duminică, 13 ianuarie 2013

/UMAN, PSIHOLOGIE, VIAȚĂ / Amestecate, 13 ianuarie 2013


Intro

Îmi fac mea culpa privitor la faptul că scriu mai puține despre munte în ultimele săptămîni, în condițiile în care majoritatea celor care s-au abonat la acest blog îmi sînt confrați în această pasiune...
Că o greșeală recunoscută e pe jumătate iertată ar fi una, dar totodată simt că nu pot rata în viitor, pentru multă vreme, să tratez această Minunăție.
Minunăție de la Muntele...




I

O situație ciudată, aceea  a omului care a trecut peste o anumită vîrstă și se vede într-o mare care nu-l reprezintă. Nici nu e obligatoriu - ce-i drept - să moară lumea, cultura mondială de grijile lui. Dar tot găsesc de menționat următorul aspect.
Peste-o-vîrsta nu e deloc un subiect, nu reprezintă deloc niște trăiri de dat gata semenii, mai ales pe cei tineri. În același timp, mulți indivizi mai copți aleargă după stilul de viață al juneții - ralindu-se la categoria precedentă (din în paragraful meu).
În același timp, deși problemele umane de la 50 la deal nu-s deloc-deloc plăcute, mi se pare un pic aiurea și neinteligent să omiți peisajul pe unde te duce Drumul vieții după jumătatea vieții. Lucrurile pot fi sinistre aici, mai ales cînd dai ans prima dată cu ele (și dai cam tot timpul, are grijă Ceva să-ți tot apară  neplăcute noutăți), dar îmi mențin părerea că merită să simți clima acestui segment al existenței, ba să și scrii despre el, pe cît de duc priceperea și îndrăzneala.



Tot pe acolo, nu cred că trebuie să fie cineva înrăit Gică Contra pentru a sesiza că deseori oamenii procedează precum apropiații și supușii împăratului celui fără haine...


II

Pomeneam de curînd pe plăcerea ce domnește în societatea noastră de a trata, acuza pe altul că este frustrat.
Explicam încă de atunci că tratamentul îmi pare ca aparținînd sadismului, e ca și cum ai reproșa unui pierdut în Sahara că e un idiot dacă moare în lipsa apei de sete, ori neînotătorului că se îneacă în largul Oceanului.
Astăzi, pe cînd mi-am reperat o dată în plus nevoile afective, m-am întrebat brusc care-i problema dacă punctez ferm, întîi în fața mea, apoi eventual și a altora, că Da!, am asemenea lipsuri de băgat în seamă, de iubit și alte surate de acest gen. Care e problema? Am stat de vorbă cu cineva și am realizat (probabil doar o parte dintre) dorințele-mi în acest domeniu.
Am sentimentul că și aici lucrurile se petrec precum în cazul altor nenumărate sentimente omenești, pur și simplu nu ne dăm voie nici măcar nou să conștietizăm ce ni se petrece, ce nevoi avem.

Cum îndrăzneam să opinez recent, problema nu este că ne e frică, ci aceea că nu ne dăm voie să ne fie frică...


III

Apropo de umbletul pe așa nisipuri (mișcătoare, poate doar într-o primă fază a îndrăznelii)....
Dar hai să o iau pe rînd!

Am visat un plic. Din care ieșeau doi-trei - pardon! - gîndaci de bucătărie.
De ei am scăpat ușor. Dar interiorul mapei de hîrtie cu pricina colcăia realmente de insecte-surate.
Problema aici se putea rezolva realmente iute, cu un insecticid eficace, pe care altminteri îl și aveam la îndemînă.  În același plic se afla și un disc, din categoria CD, DVD, după toate aparențele inscripționat.
În urma manevrei de curățenie, acel disc devenea inutilizabil. Și am simțit că e păcat de pierdere.

Insectele cu pricina din visele cam dintotdeauna ale subsemnatului prevestesc un balamuc interior, o depresie, o explozie... Avizat, m-am simțit nițel mai liniștit, deși beleaua era foarte departe de a fi trecut.
Cuminți, balamucurile au apărut și le-am simțit din plin în relația cu două persoane apropiate. În paralel, îmi simțeam o mare problemă - în primul rînd pentru că nu reușeam să-mi conștientizez problemele concrete, prin pîcla unui nor cenușiu și toxic. Se înțelege că e vorba de un nor psihic.

Bon.
Asta fu cu gîndacii. Față de care am încercat și încerc pe cît posibil să nu fug. Să suport sinistreala din relațiile, din apropierea fizică a celor trei persoane.
În materie de disc, am simțit că e cazul că e de făcut ceva. Îndrăznit pe undeva, încercat să mut ceva munți interiori. Nebunia poate utilă - să admitem că ar fi... - a venit în momentul în care, la o intimitate oarecare, i-am vorbit prieteni Tatiana despre o fantasmă erotică personală.
Fata nu a făcut caz (i-ar fi fost poate și greu în cuplul nostru cel nedus la biserică), ba chiar mi-a susurat la urechi nelegiurirea, cu o proximă ocazie orizontală.

Dumneavoastră o să faceți (după caz) haz ori veți fi oripilați, dar am de gînd să urmez drumul. Mi-a dat prin cap să-i vorbesc și de alte fantasme de deocheată sorginte, la care fata iar nu avu nimic împotrivă, mai ales c-am observat un amănunt mic: la zisa verbală dintîi, nimic concret nu a ținut să se pună în mișcare, în sensul materializării gestului, dorinței.

M-aș amuza binișor ca vreun psiholog mai priceput decît amatorul de față să zîmbească amuzat, la așa temeri... Pe de o partem pentru că și aici o fi ca la frică, unde nu ne recunoaștem respectivul sentiment. Apoi, citeam pe undeva (hai să nu fac pe secretosul: Matei Georgescu) că o scoasă din incoștient își pierde pur și simplu... rațiunea de a exista, odată scoasă la lumina conștiinței.
Cu un amendament: eu îmi cunosc binișor fantasmele cu pricina, dar două îndrăzneli aici nu e obligatoriu să aducă iadul pe pămînt: e vorba să sondez dacă n-or fi și altele, de care eu însumi să mă jenez... Respectiv să fiu în stare să comunic altcuiva, în cazul de față Tatianei.


IV

Lectură în recentul "Adevărul de weekend".
Cu precizare din start că, ca cîtă dureroasă inferioritate de alții posed, îmi vine la mare fix și necesitate să pot să mă dau, să atac mîrșav nume consacrate în societatea românească...

Andrei Pleșu declară (de fapt, este reluat editorialul recent din "Dilema veche" ) că "Nu de moarte mă cutremur, ci de mahalaua ei".
Un scurt extras:
"Ar fi de făcut un lung inventar al enormităților care s-au spus cu ocazia tristei împrejurări (e vorba de moartea lui Sergiu Nicolaescu, n. MO). Un caraghios oarecare a dezvoltat abundent tema coșciugului gol, o mică gloată, frustrată de opacitatea coșciugului închis, și-a exprimat zgomotos dezamăgirea prin huiduieli și strigăte de protest (am înregistrat, uluit, cîteva portrete de "demonstranți" înfiorătoare: guri strîmbe, maxilare încleștate, bătrîne dezafectate, înamorate brusc de "marele om", grimase felliniene, risipă de lacrimă și răget ș.a.m.d.), juriștii au combătut finețuri legislative, medicii - finețuri sanitare, teologii și ateii - finețuri duhovnicești. S-a pledat pentru dreptul la incinerare, dar și pentru interzicerea incinerării, s-a admonestat patriarhia pentru absenteism liturgic /.../
Unii cred că, în România, viața e o aventură, un parcurs plin de neprevăzut. Săptămîna trecută, am avut ocazia să vedem cu toții cît de aventuroasă poate fi, la noi, moartea. E recomandabil să o eviți."

Mă recunosc, încă o dată, a fi un absolut neica-nimeni pe lîngă Andrei Pleșu.
Care nu e un împărat gol, darcare - după codul meu - derapează (să nu spun păcătuiește) cel puțin pe un plan.
Nu spun că oamenii descriși atît de plastic de către autor intră între simpatiile mele, eventual comilitoni în ale ideilor. Dar înainte de toate ei reprezintă realitatea românească de azi. Iar dacă interesează cu adevărat pe cineva să-i treacă strada..., va trebui să acționeze pornind de la firea adevărată a românului de rînd.
Asta dacă vreodată ne vom putea schimba la îndemnul altora, fie ei lideri de opinie la un moment dat.

Totodată, mi se pare un pic neserios să faci haz de cei care nu au avut bafta de a se naște nici din părinți mai spălăței, nici de a se fi mutat cîndva din Dudești "în centru /unde/ moartea e mai discretă, mai igienică, mai decentă".



În același număr de gazetă, Nicolae Manolescu punctează, într-un domeniu nu foarte depărtat de cel abordat de către A. Pleșu. Aici, între altele:

"Regimul comunist ne obligase la oarecare discreţie religioasă, aşa că petreceam Crăciunul în familie. După 1989, restaurantele organizează petreceri de Crăciun şi de Anul Nou în colectiv, unde se mănâncă şi se bea în neştire, se dansează, se cântă manele, fără cel mai mic sentiment al sărbătorii, ca în chiolhanurile activiştilor de partid de odinioară, adevărate orgii culinare într-o epocă de sărăcie lucie. De când n-am mai auzit vorbindu-se de Sfintele Sărbători? Biserica însăşi a făcut tot ce a putut ca să le lipsească de sacralitate. Implicată în o mulţime de lucruri care privesc statul, biserica pare a-şi fi uitat menirea de păzitoare a sărbătorilor de peste an. Degeaba au fost legiferate două zile nelucrătoare de Crăciun şi de Paşte: sentimentul românilor nu mai este câtuşi de puţin unul religios. Dreapta credinţă a îmbătrânit odată cu femeile şi bărbaţii trăiţi în Epoca de Aur, devenind superstiţie şi înlocuind iubirea de trupul viu al Domnului cu iubirea moaştelor unor sfinţi, proclamaţi, fără niciun temei istoric, patroni spirituali ai poporului român. Şi uite aşa au trecut şi Sărbătorile de iarnă din 2012, ca nişte ritualuri mecanice de împărţire a cadourilor, la lumina stinsă a unui brad plin de tot soiul de obiecte nelegate de naşterea lui Iisus, dar care fac deliciul unor comercianţi inculţi şi a unor părinţi şi copii neduşi la biserică: fără bucuria profundă a darurilor şi fără parfumul de spiritualitate firesc în împrejurări în care timpul secular se suspendă. Suspendat a fost, şi de data aceasta, Crăciunul însuşi. O spune un om care a pierdut demult sentimentul Sfintelor Sărbători." (sublinierile îmi aparțin, MO)

Dacă A. Pleșu combătea de la adăpostul ascendentului social, N. Manolescu strîmbă din nas pornind de la un reper ce tare mi-i teamă a nu fi existat vreodată, acela al vreunui mai mult scaun la cap ce ar fi existat inclusiv în Epoca de Aur.

Totodată, previzibil după morcovul de neajuns pe care în plasează în fața măgarului, fostul animator al partidului Alianei Civice nu ia lucrurile cum sînt, nu acceptă realitatea...

Este simplu să strîmbi mai mult sau mai puțin virulent din nas, cînd nu te-ai născut în Dudești ori similar. Și tot simplu o fi să te menții în atenția socială pozînd în tip care combate derapajul celorlalți...




PS  
Apropo de scrisele dlui Manolescu, eu personal găsesc un țel mai mult decît onorabil în viața cuiva să nu ajungă la senectute să considere că altădată era mai...
Cum mai...? Păi de foarte multe ori în funcție de interesul propriu. Altădată lumea era mai credincioasă, după cum altădată autorul (nu contează cine) a făcut armată, ....nu glumă, cum se face azi!


4 comentarii:

  1. In ceea ce priveste descrierile atat de la obiect ale lui Plesu, mie imi plac grozav. Multe din scrisele lui pot intra direct in folclor, pe post de cugetari sui-generis (nu-mi amintesc exact acum, dar parca el zicea ceva cu schimbatul unui berbec cu niste gaste asta vara ).
    Si nu il vad pe post de combatant, de om care vrea sa treaca pe altul strada :D. Omul scrie doar (cu enorm de mult sarm) ce observa. Aia de vor sa treaca strada, n-au decat sa se descurce pe cont propriu.
    Manolescu nu mai imi place, asa ca nici nu discut zicerile lui.

    Eu as fi de parere ca nu-i tocmai OK sa "ataci" pe teritoriul in care celalalt exceleaza (n-am nici o indoiala ca Plesu este imbatabil pe planul ideilor) doar pentru a-ti inabusi sentimentul de "dureroasa inferioritate" pe care scrii ca-l posezi. Ai teritoriul tau, muntele, ai fost in pozitii la care altii nici macar nu pot visa (acele Morarului). Cum ai vedea pe unul sa te atace, in conditiile in care el nu ar fi urcat nici macar pana pe platoul Bucegilor, prin Poiana Stanii?

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu pot din tart să nu observ, din start, că intervenția ta asupra celor două condeie gravitează în jurul ideii de a (nu) place.

    Faptul că A. Pleșu scrie frumos nu văd de ce ar descuraja din start observațiuni din postul de mai sus. Unde cred că am punctat clar niște unghiuri, asupra cărora se pare că treci cam iute... Ele arătau așa:

    "mi se pare un pic neserios să faci haz de cei care nu au avut bafta de a se naște nici din părinți mai spălăței, nici de a se fi mutat cîndva din Dudești "în centru /unde/ moartea e mai discretă, mai igienică, mai decentă".

    Îmi ridici totodată, poate fără să vrei, încă o minge în discuție...
    Bon, poate nu am mirosit eu bine moblul scriselor dlui Pleșu, care nu ține să lumineze categoriile umane în chestiune, să le treacă fără voia lor (dar spre un mai bine) strada. Atunci care o fi mobilul scriselor lui AP? Simplul balon, simplul mișto de needucațiunea acelor (născînd grimase, inflamări caraghioase etc.)? Simpla exersare a unei priceperi polemice?

    Legat de raportul valoric între AP și subsemnatul, nu văd de ce nu aș spune nici pîs, pentru că domnia sa este cine este. Adoptînd scala montană propusă de tine, văd destul de normal ca un tip destupat ce nu părăsește peronul gării Sinaia să găsească trebi discutabile în scrisele vreunui mare montaniard. În ale cărui manifestări, tocmai pentru că face și drege riscă să apară și fructe ale orgoliului. Ori cel puțin acel tip de doi lei ce nu părăsește asfaltul citadin să vadă ceea ce altora scapă.

    În ce privește "dureroasa inferioritate" pe care o afirm în scris, cred că sănătos nu e s-o iei ad literam, inclusiv pentru că eu o folosesc pentru a-mi liniști superegoul și a putea scăpa astfel de el în restul rîndurilor care le aștern acolo...

    Dincolo de toate, în dialogul cu tine sînt cu ochii maaari pe butelie, mai exact caut febril să văd și dincolo de scena vizibilă. Eu personal am impresia că mi-e un lucru util.

    RăspundețiȘtergere
  3. Si crezi ca ILCaragiale a vrut sa treaca pre multi strada, publicand sumedenie de chestii, de la "mofturi" la piese de teatru (si nu numai comedii)? Care o fi fost mobilul scriselor lui? Cumva educatiunea poporului?

    As zice ca nu locul nasterii este in discutie (nici Blaga nu s-a nascut chiar in buricul targului), ci reactia unora, intr-un moment nefericit. Indiferent de nivelul de instruire ori de genealogie.

    RăspundețiȘtergere
  4. Personal mă consider un om extrem de împrăștiat, dar uneori tot solict alților, în discuția cu ei, să rămînem pe cestiune...
    Am afirmat eu ceva despre Caragiale? Despre ce a vrut el sau nu?

    Că veni vorba, i-am recitit Momentele... de foarte curînd și am sentimentul că descriptivitatea lui este incomparabil mai subtilă decît a lui Pleșu - nițeluș prea precum curca, în paie. Directorul Dilemei scrie savuros, ok, dar nu trece peste moment. Nu-l văd să fie citibil dincolo de vremea lui (exceptînd eternii nostalgici, a la fani Eminescu).
    Caragiale nici el nu pare să se fi zbătut pentru loc în eterninate, dar a izbutit-o chiar fără să vrea. Are un ce, care merită studiat.

    RăspundețiȘtergere