joi, 24 ianuarie 2013

/ UMAN / Din moara unei minți oarecare, 22 ianuarie 2013





I

Nu mai știu ce-mi puse acum cîteva zile mintea în marș spre următoarea idee.

La ajutorul religiei apelează destui.
Mie însă lucrurile-mi miros a drog, a împrumut de la bancă, pe care urmează să-l returnezi, cu dobîndă chiar.


Gîndesc la faptul că nu prea stă nimeni de vorbă cu vîrstnicii, mai ales cei din preajma blagienei Mari Treceri... Să vadă de acolo, în înfricoșătoarea Preajmă, se simt realmente apărați. Respectiv, de credințele maturității ori ale bătrîneții încă pe picioare continuă să le fie utile...
 



De asemenea. Indicam de curînd tipuri de vîrstnici foarte interesați de năvălniciile vieții, mai exact de metodele tinereții întru reconfortare interioare. Sentimentul mi-i că asemenea semeni nu sînt deloc împăcați cu cele ce vin...
Bineînțeles nu scrie nicăieri cum că trebuie să fim împăcați, nici că subsemnatul va presta înțelepciune de pus la ramă cu acel ultim prilej...

Oricum, e de stat cu antene întinse - întru cunoaștere - asupra fenomenului.


II

Opinam de curînd că mie unuia nu-mi pare să fi existat vreo acțiune - în istoria românească - de mai mică sau mare schimbare, urmată totodată de vreun efect serios ...
De cînd lumea valaho-moldavo-ardelenească lumea se înhamă (sau mimează așa ceva) la mari inițiative, cu efect constatabil ulterior zero, asta dacă nu cumva rezultatul - zic asta retoric - e datorat mai degrabă unduirilor Fluviului ce poată bărcuța neamului...

Un Spiru Haret o fi pornit la deşteptarea ţărănimii, dar dincolo de a aplauda efortul ministrului liberal, ţăranii au fost deloc de pus în ramă în 1907, prin 1935 (cînd cădeau pe spate la apariţia unui anumit călăreţ pe cal alb,  şi anume C Z Codreanu), 1946 (cînd se îmbulzeau la pomana comunistă a pămînturilor) şamd.



Citesc în momentul ăsta volumul doi al memoriilor lui Alexandru Vaida Voevod. Să vezi ce purcedeau și contimporanii acestuia la una sau alta!... Ca și azi, procentajul de șmecheri de pe Scena socială era considerabil, după cum chiar și celor de bună credință le juca Viața destule feste, în drumul lor spre mai binele țărișoarei. Departe de mine zisa că ar fi trebuit să stea cu mîinle în sîn! Dar nițică știință asupra 'performanțelor' aferente din trecut poate nu ar strica...
Chit că, la bani mărunți, e de admis că Hei-rup!-urile (a la campania recentă a "Adevărului", Cum să schimbăm aia, aia șamd...) acoperă pe de o parte angoasa noastră, care se dezumflă o vreme grație eroismelor, altruismelor mai mici sau mai mari. Iar totodată permit jonglări, în fața semenilor, cu foloase deloc neglijabile...




III


Deși mititel, infim, inexistent (e vorba de mine) pe lîngă Diamantul neamului, adică Mihai Eminescu, aș îndrăzni două, trei, nouă vorbe legate de niște rînduri ale acestuia.
La un capitolul de comentarii al unui post, cineva a reprodus finalul Scrisorii III, foarte probabil în ideea că balamucul imoral, strigător la cer din societatea românească de azi e de reclamat cu vehemența inclusiv artistică a unui Eminescu, iar de tratat sînt preluabile metodele stil Vlad Țepeș.
Ca unul care nu s-a omorît nici în școală nici mai tîrziu cu scrisele marelui poet (abia cursul de Istoria presei, după 50 de ani ai mei, m-a dezghețat un pic...), abia acum i-am privit mai atent slovele.

"Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”



Mă uit la acest pasaj Eminescu și-mi aduc aminte o vorbă:
"Vrei să-ți placă lucururile? Privește-le de departe..."

Să ne hotărîm (și n-am decît să fiu acuzat cît o fi că din cruntă inferioritate personală țin să-l demolez pe Geniu): ori stilul ME o prinde azi ca la un 1890 și merită nebunia din jurul lui, ori e depășit la un 2013 și o lăsăm mai moale...
Textul de mai sus mi se pare în sine pentru inflamați de la grădiniță, care țin ca realitatea să fie precum vor ei, inclusiv întorcînd-o gros din verb.
Cum am procedat cîndva cu textele politice ale lui Eminescu, întreb și acum: la ce a folosit? A fost lumea românească mai bună în urma unei asemenea diatribe? N-au mai furat unul sau altul, speriați pînă în rărunchi de versul eminescian? Ori pur și simplu a produs material la fix pentru demagogii deceniilor viitoare (în vreme ce lui M.E. îi provoca reconfortantul sentiment de a fi altfel decît cei răi, și implicit demn - la nivel inconștient cel puțin - de un tratament special?)



Dincolo de asta, remarc interdicția -  adresată preopinentului - de a trezi strămoșii, al căror reprezentant (Ţepeş) este invocat apoi, la doar cinci versuri mai jos, să facă sîngeroasă, neroniană ordine...

În plus, revolta poetului îmi aduce grozav cu aceea a politicienilor, din epocă și de mai tîrziu. Ambele avînd drept țintă plebea, căci altminteri nu cred că fi căzut pe spate alegătorii din Colegiul I (imaginați-vă reacția unui Tipătescu la acest discurs, care-i lipsit de cel al lui Cațavencu doar prin harul lui Caragiale).



Totodată.
De ce nu picăm în adulațiuni față de un Argetoianu - în cel mai rău caz o face omul de rînd localnic, de pe la Breasta Doljului - ori, mai descurajant manevrei, față de un Titu Maiorescu? Sau, cu același entuziasm visceral, către un Caragiale?


Cu atît mai puţin Petre Carp.
Sau Carol I.



  Motive ale acestei direcționări?
Pe de o parte, periem Poetul neamului și pentru că - înviindu-l oarecum în mintea noastră - el nu ar fi în stare să se opună Laudatium-ului, chit că și-ar lua curînd lumea în cap, jenat sau înfuriat de primire...
Apoi, ridicînd pe (imens) soclu un Eminescu, ne facem un necesar sau chiar absolut amic supranatural, necesar funcționării noastre psihice. Pe acest plan, ești apropiat al acestuia, dar în paralel îl și ajuți salvator, căci Nu vedeți, cît de amărît și chinuit e, dumnealui Eminescu? În mod sigur are nevoie de sprijin!
(Vezi și PS, mai jos)


 
Altminteri nu pot interveni într-o dispută - nu știu cît de veche - unde unii îl declară pe poet asasinat de echivalentul ulterior al agenturilor, în vreme ce alții ba (de pildă aici).

Mai îndrăznesc să-mi dau cu părerea (chit că sute de condeie vor fi glosat mai cu pricepere legat de subiect...) asupra particularităților unui mit.
La mijloc e nevoia unor oameni / a unui popor de un Ceva. Grație căruia ei să se simtă mai bine (cît folosește asemenea dorință diriguitorilor unui popor pare să fie altă discuție, necesitînd probabil argumente inclusiv din "Împărat și proletar").
Atîta doar că născuții din femeie au inevitabile micimi, fie și raportat la scala necesară procesului, nevoii amintite. Cum omenirea nu poate renunța la necesarul semizeu, persoana aleasă este pur și simplu umflată cu pompa, iar aici deja nu mai contează cantitatea sau mijloacele...



P.S.
În relația cu un mit gen Eminescu, există și per tu-ul: "„Pe patul de moarte, maica Benedicta le spunea prietenilor: <Apărați-l pe Mihai!>; (acad. Eugen Simion)".
Călugărița cu pricina fiind în anterioara-i perioadă de viață Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cea comparîndu-l pe Nicolae Ceaușescu cu Pericle...



(va urma)

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu