miercuri, 6 februarie 2013

/ IDEI - bune, rele... / Postate de un oarecare pe Facebook


I

Adrian UL isi sterge comentariile de pe pagina. Sa stii ca mi-am atins unul din scopuri. Sa-i fac pe oameni sa le fie rusine de prostiile care le lasa...

Poate-i mai bine să nu ne fie ruşine - pe cît se poate - de prostiile pe care le comitem.
Dacă le-am comis, aşa eram noi la momentul cutare.
Din experienţa mea (ieri am avut un caz), dacă nu te ruşinezi de ce ai făcut mai mai multe şanse să te îndrepţi.


"O glumă sinistră: Crin Antonescu va conduce comisia de revizuire a Constituției. Care-i legătura dintre acest om și o chestiune atât de sensibilă? Nu mai are unde dormi? Nu m-am dus referendumul din 1990, l-am boicotat pe cel din 2003 (sau 2004?), cred că-l ratez și pe ăsta..."
"O glumă sinistră: Crin Antonescu va conduce..."
Nu există glume sinistre în viaţă, ci doar adaptarea noastră sau ba la realiitate.
Băşcălia, dar şi teama sînt semne că nu avem deloc scule să intervenim asupra realităţii (altminteri psihologii punctează că singurul mod de a interveni asupra lumii este de cele mai multe ori în noi).
Îmi mai aduc aminte o vorbă: "A nu-ţi respecta duşmanul (sic!) înseamnă a pierde o şansă de a-l învinge."
 



"Bunul simț nu mai e un paradox. a ajuns o imposibilitate...."
 

Sper /.../  să nu folosesc prea des cuvinte precum bun simţ, ruşine... Pentru că au mari capcane. 
De pildă, necesitatea de a funcţiona impune să fin foarte înţelegători cu noi, motiv pentru care ne trecem cu vederea cînd sîntem noi nesimţiţi şamd - iar aici nu mai contează gradul acelei hibe de moment...
 

În acelaşi timp, adaug, chit că mă repet: ideea că altădată era mai mult bun simţ şi altele asemenea ţine tot de trai interior plăcut. Pe de o parte, crezi că situaţia greu suportabilă din prezent e o pasă trecătoare a Lumii, şi nu o stare permanentă, cum este în realitate.
Apoi, dă bine să fii preocupat de nesimţire - a altora, se înţelege!



Cel ce nu crede in DUMNEZEU sa asculte povestea unui ateu .....care după 13 ore în morgă, revine la viață, si acuma este nedespartit de Dumnezeu .....merita vazut .

Prietene, eu în general - semn de bătrîneţe - cred doar ceea ce văd. Asta şi pentru că am văzut cum se confecţionează poveştile la TV - din motive altminteri onorabile. Adică nu pot evita comercialul.
Totodată, mi-e teamă că reîntors de la morgă aş iubi disperat viaţa, şi nu neapărat pe Dumnezeu.

Apoi, mai e o chestie, de principiu. Unde scrie că dacă unul are o reacţie, păi în urma acelei situaţii eu va trebui să fac la fel? E o chestie de trei simplă ca la altă fire să existe o reacţie diferită...




Altminteri sînt curios  - vorbă retorică - de ce se înghesuie credincioşii să prozelitească (în diferite moduri, prin diferite mijloace, de la mişto la prezicerea catastrofei pentru rebel) pe atei?
Nu cumva au sentimentul că a lor construcţie se duce naiba  din simpla existenţă a unuia ce gîndeşte altfel? Nu cumva aici treburile-s precum acul pentru un balon: mic, despre fatal?
Este drept că în acest domeniu, al prezenţei în jur şi a altor idei (religioase sau ba), un rol important joacă refularea. Dacă un tip calm şi bine îmbrăcat îţi ridică problema că, din n mii de religii terestre, nu e obligatoriu ca a ta să aibă dreptate - modul de a te salva este refularea, plecarea din acel loc...



II
 

Articol.


Credinţa menţine linişte în societate, dar în acelaşi timp nu duce omenirea spre nou. Asta e, nu le poţi avea pe toate.

În acelaşi timp, observînd prestaţia generală în domeniu a autorului (dl Radu Preda), observ că există o categorie de condeieri, cu studii teologice la origine, care ciupesc un pic onor BOR, dar au întotdeauna concluzii favorabile acesteia, credinţei în general.
În paralel, lipsesc articlerii anticreştini.
Da, sună a blasfemie, dar mie unuia mi se pare absolut normal să existe şi păreri diferite: nu văd de ce unii îşi pot lăuda marfa, iar alţii nu-şi pot manifesta opinii contrare.

Cred că lipsa unor asemenea anticreştini este legată de conotaţia proastă alăturată cuvîntului. Cultivată de milenii probabil.
Cum interdicţia de a practica aşa ceva este bine înrădăcinată în mintea românului, acesta ajunge să se ferească de existenţa anticreştinismului chiar şi dacă la maturitate este un tip neutru. 

În paralel, nu o dată - din motive care se pot decela - împotriva bisericii, a religiei se ridică tipi destul de inflamaţi, care fac impresie proastă neutrilor (singura categorie abordabilă, masa de credincioşi fervenţi fiind aproape imposibil de abordat, cel puţin direct).
Căci neutrii sînt şi ei oameni comuni, care nu se omoară după zguduiri.

 

 
III
 
 
Particularităţile credinţei şi, implicit, modul în care diriguitorii branşei, dar şi simplii credincioşii SÎNT NEVOIŢI să trateze lucrurile îi face să condamne, respectiv să evite orice contact cu scrise, vorbe, atitudini distructive edificiului lor.
Zisele de mai sus cred că pot părea corecte oricărei minţi la locul ei.
Cum credinţa este însă - o aminteam mai sus - precum un balon, vulnerabil şi la un ac, afirmaţii precum cea din poză devin inamic public numărul unu.
 
Apropo de băgat în cap..., nu pot să realizez că ceea ce ne este băgat în copilărie în cap (inclusiv, inconştient, oroarea de ce ar ataca a noastră strămoşească credinţă) ajunge parte din noi, fibră a noastră, FĂRĂ CA NOI SĂ FI VERIFICAT ACEL LUCRU.
Ba ne şi lăudăm, destui!, că acel lucru e tradiţie, e moştenire de la strămoşi, Spirit al Neamului şamd.


Principiul balonului de care pomeneam mai sus obligă ca, în vreo prezentare pentru publicul larg (adică majoritatea, deci ortodoxă la noi) a vreunui prelat acesta să aibă minime tuşe negre sau deloc.
Cum este cazul unui recent material despre răposatul Bartolomeu al Ardealului. 
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu