îndoială. În vremurile noastre, care merg spre o destrămare, nu mai există nicio educaţie în familie, în şcoală, în armată...


(Intervenție Mircea O.
Mi-a trimis ieri prietenul Dan Mârza o hartă a Bucureștiului. Interesantă în sine (mai ales pentru un pasionat de istorie).
Pe undeva, strada principele Nicolae. Numele aceluiași fiind dat și unui cătun din interorul Capitalei.







Care, iertată-mi iertată duritatea afirmației, era o parașută, iar asta o spune nu doar C. Argetoianu!
Dacă se regretă educația ce ridica, interbelic să spunem, lideri cu multe defecte la rang de modele, cred că e mai sănătos să nu nu ni se mai propună deloc repere!)


/Continuare interviu:/

În şcoală nu mai există noţiuni despre naţionalism, nu mai există o formare, o temelie serioasă în viaţa viitorului tânăr în societate. I-au luat locul televizorul, calculatorul şi toată nebunia asta încât nu mai are timp să se ocupe de lucrurile de rădăcină ale societăţii. Sunt chiar învăţaţi să nu-şi mai cinstească eroii.
Odată cu degradarea aceasta, în lipsa unei culturi istorice serioase şi autentice, sigur că nu se mai ştie nimic. Vă daţi seama cu câtă jertfă se aruncau tinerii români în lupta de ocrotire a naţiei, a familiei şi a Bisericii! Dacă tânărului, copilului nu i se spune nici în şcoală, nici în familie, n-are de unde să ştie, pentru că acest sistem de învăţătură, care se face pe fugă ca să se termine mai repede orele, duce numai la goluri şi iarăşi goluri. Nu mai există nici modele pe care tinerii să le poată urma.

Reporter: În schimb tinerii şi copiii au parte de o educaţie sexuală accentuată şi promovată mai ales pe canalele media, unde C.N.A.-ul nu ia nicio atitudine şi participă la această degradare morală a societăţii. Cum este posibil ca la ore de vârf să se difuzeze emisiuni pornografice care în aparenţă sunt lipsite de vreo tentă erotică (sic)? Cum mai îngăduie Dumnezeu o aşa degradare asemenea celor din Sodoma şi Gomora?

Sunt îngăduite pentru că Dumnezeu a dat omului libertatea să aleagă ce vrea: iadul sau raiul, lumina sau întunericul.
Reporter: Dar un copil ce discernere poate să aibă?

Este un timp prea democratic. Copilul nu mai vede importanţa şcolii pentru formarea lui. Merge la un liceu pentru că l-a trimis mama să-l facă om cu carte. Dar să-l facă un om de suflet, un om împăcat cu Dumnezeu, nu se gândeşte nimeni. Această inexistenţă spirituală a noastră ne duce în prăpastia în care ne aflăm. Nu fac un reproş învăţământului nostru care este atât de adaptat dispoziţiilor care se dau, dar văd cum până şi copiii între ei se urăsc, se lovesc. Profesorul nu are autoritate pentru că copilul are drepturile lui şi dacă îi pune elevului o notă care nu îi convine, el protestează. Dacă îl tragi de ureche, se plânge acasă, mama vine la şcoală şi cere socoteală învăţătorului. Asta înseamnă o degradare, o incultură şi o neajutorare a profesorului care trebuie să-şi facă datoria.

Statul n-are o conştiinţă să creeze elemente temeinice. Şcoala este un mijloc de deprindere a unor cunoştinţe superficiale, încolo nimic. Pentru că statul n-are nevoie de oameni convinşi de o realitate istorică, religioasă şi morală. Statul nu face decât să măsoare veniturile celor de sus, iar partidele se bat între ele numai în aparenţă ca să exploateze poporul. Exploatare a fost în comunism, exploatare în capitalism şi tot exploatare este în dezordinea de aşa-zisă democraţie în care trăim. Cum era odată la o şedinţă de partid unde erai întrebat: „Tovarăşe, care este diferenţa între burghezie, capitalism şi socialism? În burghezie era vorba despre exploatarea omului de către om, iar în socialism e invers”. Nu a existat un partid care să intre în viaţa ţăranului nostru, să-i dea la îndemână un pic de pământ şi nici cu ce să-l lucreze. Vin străinii cu mărfurile lor ieftine şi proaste, iar românul cu produsele lui sănătoase este aruncat la o parte şi aşteaptă şi el mereu alt an şi alt an în viaţa lui săracă.

Să nu uităm că partidele politice istorice ale lui Maniu, Brătianu mai aveau grijă cât de cât de sărăcia, de mizeria şi de nevoile ţăranului. Acum deşi se spune despre un partid că e democrat, democraţia este doar acolo sus la vârf. Democraţia este folosită în scopul de a fura; politicienii noştri nu ştiu cum să-l mai jecmănească pe bietul ţăran, încât i-ar lua şi cenuşa din vatră de s-ar putea. Se interesează cineva ce mănâncă omul cu şase copii sau se gândeşte cineva cu ce îl îmbracă pe acel copil sau cum să îl întreţină într-o şcoală? E adevărat că altădată numai boierimea avea acces la şcoală şi din cauza taxelor mari, ţăranul obişnuit nu putea să-şi dea copilul deşi mult mai străluciţi erau copiii de la ţară. Şi aşa se făcea o educaţie strâmbă şi neomenească. Altădată mai exista o pătură de mijloc care mai făcea legătura între cei de sus şi cei de jos, dar acum nu mai sunt decât ori bogaţi, ori săraci.
Reporter: Printre creştini mai sunt însă oameni înstăriţi care ar putea să întemeieze nişte şcoli creştine. N-ar fi o soluţie pentru şcoala românească? Ar fi de dorit din partea Bisericii sa ia o astfel de iniţiativă, dar se pare că lucrurile merg mai greu în direcţia aceasta.

S-ar putea face şcoli private, comunităţi sau sate care nu mai au nimic legat cu viaţa politică, cum se întâmplă în America. Cred că vom ajunge şi noi aici pentru că sistemul de 666, pecetea satanică o să ne grăbească să facem aceste şcoli, să ai bisericuţa ta, să ai şcoala ta. S-ar putea face multe, sigur că da. Dar la noi îndată se spune că nu avem şi nu avem. Pentru asta îţi trebuie nişte primari care să nu aibă în ei o inimă din material plastic, ci o inimă de carne prin care trece sânge.

Reporter:  Dacă s-ar mediatiza astfel de intenţii de a ridica şcoli creştine cum este Şcoala Brâncovenească de la Constanţa, nu credeţi că s-ar găsi soluţii pentru finanţarea unor astfel de proiecte?

Din păcate cei care caută soluţii sunt săraci, iar cei care sunt bogaţi nici nu caută soluţii; nu sunt interesaţi. Există un raport foarte secret încât numai ei ştiu cum duc toată lumea aceasta în eroare prin toate mijloacele de sărăcie. Pregătirea individuală a copilului este legată de dragostea profesorului, a învăţătorului, dragostea primarului, a notarului, a tuturor care au datoria de a învăţa, de a limpezi, de a instrui generaţia viitoare. Dacă nu există această dragoste nici măcar din partea omului Bisericii, atunci omul se zbate în greu şi în mizerie. Vom ajunge astfel un popor vândut la toate popoarele.
Uitaţi-vă cum străinii vin peste noi şi ne-au ocupat tot Maramureşul. Ţăranii vând la străini pământurile pentru că nu mai au cu ce să se descurce. Te îngrozeşti numai ce se întâmplă cu pădurile, cum se taie şi se jefuiesc. Iar ţăranii noştri se uită cum se scurg averile lor. Nici în 1944 când au venit ruşii, nu era atâta sălbăticie şi exploatare a pădurilor noastre.
Un primar într-o comună, dacă vrea, cu toată sărăcia în care ne aflăm, ar face ceva. Pornind cu puţin, de la sărăcie mergi spre prosperitate. Stau de vorbă cu oamenii care se plâng că „n-avem şi n-avem”. „N-aveţi, dar nici voi nu vă ocupaţi cu ceva. Aşteptaţi să vi se dea servicii. Nu mai are cine să vă dea acum”. Le spun: „Pune mâna şi fă-ţi un iaz de peşte, o plantaţie de pomi fructiferi, pune mâna să ai şi tu o stupină că nu te costă decât munca şi priceperea ta. Să ai un teren de unde să poţi scoate ceva roşii sau ardei aşa cum fac lipovenii care se îmbogăţesc la noi în ţară, iar noi cumpărăm de la ei”. Dar dacă nu se lasă copiilor mai departe aceste îndeletniciri şi nevoinţe, pleacă în străinătate şi aceşti tineri, care se împrăştie, duc cu ei o istorie a neamului nostru, o cultură a unui popor dacic.
Cum poate primarul să stea la masă cu familia lui când ştie că toţi tinerii din sat, din comună sunt duşi în lumea întreagă? Nu ai un tânăr care să-ţi facă o sobă, o poartă, un scaun românesc. Nu-l găseşti. Acesta este un duh de nestatornicie, exact ceea ce era în viaţa barbarilor de altădată care au venit peste noi şi s-au aşezat în Câmpia Panonică. Toate neamurile care şi-au găsit adăpost la noi, cum au fost hunii, se gândesc acum să capteze, să ia când Ardealul, când Basarabia, când Dobrogea. Şi politica europeană este de-a valma, dusă după interesele câtorva. A mai venit şi moda asta a unicului guvern european ceea ce ne duce cu gândul că s-a apropiat sfârşitul lumii. Sunt cutremure, uragane, războaie, foarte multe boli, copiii care de mici fac cancer şi se nasc cu fel şi fel de malformaţii.

Reporter: Au inventat acum un alt vaccin extrem de periculos, vaccinul BCG, chipurile împotriva tuberculozei, dar care de fapt distruge imunitatea organismului, vaccin administrat forţat copilului în maternitate. Cum să mai crească el sănătos?

Ei au interesul să reducă populaţia cât mai mult. Nu mai vorbim că la noi nu se mai nasc copii. Îmi spunea un preot că la 500 de familii a avut trei botezuri într-un an. Ne-au ocupat ţiganii şi străinii. Pericolul este că atâta poţi să stăpâneşti o naţiune, cât popor ai. Ai 20 de milioane de români, ţii România, e a ta România. Dacă ai doar 5 milioane, înseamnă că nu mai ai români.

Eu am trăit vremuri şi mai grele şi tot se năşteau copii. Mergeau cu un pantalon două generaţii. Mergeam la şcoală până la amiază şi apoi lăsam pantalonaşii fratelui meu şi dimineaţă iarăşi făceam schimb. Şi încălţămintea o schimbam la fel. Atunci într-adevăr era greu. Astăzi nu se poate vorbi de aşa ceva, însă este o delăsare totală, o lipsă de educaţie, un moft. Biserica şi şcoala răspund dacă se ridică un neam sau dacă el se prăbuşeşte. Ele au datoria să formeze caractere. Dacă am avea şcoli confesionale cum au protestanţii care sunt susţinuţi politic şi financiar de Occident, lucrurile s-ar schimba.
Reporter: Părinte, ne puteţi povesti un pic din atmosfera duhovnicească din închisori şi cum au reușit acei oameni să ajungă la măsuri de sfinţenie asemenea marilor isihaşti ai Ortodoxiei? Puţini ştiu la ce măsuri de sfinţenie au ajuns aceşti martiri în închisori, care au dobândit acolo harul rugăciunii neîncetate şi plânsul necontenit, aşa cum era Bădia Traian Trifan.

În toate vremurile au existat oameni care au menţinut duhul de rugăciune. În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se făcea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşania şi mergeai cu ea pe la toate controalele severe care erau.În bucățelele acelea de pâine acolo era tot aurul, toată bogăţia. Pe lângă rugăciunile puternice, au fost poeziile frumoase ale lui Radu Gyr şi alţii care au scris ca o rugăciune. Dacă s-a menţinut viaţa spirituală acolo, a fost datorită poeziilor lui Radu Gyr. Şi a dat Dumnezeu ca aceşti oameni de mare talent să fie aduşi la noi, prin osemintele lor sfinte, să ne călăuzească, să ne apere prin rugăciunile lor de răutăţile care sunt şi care vor veni.
Reporter: Ce vă aducea bucuria harului în închisoare? Era suficientă suferinţa?

Era suferinţa, era dragostea şi scopul pentru care eram acolo. La început a fost greu, dar cu timpul am ajuns să ne întărim şi să ducem această povară în numele lui Hristos, al martirajului nostru şi al generaţiei de tineri din 1935 până în 1964. Eram conştienţi că luptam împotriva duşmanilor lui Hristos care se porneau cu toată mânia împotriva noastră, împotriva Bisericii.
Reporter: Credeţi că vom mai intra şi noi în închisori?

Nu, nu cred. Când am ieşit din puşcărie, spuneau caraliii, de la căpitan în sus: „Nu vă mai facem acum mucenici. O să găsim altă metodă pentru voi”. Ei se tem de creştinii care au idealuri şi trăiesc o viaţă aparte. Acum ne mucenicim noi înşine unii pe alţii, de bună voie.
Reporter: Ce transmiteţi poporului român de Nașterea Domnului, în pragul acestor sărbători?

Dumnezeu să ne ajute de aceste sărbători care încep cu stâlpii ortodoxiei, pentru că te înfioră când te gândeşti la Sf. Sava, Sf. Nicolae, Sf. Ioan Damaschin. Parcă îi simţim în zilele acestea cum ne ajută de dincolo. Pe ei şi pe noii mucenici să îi slăvim în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi să îi purtăm în inimile noastre. Ca să se nască Hristos în inima poporul român, trebuie o întoarcere a lui. O întoarcere către Hristos! Să ne propunem să punem început bun. Să înnoim ceva în viaţa noastră spirituală. Dumnezeu nu vrea multe fapte, ci ca fiecare să aibă înăuntru o schimbare, să mai renunţe la patimile pe care le are: la fumat, la beţiile care ne-au otrăvit familiile şi neamul. Atât de mult se bea în lumea asta că nu vin doi sau trei creştini la mine fără să spună că tata e beţiv, că soţul e beţiv, copiii sunt plecaţi în lume din cauza lor, nu se pot închega în familii. Acesta este marele dezastru pe care ni l-au oferit negustorii aceştia. De multe ori le spun creştinilor care vor să-şi înceapă o afacere: „Măi, să faci negustorie, numai să nu te muşte şarpele să faci vreo dugheană, vreo crâşmă şi să fii mijloc de sminteală pentru tineret şi lume”. Pentru că cel mai mare rău la ora actuală este otrăvirea tineretului nostru cu tot comerţul acesta de băuturi pline de otravă.

Să începem cu naşterea noastră lăuntrică pentru că acolo este cheia şi izvorul nostru de bunătăţi şi primim întărirea mucenicilor, cu rugăciunile lor, în viaţa noastră de aici. Să aprindem împreună lumânări de fapte bune, să ne găsim în faţa Sf. Treimi, aducându-ne fiecare obolul nostru. Doamne, fie mila Ta cu noi, că noi Ţie Ţi-am slujit, am făcut cât ne-a stat în putinţă, iar Tu sfinţeşte toată lucrarea neamului nostru. Amin.


Încheiere

Citesc rîndurile lui Justin Pârvu și, la finalul lor, nu pot să nu adaug, în registrul intervievatului: "Doamne, mare e panglicăreala din lumea asta! Bineînțeles că  monahul nostru a făcut "cît ne-a stat în putință", vina e doar la ceilalți.
În realitate, și JP e om, are nevoie de gogoși mai mult sau mai puțin umflate pentru interiorul său, cît și pentru urechile celor care se nimeresc mai naivi prin preajmă. Ultimii fiind cei care îi oferă compensații sufletești ("Ce mare și tare ești prea sfinția ta!"), dar foarte probabil și materiale.


PS
Pe crucea pusă la inițiativa lui J. Pârvu („...În memoria ostaşilor căzuţi la datorie în lupta împotriva comunismului ateu”) a fost găsit demn de reproducere și un mic citat din Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor: „Sufletul unei ţări părăsite de cei în viaţă se lasă în voia morţilor, marilor morţi, şi se reface prin ei”.



Am sucit aceste din urmă vorbe și nu doar că le văd în sine aiurea, dar nu văd ce efect concret pot avea ele azi. Sînt curios, din cîți localnici or trece prin faa crucii, dacă depășește coeficientul 1% numărul acelora interesați de monument. Iar aceia plecînd acolo sufletul pentru că i-au părăsit de ceva ani puterea de a păcătui...
Nu o spun cu răutate, dar precizați dvs. cîți iau în serios scrisele de acolo! Omul își vede de cămașa lui și cam atît, eventual de vreo problemă externă ce rezonează cu starea sufletului său (cazul celor 1%).

În situații de acest gen, cîte un binevoitor îl ia deoparte pe cîrcotaș și dă să-i explice că există un ceva dincolo de acțiunea, de exprimările în sine... "Poate unele lucruri sînt discutabile de minți mai luminate, ca a dvs., dar asemenea gesturi prind bine la scară națională..."
Nu sfătuiesc pe nimeni să ceară detalii, în acest moment al discuțiunii.
Cu atît mai puțin să întrebe care sînt fructele activității de prin bisericile patriei, în ultimii 50 de ani de pildă... Locșuri unde, omenește, vina s-o da pe celălalt...
Sper că nu se dă la fel de fără cap și fără coadă ca în interviul maestrului Pârvu.

PS2
Nu știam de ce intervievatul spune la un moment dat:
"martirajului nostru şi al generaţiei de tineri din 1935 până în 1964... 1935, în mintea mea, putea fi doar legat de decemvirii legionari... De unde bănuiala că am de-a face cu o eroare de tipar, mai ales că în domeniu existau și nicadorii, cei închiși din 1933.
Am găsit explicația pe Vikipedia. Omul nostru fuse legionar.
Se pare că - peste decenii - unul consecvent.


Tot Vikipedia îl prezintă drept ințiator al Apelul împotriva actelor cu cip
Lectura acestuia este mai mult decît interesantă.



Recomand și un set de fotografii aparținînd lui Victor Roncea. Faptul că nu gîndim la fel nu mă împiedică să îi apreciez imaginile (una dintre ele, cea de mai sus).
Viața înseamnă nuanță. Din neputință ori comoditate noi o vrem / facem în alb-negru...


Last moment: 1
Și:
2

3







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu