vineri, 8 februarie 2013

/ UMAN, RELIGIE / Omeneşti dări cu părerea, 7 februarie 2013

 
I

Markus said:
"În 1989 ieșeam dintr-o lume în care se făcuse ani la rând experimentul uniformizării culturale. În acei ani, o majoritate a acceptat cultura oficială iar o minoritate a rezistat îndreptându-se către cultura autentică. Ce s-a întâmplat imediat după 90? Majoritatea s-a scuturat de toată cultura oficială și a ales. Liber. Indiferent dacă îmi place ce a ales sau nu, nu am nici un drept să decid ce ar trebui să îi placă sau să priceapă."


 
Încep prin a aprecia finalul citatului de mai sus.
Altminteri, propun un unghi diferit al (restului) chestiunii.
Nu ştiu de ce uniformizare culturală a fost vorba... Cred că stăm prea mult la para mălăiaţă... Ce treabă a avut oficialitatea cu ce eram eu interesat să citesc? Putea Dînsa a-mi susura orice la ureche, eu unul am mers pe ce simţisem în familie - cu un tată totuşi modest socialmente şi o mamă cvasianalfabetă.
Eu (a se scuza repetiţia egocentrică!) am avut drumul propriu. Cum e aia să vină Oficialitatea şi să mă ducă pe unde vrea? Iar eu să rezist?
Cred că, dincolo de toate, e vorba de naturel. Cine fu ferm, nu a avut treabă cu cîntece de sirenă. Iar cine a avut de-a face cu acele sunete dulci, a ajuns să preia inclusiv ideea că unii au rezistat, iar alţii ba. Nu ne-a oprit nimeni să 'rezistăm'! Dimpotrivă, atmosfera pînă şi prin 1970 era cît să te trimită la aşa-zisa rezistenţă, în fapt un trai normal, respirabil.
A avut probleme în a rezista probabil cel care, în adîncu-i, cocea un pact cu diavolul ("poate îmi dă, cît să trăiesc mişto... Că o viaţă am! Şi vecinul Popescu uite ce bine o duce, nevastă-mea are dreptate să mi-o spună mereu...").


 
...Ideea scuturatului de cultură de după 1990 plăteşte şi ea tribut unei categorisiri pe care eu unul nu o îmbrăţişez. Dacă eram aşa îmbibaţi - vorba lui Doru Braia - cu alde cultura înainte de 1990, de ce nu ne-am manifestat mai inteligent, în 'Anii-cei-urîţi'? Nu cumva a fost un mod de a ne obloji umilinţa diurnă suportată., de a trata prin mari lecturi şuturile zilnice venite de la Ceauşescu, Bobu şi comp.? Başca faptul că aş cerceta cît de-n adînc ni s-au dus cărţile savante (şi deseori cu ' filele netăiate'...).
Cum de nu s-au simţit cărţile deştepte după 89, cînd ba ne-am inflamat prost, ba ne-am dat repede la o parte?
Nu condamn, doar privesc lucrurile.


 
În ce priveşte opţiunea atribuită majorităţii, dincolo de un mic simţămînt iniţial că ne paşte sfîrşitul lumii, încerc să o accept, cît mai în adînc. Iar asta pentru că realmente poate este mai bine de trăit sub soare cînd vezi în jur cît mai puţini străini, inferiori ori duşmani...





II

Schimb de păreri, pe un site oarecare.

 
B.: Adica tu crezi ca Noe a luat cite o pereche de animale si pasari si li-a pus pe o corabie pe care a construit-o singur ?
Ioan Morari: Uite hai facem asa... Ne vom intilni in eternitate si cred ca vom fi ambii in rai si il vom intreba pe NOE cine ti-o construit corabia si cum de ai adus cite 2 animale pereche /.../
cred ca ceva la sfiritul vietii mele va fi si voi vedea atunci cum tiam mai spus daca nui nimik nu am pierdut nimic dar daca este voi cistiga raiul chiar daca tu nu crezi in asa ceva ..ma bucur ca am putut sa discutam in privinta asta si vad ca si tu esti un om cu multa inelepciune dar te rog inca odata nu facea pasi mari ca sa iti para rau de ceea ce ai facut cum tiam spus ca ma voi ruga pentru tine ca cel din partea cealalta a rugaciunii sa te ajute in toate...
 
Ordean:
Aş îndrăzni o opinie...
Cine are nevoie să creadă, este împins de un ceva din interior atît de puternic încît este greu să-l scoţi de pe linia lui. Asta şi pentru că, în momentul în care vii cu un argment de bun simţ (Noe şi comstrucţia de unul singur a corăbiei), celălalt EVITĂ problema ridicată, sucind-o pe ideea că vă veţi revedea cîndva, la uşa Judecăţii...
În acelaşi timp, mie chestia cu cîştigatul Raiului, etern pe deasupra, mi se pare greu credibilă. Deci vin pe lumea asta fără să fi putut decide asupra unei biete molecule, ce şi unde să şadă ea - asta decis deja Creatorul. Apoi, mă descurc şi eu cum pot pe lumea asta, deloc simplă. Iar la capăt, vine cineva şi spune: "Vei avea iadu' veşnic, iar celălalt aiul, pen'că a avut bafta unui suflet mai aşezat, cînd cu creaţiunea..."
Şi matematic mi se pare aiurea ca o perioadă limitată de timp, a vieţii, să capete o răsplată ETERNĂ.
Bineînţeles că la mijloc este neputinţa noastră diurnă de a ne explica ce e în jur, recte de a avea o explicaţie la cele din jur.
Mai exact GROAZA care ne împinge în a găsi un rost la toate cele din jur.



Apreciez deschiderea dlui Morari:
"Ma bucur ca am putut sa discutam in privinta asta si vad ca si tu esti un om cu multa inţelepciune..."
Dar nu şi faptul că e foarte ferm pe poziţia sa:
"...dar te rog inca odata nu facea pasi mari ca sa iti para rau de ceea ce ai facut cum tiam spus ca ma voi ruga pentru tine ca cel din partea cealalta..."

Care poziţie (a dlui Morari) altminteri merită şi observaţia că îşi atribuie cu o excesivă siguranţă de sine faptul că el are dreptate iar celălalt ba. Că alde credinciosul e pe drum bun / deţine Adevărul, iar celălalt ba.
Deşi, chiar dacă aşa ar fi, pînă la urmă fu o problemă de baftă că dînsul a fost dotat la creaţie cu cele necesare depistării şi urmării Adevărului, iar alţii (eu-s între ei!) nu.

Deşi, chiar dacă aşa ar fi, pînă la urmă fu o problemă de baftă că dînsul a fost dotat la creaţie cu cele necesare depistării şi urmării Adevărului, iar alţii (eu-s între ei!) nu.




B.M :
"Observaţia că îşi atribuie cu o excesivă siguranţă de sine faptul că el are dreptate iar celălalt ba." - ei toti o fac, nu ma mai mira. Cel putin s-a comportat decent. Ca daca ii ceri mai mult, se simte de parca-l tradeaza pe Tata..."


Ordean:
După opinia mea, există un amestec remarcabil între modul în care ne privim părinţii şi acela în care ne raportăm la divinitate.
Deşi va suna ca gravă blasfemie (ăsta fiind semn că barajul credinciosului e zdruncnat grozav de idee, în sine...), am sentimentul că întîi am întîlnit părinţii, iar apoi ale credinţei.
Întreb retoric, de ce un tip fără părinţi religioşi nu va avea părerea biblică despre Dumnezeu, eventual îşi va clădi el una - pariez că diferită de aceea din Scripturi?!
 
 




În loc de încheiere
Se sparie carnea pe mine realizînd că stilul meu de aici mă condamnă la izolare socială.
Căci nu posed arta de a trece acestea cu vederea, poate şi datorită nenorocitei caragialiene, aceea cu simţitul monstruos ..
În paralel, pot fi pus foarte uşor la zid ca fiind un frustrat, bre, care se descarcă aici, de toată fierea acumulată.


Just zis, ultima afirmaţiune!
Ba o şi pot dezvolta, căci îndeobşte un aşa atacator  nu are şi Next... la zisă. Nu are pentru că a preluat de-a gata noţiunea de la alţii, el ştie doar că - la aşa vorbă - preopinentul se face covrig de jenă. Iar el iese triumfător, cu faimă pozitivă între spectatori (fie vorba între noi, vorbele acestea sau altele sînt de două feluri: cele care le spui în public şi cele de pronunţat între patru ochi).
Frustrarea decurge din lipsa de securitate.
Pe care oamenii o dreg prin primirea de afecţiune, respectiv dobîndirea de putere

Ultima se obine şi iluzoriu, inclusiv postînd pe aici vreo vorbă pe care o crezi deşteaptă şi dînd gata vreun cititor rătăcit.
Este drept că, oricum ai face, cantitatea de neplăcere, de dureros-inexplicail a vieţii rămîne cam aceeaşi...




Dar.
Supărarea-mi (cea alimentînd şi ea furia, frustrarea) vine şi din faptul că am luat în serios cele pe care le-am învăţat cîndva. Să fiu drept, să iubesc adevărul, să socotesc unu plus unul drept făcînd doi. Nu spun că tendinţa de a lua în serios cele din urmă m-a făcut cine ştie ce sculă, căci la o adică rămîn destule umane pentru a nu fi tare diferit de alţii.

Mai există iritare din faptul că eşti procustiat (chestia cu patul, cu şablonul altuia), chit că alde criteriul este întîmplător taman ăla care prinde bine agresorului. Iar el la rîndu-i ar găsi cumplit ne neplăcut să se schimbe după naturelul altuia...

"Fiule, dreptatea e în fundul mării"
Gligor Ordean dixit.



PS

Ca orice alergător după apreciere, mă umflu cu pompa.
Vă amintiţi cum mă raportam, ba chiar mă vedeam din stirpea lui Caragiale!?

E, azi mergînd după o mere ieftină (staţi liniştiţi, erau şi trei kile de mere...), am realizat că tata C. era frustrat de-al meu. (De-ai noştri,ziceţi?).
Şi se dezumfla, pe lîngă tutun şi notat răutăţile altora, pe sesizat prompt - ba chiar exagerat, zice-se din nevoi literare - scăpările, de-rîsurile celorlalţi.

Mica deosebire între neica-nimeniul lui 2013 şi Titan este că ultimul putea să treacă întreaga tărăşenie în registru umoristic. Era zahărul care atrăgea şi atrage publicul (dincolo de excepţiile contemporane lui), în vreme ce notaţii scrîşnite îndepărtează, duc la scuipaturi în sîn.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu