marți, 8 ianuarie 2013

/ UMAN / Observații, poate nu tembele, 9 ianuarie 2013


I

Îmi duc vag amimnte forma exactă a vorbei populare, dar esența ei mă bîntuie în dimineața asta. E vorba de o dispută între două țațe, la care odrasla uneia își îndeamnă/încurajează mama: "Spune-i dumneata prima că e... - și urmează epitetul depreciator)"
Asemănător văd eu ale vieții în dimineața asta, ca destuld e complicate - ce elegantă exprimare! - dar că e sănătos să le spunem noi primii Ei. Dacă se poate. În ce măsură se poate.

Cînd m-am apucat de parodia-mi de cură psihanalitică și, în context, voiam să văd pe dracul, credeam că treaba asta - perceperea cu orice preț a ghiavolului - e doar un fund de sac, după care ieși la lumină, la un fel de rai. Nu-i de condamnat ce visam atunci și, poate, o mai fac și azi inconștient... În practică lucrurile-s mai puțin roze. Problemele de care fugeam rămîn, fie prin simplul fapt că... apar altele.
Asta e.

Mi-aș construi existența - pe cît îmi e posibil, din bărcuța aflată în voia valurilor - pe alde precaritatea mediului în care (la o adică și hazos) ne-a aruncat un Ceva. Pe chiar insuportabilitatea acestuia, de care scăpăm măcar parțial și măcar o vreme. Pe ideea asta mi-aș construi existența, fie și de la acest palier de vîrstă. Și pe cît se poate.
De acolo, dacă nu sînt prea optimist, aș proceda precum în versurile unui vechi chanteur român la care am făcut de cîteva ori trimitere: "Numărîndu-mi anii-n floare / Opresc douăzeci din ei / Restu-i dau pentru o țigară / Și-o pornesc pe drumul dragostei". Aici - în postul meu - nefiind vorba totuși nici de amor, nici de picat miere din cer. Ci pur și simplu de un dat ceas spre zero, cu lăsat din lest, pentru a porni la o nouă serie de inevitabile murdăriri, ruginiri din partea existenței.


Mda, faimoasele-mi lungi introduceri...

Ele duc aici spre un subiect de toate zilele, mai exact de ieri, de acum o săptămînă. Plecarea lui Sergiu Nicolaescu.
Aud că fu tărăboi la incinerarea acestuia, cu un grup de protesttari.
Mă informez pe net și dau de o intervenție a lui Cristian Tudor Popescu.



Editorialistul și... sufletul Gândului  are o privire brici asupra lucrurilor (pe care le exprimă curajos), fie și grevată de vreo discutabilă sau alta. De la acest stadiu, nu țin să-i cer a împărtăși - el sau alții - optimizarea pe care o propun în continuare. Dar îmi exprim părerea că demersul domniei sale ține doar de o descărcare de acreală, plus dobîndirea unui mai mult sau mai puțin iluzoriu stadiu de superioritate.
Nu judec aceste lucruri în cheie morală, dimpotrivă, aș aplica/intercala mai degrabă principiile plăcerii, ale nedurerii.

Eliminarea (de înțeles) a acrelii nu rezolvă sursa, acea infecție din sufletul nostru.
Idem construirea măcar mentală - altminteri utilă fie și pe moment - a vreunei superiorități.
Parcă aici aș umbla. Mai exact la a suporta propria (insuportabilă) inferioritate, respectiv sentimentul de greață pe care ni-l percepem, noi nouă.



O cheie, un îndreptar pe acest drum e posibil să fie ideea că singurul lucru pe care putem schimba (mai mult sau mai puțin)  pe lumea asta sîntem noi înșine, mai exact că vreun gram de putință a modificării exteriorului nostru se bazează pe un... kilogram de modificări în interiorul propriu.
Treabă, s-o recunosc, deloc simplă, deloc ușoară și - probabil - niciodată reușită pînă la capăt, respectiv să aducă cine știe ce pace lăuntrică.


II

Întîmplarea face ca despre acest subiect, al modificării interioare înaintea/în locul exteriorului să fie tratată zilele acestea și de un alt condei special al epocii, Cătălin Tolontan.
Domnia sa prezintă lucrurile mai mult decît frumos (mă ierați dacă nu sînt mai dotat în exprimări de succes, de inimă!) dar am sentimentul că se lasă dus de valul gazetăresc, mai exact apelează la formule glorioase, chit că la doi pași se contrazice, apelînd ce e drept la o altă glorioasă.
Prima g. privește reușita, dar și munca, îndrăzneala tiristului Alin Moldoveanu, cuceritor al unei emdalii olimpice anul trecut, la Londra. Și care a urmat în eforturile sale principiul schimbării interioare înainte de aceea a exteriorului.



În prealabil, dl Tolontan plînge (nici nu mai contează unghiul) pe umărul tinerei generații a patriei,  care ar fi/este lipsită de speranţă. La dînsa, la tinerimea cea căinată, nu se aplică probabil principiul învingătorului Alin Moldoveanu...


Ce vă doresc pentru 2013

2012 a fost un an al încordării, al lipsurilor şi, mai ales, al temerilor. A fost un an în care ne-a devenit clar că trăim într-o criză care a trecut de la forma de V la W şi, mai apoi, a păşit legănat către infinit, rog tehnoredactarea Dilemei vechi să caute semnul acela care arată ca un circuit de Formula 1. „Perspectiva unui viitor nenorocit îţi creează, ca om, un rău pe care-l resimţi fizic“, scria despre acest 2012 un editorialist de la Corriere della Sera, reluat de Adevărul.
Jurnalistul italian aşternea pe hîrtie o observaţie esenţială. În faţa acestei frici de viitor, nu contează dacă o duci mai bine decît ceilalţi, dacă ai o carieră sau o vîrstă la care, aşa cum scria el, „ţi-ai tras deja cărţile potrivite“. Contează că nu te poţi simţi bine în mijlocul unei frici generalizate şi, mai ales, în faţa unei lipse de speranţă pentru generaţiile care abia îşi încep viaţa. 

M-am întrebat de zeci de ori în 2012, poate că lucrînd în presă senzaţia de dramatism este exacerbată, ce putem face fiecare dintre noi şi cum am putut deveni, practic peste noapte, costuri prea mari ale unei lumi în care tot ce auzi e să „Să tai cheltuielile!“. N-am alt răspuns mai bun decît replica pe care mi-a oferit-o, la Londra, tiristul Alin Moldoveanu, cel care a intrat în ziua de concurs pe locul 34 mondial şi a terminat finala cu aurul olimpic la gît. Steagul celei a doua cea mai sărace ţări din Europa era sus de tot, crainicul BBC, uluit şi el, vorbea despre „momentul gloriei românului Moldoveanu“, apoi s-a auzit imnul şi, imediat după, Alin a spus că n-a făcut mare scofală, că şi-a făcut doar treaba cît a putut mai bine şi că „Tirul te învaţă o lecţie fundamentală în viaţă: nu poţi controla decît ceea ce depinde de tine. Dacă te consumi la infinit pentru ceea ce nu ţine de puterile tale, atunci o iei razna“. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră pentru 2013!


Ce-i drept, nu e muncă ușoară pentru cei ca dl Tolontan, să ieși dar nu de tot din stilul categoriei ce voi să te citească. Probabil că i-a intrat deja în sînge sistema, cu vorbe mari către publicul-țintă, dar urmate de pasul înapoi că alții-s de vină, nu copilul alintat numit Public. mai exact cititor al gazetei de unde ne luăm banii, de unde - vorba editorialistului - ne-am tras cărțile ce ne asigură viitorul.
Nu dau cu parul, doar depun o umană (deci capabilă de eroare) observație. Iar în paralel încerc să fiu atent în a pica în sentiment de superioritate. Probabil așa ceva se tratează, fie și doar la nivel conștient, prin a-ți admite inferiorități concrete, față de semeni și viață. Nu e simplu, dar poate merită încercat...

Spun că nu-i simplu pentru că poziția superiorului e lesne de dobîndit (în mintea noastră...) și are o miere irezistibilă.

Încerc totodată, tendință altminteri mai veche, să mă pun în pielea celui care de pildă huiduie văduva regizorului recent dispărut. Între altele că e îmbrăcată în alb, că nu e suficient de român-ortodoxă și că nu îl gâdilă pe dumnealui - omul din mulțime, dar cu necesități ferme ale Ego-ului - pe creștet.
Încerc.
Căci simpla revoltă nu mi se pare o atititudine prea deșteaptă, mai exact care să și mai dreagă din infecția existențială de care aminteam ceva mai sus.





PS
E posibil să mă înșel asupra celor de mai jos, dar tot o spun. Și cu riscul ca alți autori să fi tratat de mult subiectul...
Ființa umană din noi care vrea mîgîiere pe creștet e foarte posibil să fie un copil drăcos, care vrea toate alinturile, toate servituțiile celuilalt, celorlalți, el oferind în schimb doar mofturi și nazuri.
Au, ce banc urît îmi vine în minte!
Muri copchilașul de vreo 8-9 ani al unor conaționali înstăriți (anecdota e auzită altminteri la un 1975). Și este condus cu jelanii la groapă. Maică-sa: "Goguțul meu, care erai așa frumos, deștept etc. Cît de minunat făceai tu făceai tu cutare lucru...." După care mamana cea gitană trece la relatări mai concrete: "Cum te scuai tu la zece și-m spuneai dulce, ridicat în capul oaselor (n. MO: glas gros, de Bulă): Mamo, beli-mi-ai p...!

(M-a antrenat probabil la prostii traducerea nimerită ieri la vizionarea Pulp fiction, 1994, unde autorul pur și simplu introducea de la el mitocănești - de parcă ale lui Tarantino nu erau de ajuns!...)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu