marți, 15 ianuarie 2013

/UMAN, PSIHOLOGIE / A avea (sau ba) ceva sfînt, 15 ianuarie 2013


I

Eu personal (poate și din puținătate a minții) nu sînt un fan Eminescu, dar am ajuns - sub implusul media - să relaționez automat la jumătatea lunii ianuarie cu acesta.







În context, remarc faptul că în timpul vieții Eminescu a fost socialmente totuși un neica-nimeni (mă refer la notorietate), un individ mai degrabă mult diferit de tipul uman al majorității. Tratat însă precum un Cello Viorin din "Orașul cu salcîmi" al lui M. Sebastian: îl țineau minte doar ca pe ăla sfrijitu' care a alunecat odată pe gheață de i-a sărit pălăria din cap, abia după ce acesta a dobîndit de notorietate prin alte părți ajungînd lumea bună a urbei să-și schimbe (bineînțeles total) atitudinea...

Se pare însă că miturile au nevoie de tipuri umane diferite de majoritatea celor care alcătuiesc societatea, la o adică și Isus - dincolo de povești - va fi fost în aceeași situație.
Tot normal este ca în cazul miturilor să intervină și fenomenul parastas, unde după un tinp cei vii își văd de ale lor, eventual tratează despre răposat după cum le vine lor bine, și mai puțin drumului sub soare ale celui întins acum rigid pe masă...

Asemănător se joacă lumea azi și cu un alt lungit pe năsălie, fie și imaginară. E vorba de Poetul național, nepereche șamd (nu te poți refugia chiar sub faldurile oricui, nu?)
E uman.
Interesul și iar interesul.

Unuia îi spune sufletul (din cutare motiv) să-l pomenească pe Marele Eminescu în felul cutare. Altul optează în manifestarea-i funcție de altă adîncă nevoie personală.
E de recunoscut aici că trebuie să fie plăcut nu doar să fii la per tu cu un (semi)zeu, dar și să-l modelezi, să extragi din viața lui ce vrei - viața fiind ceea ce ai citit la alții (cu unghi apropiat de vedere)...

Oare s-a gîndit cineva cum s-a comportat Eminescu în ultima-i săptămână de viață?
Îmi vine ideea asta și pentru că am un nefericit de pește Beta în față (și nițel dreapta computerului), care-i pe ducă...




PS
Googălind după imagini Eminescu, am descoperit disponibilitatea suporterilor acestuia (a României profunde, în general) de a alătura vechiului mit elemente moderne...
La Piatra Neamț, îl proslăvește inclusiv asocația "Future"...
În paralel, pe siteul "Cantec sfânt", auzim de Caragiale reloaded, ori ne este recomandat www.everystudent.ro, unde vom afla "La ce fel de rugăciuni răspunde Dumnezeu".

În eternele-mi contexte, nu înțeleg de ce mama lui Isus este "prea sfîntă". Nu mai pricep eu limba română?O iau prea în serios? Îmi scapă sensuri abisale? Nu urmez cu orice preț (și fără a pune întrebări) îndrumările cinstitelor fețe bisericești?
Similar: "Înalt prea sfințitul", "Prea fericitul" etc.




PS2
Despre Eminescu se scrie și aici.
Răsfoind rîndurile de acolo, am realizat că - mie unuia - mi-ar fi imposibil să iau spusele cuiva de-a gata. Chiar cele mai de aplaudat afirmații nu am cum să nu le trec printr-un malaxor personal, fie și doar *în cazurile ideale) a-i adăuga apreceri pozitive personale.
În paralel, simt că există oameni care iau afirmațiile altora fără să schimbe o literă, eventual au puterea, priceperea, dotarea de a le depozita în inima lor alături de alte plăcute, dar inevitabil în contradicție mai mică sau mai mare cu "vecinele".
(Nu aș vrea să se creadă că am luat zisele dnei Bușulenga - de la ultimul link - drept perfecte sau măcar generîndu-mi vreo rezonanță pozitivă... Pur și simplu sînt ca multe altele, din categoria Și de aici se poate învăța ceva...)

II

Mi-a reținut atenția zilele astea o vorbă: "Cutare nu are nimic sfînt".
Ori sînt eu novice - chit că laud de interes pentru psihologie - și n-am idee că deseori intervențiile umane au dedesubturi deloc simple, ținînd de inconștient...
Nu știu ce mi-a venit să mă întreb cui poate fi adresată asemenea vorbă... Cuiva care îți stă în față? ..."Domnule/bre/șogore, nu ai nimic sfînt...!"
Mmmm, parcă nu merge... Dacă e mai mitititel (și fără putință de replică), nu-și are loc demonstrația de forță mistică.
Dacă interlocutorul este egal, ai nevoie de simpatia altora pe prin jur pentru a plasa așa ceva, dar și atunci parcă nu-i tocmai acolo locul potrivit pentru așa vorbă mare...

De aici bănuiala că anatema în cauză se aruncă pre cineva lipsind din cadru...
Lipsind-lipsind, dar este acesta, candidatul la cazanele cu smoală, chiar oricine?
Este aurolacul din colț, despre care putem cădea cu toții de acord că viața l-a dus pe un drum nu tocmai evalavios, de respect pentru prea-sfintele? Păi nu poate.

Și uite-așa ne apropiem de personajul țintă. Care trebuie să fie suficient de înlesnit material, iar în paralel să aibă idee perfectă ce e cu zisele Scripturii, eventual ale slujitorilor acesteia pe pămînt, preoții șamd. Atîta doar că nu le ia în serios / își manifestă rezerve măricele față de ele.
Către acest tip uman cred că pleacă îndeobște vorba cea mare "Cutare nu are nimic sfînt!..."

I se spune vreodată acestuia, verde în față, Marea vorbă?
Am sentimentul că nu.

Cred că omul în chestiune a avut de a face, a urmat perceptele biblice o vreme, după care - în urma unor lovituri în pragul de sus - a decis să-și urmeze un adevăr mai apropiat intereselor sale. Cele vitale.
Un asemenea om este vizat de Vorba cea mare. Poate și și o femeie, nu doar un bărbat - căreia îi putem însă ghici privirea, atitudinea. Nu mai țin minte cum stătea Fefeleaga cu ale Înaltului, dar către așa ceva îmi fuge mintea, fie și posedînd - dumneai - o înlesnire materială demnă de secolul 21.

Mda, Fefeleaga... Poate-și făcea cruce dimineața înainte de a porni la drum, dar sînt convins că fiecare pas al acelei zile și-l păzea, și-l îndruma doar  ea.
Oare ce a făcut cu icoanele din casă după ce i s-a prăpădit familia și a fost nevoită să vîndă calul?
(Nu mi-a plăcut niciodată povestirea lui Agârbiceanu, nici superbul film de prin 1971, dar felia de viață este teribilă, în sensul plăcut sufletului!)


pseudokinematikos2.blogspot.com


III

Există obsesii și obsesii.
Un C.T. Popescu o are pe aceea cu disoluția statului (chit că e lesne de văzut aici temerea originară, de slăbire a chingilor care îi țin actuala configurație psihică).
Eu o am pe aceea cu angoasa existențială.

Care a.e. nu e neapărat o chestie fără legătură cu realitatea. A altora.

Un afiș mare-mare, în stație la Granitul (altmineri bănuiesc astă citadelă socialistră ca dispărută de mult, atîta doar că RATB nu a căzut la preț cu mastodontul vecin Cora, cum e cazul universităii Hiperion din Calea Călărașilor, care, ea, are denumire de stație...).
Cu un euro doar, o minune de telefon îi stă la dispoziție...
Prin interediul faimoaselor litere mici, de la  subsol mai afli că: trebuie să ai abonamentul (nu chiar ieftin) cutare. Și opțiunea cutare. Necesară este și prevederea Buy back. Cît și aceea c-alde pleașca e valabilă doar în limita stocului. Din fericire, lipsește prevederea că firma ofertantă nu-și asumă greșelile de tipar...

Nu puțini, chiar avînd idee de aste mici-mari obstacole, intră în hora atît de frumos ambalată.
Aceasta pentru că ideea unui telefon nemaipomenit în buzunar, cu doar un euro, este irezistibilă.
De unde astă voie (de la a voi cu orice preț)?
De la speranța inconștientă de a umple cu ceva un gol din noi.

Că ar fi doar gol nu e o problemă, dar e unul insuportabil, chit că semnalele-i în această direcție îi sînt neclare, estompate... Dar ferme în disconfortul lor.

Ziceți că v-am sticat ziua? Cum, v-am înțeles greșit? De fapt nici nu ați intrat pe acest blog?


Muzica!

Filmu'!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu