luni, 18 februarie 2013

/ UMAN, RELIGIE, SOCIAL / Observațiuni, 16 februarie 2013


Ia uite, sînt 80 de ani de la evenimentele de la atelierele Grivița... 



Mda, totul curge, ce părea la un moment dat etern ajunse un ce (nici măcar un cine, vorba unei butade) istoric. Ce-i drept, deseori prezentul poate fi ucigaș - iar în anii '50, cînd greva în cauză era faimoasă, venerată chiar se putea muri pentru o vorbă pînă și benignă scăpată la adresa ei...

Vremuri...

Relatarea din linkul atașat mai sus, chit că nu e de luat precum litera evangheliei, arată că adevărul se găsește la mijloc... Nu mi-s dragi comunștii, dar greva a avut un fond de mari nemulțumiri real pe un fond uman al conducătorilor nu tocmai diferit de al celor de acum. În același timp, și privind întîmplările de la Grivița anului 1933 ar exista un motiv să fie prezentată mai puțin roz perioada intebelică - care în sine mie unuia îmi rămâne interesantă, cu miez...

Căutînd în context o imagine cu Gh. Gheorghiu-Dej, mi s-a părut interesant un 'film' cu mai multe cadre... Oare de ce s-au mirat unii pentru felul cum s-a purtat Ghiță după 1945?
Nu-i fac statuie, doar constat.






După 13 ani de temniță, în 1944.


Armand Călinescu și ceilalți pur și simplu și-au apărat interesele cu o încrîncenare cam deloc diferită de a comuniștilor...


I

Ridic iar subiectul religiei, prin prisma ortodoxă mai exact...

Mădularele profesioniste ale Bisericii au însușirea de a cere altora ce nu fac ele. Dumnealor sar în sus dacă îți bagi nasul în oala lor, însă intră dezinvolt în sufletele celorlalți, ba chiar folosind argumente nu tocmai fair...

Între altele (trecînd peste opiniile să le sunem economice din articol...):
"... Suprema nenorocire care i se poate întâmpla unui om, apostazia, lepădarea de credinţă, adică moartea sufletească..."

Sau:
"Dacă domnului Voicu nu-i plac principiile BOR, este liber să aleagă altele. Dar să nu se viseze reformator al Duhului Sfânt."

Dar Biserica posedă, în paralel, un adevărat far căluzitor în a încerca să ne tragă către principiile Ei, să ne aducă pe drumul ăl bun șamd!

Care tragere vizează, sesizez, ca tu să renunți la tot, iar Ea la nimic din ce privește principiile... 
Mda, mare trebuie să fie teama de moarte, de vecini și eventual părinții duși de mult ca să purcezi la un asemenea abandon...

Apropo de argumentele (cam puerile în sine, oricum!) părintelui Tănăsescu de aici, e de-a dreptul hazos dialogul inevitabil între surzi pe care îl promovează Biserica, citînd exclusiv surse, texte de-ale ei / convenabile Sieși.

"Un pustnic (pe care culmea, domnul Voicu îi apreciază în calomnia debitată la TV, pentru audienţă) a mărturisit în Pateric o viziune a unei adunări de diavoli. Cu adaptarea de rigoare, o redau aici:
"Un fel de CA (consiliu de administraţie) al Iadului s-a întâlnit pentru a spori producţia de suflete decăzute. 
Satan a luat cuvântul: Să auzim planuri şi proiecte!
Imediat, un tânăr drac, dornic de promovare, a sărit de pe scaun şi a spus repezit:......"


Ca încheiere a acestui capitolaș de idei pur personale (adică fără să am pretenția că îmbrățișează mulți asemenea optică):
Pe linia dezvoltării țării care ne cuprinde geografic, am avut mult timp sentimentul că lucrurile merg spre bine. De ceva timp sînt mai reticent în astă direcție (chit că, asemenea lui A. Pleșu, sînt de părere că alde Caragiale ne va mai fi multă vreme de acum înainte Zeu național).

Aș fi primul care să mă feresc de expresiile panicarde care au treabă nu atît cu realitatea socială, cît cu angoasele vîrstei  a treia mai exact, în cazul meu. Dar privesc în jur și - chit că am în ochi New Deal-ul nu doar american din deceniul patru - și nu bag mîna în foc a fi foarte bine în viitorul Europei.

Cu aceleași rezerve vizîndu-mi inevitabilul subiectivism, am sentimentul că nici actuala poziție în sufletul neamului românesc a Bisericii ortodoxe nu e chiar bătută în cuie. Afirm aceasta și marcat de tipul de atac care o privește zilele acestea... Și pe care nu am de ce să-l echivalez unei ofensive a Ghiavolului, cît a unui segment mai important din societatea noastră, ori măcar al unei Oculte puternice.



II


Tare plăcut articol al lui Andrei Pleșu, într-un serial găzduit de "Adevărul"!

Permiteți să extrag de acolo, în răutatea-mi, doar un pasaj legat de Constantin Noica.
Răutate, oare?
Dar cum, se va fi numind, oare, demersul celor care îl propun dreăt model pe același?

/Paranteză.
Legat de a pune sau ba pe cineva pe soclu, aș propune următoarea optică....
Există oameni, este drept nu foarte mulți (mă număr printre ei) care în fața unui asemenea soclu se înfurie că acela nu merită luminosul, onorantul fotoliu, eventual sînt supărați că nu șed ei acolo...
O altă categorie, indiscutabil mult mai numeroasă, pare să execute inconștient un transfer de peersonaltate, să se simtă ei înșiși acolo, sus de tot.
Unde-s (subiecii nu se supără...) la egalitate cu alți supraoameni. În vreme ce prima categorie se vrea deasupra tuturor./


Revin la Noica.
A. Pleșu nu a cochetat la viața lui cu ideea de sinucidere, iar într-un recent interviu explică viziunea lui asupra subiectului...
În context, adaugă:
"A încercat să se sinucidă acum mulţi ani, când eram încă foarte tânăr, un nepot de 17-18 ani. Şi eu eram atunci foarte apropiat de Constantin Noica şi m-am dus la el şi l-am întrebat: ce-i spui unui tânăr care a încercat asta? Noica mi-a răspuns foarte prompt – îi spui aşa: „Cine te crezi, mă?“. Nu e cazul întotdeauna, dar unui tânăr poţi să-i spui asta..."

Începînd cu sfîrșitul, aș spune că nu e corect să te bagi în oala altcuiva, doar pentru că ție îți este teamă al naibii de gestul blamat. Căci nu văd alt motiv. 






Legat de Noica, nu fac vreun secret din faptul că mi-i un tip foarte antipatic.
Iar asta pare să se fi datoreze impresiei mele că fu un tip amoral și egoist. Dar care da sfaturi altora să nu fie așa - căci aici e sămînța iritării.
Părerea nu mi-i chiar nouă, iar reacția lui relatată de Pleșu mi-o întărește.

Măgăria (a mi se ierta vorba) mai vine dintr-o nuanțare suplimentare. Unui om vai de steaua lui, care tinde să aleagă unei Nebunii, unei Insuportabile existențiale o alta - matale vii parșiv cu un cod, fără să întrebi pe acela dacă întîmplător îl are adoptat și el.
Nu, vii cu un cod și i-l vîri în brațe, pentru că așa vrei tu, pentru că așa îți e mai bine.
E vorba de codul a fi sau nu cineva, cu ramura a te crede cineva.

Marele și clasicul filozof nu are vreo jenă în această impunere, căci - vezi Doamne! - știe el ce e mai bine... Și implicit interlocutorul posibil sinucigaș e un idiot... Spuneți-mi dvs. că deduceți altfel a sta lucrurile, din contextul dat, și promit că voi medita cu sinceritate asupra lor!
Bașca expresia "Mă!..."



De ce era, mai prin adînc..., iritat Noica, dincolo altele din trecutu-i și care își scoteau dobînda în acel moment? Simt vcă e vorba de supărarea că el nu poate pleca de Aici...

/ Nu știu dacă Pleșu a tratat problema, dar sînt curios de ce fluvii sufletești mai puțin vizibile l-au tras spre Noica, în deceniul nouă... Pare aiurea ce spun, pare că-mi bag nasul în existența altuia - dar nu cumva ținta se teme pentru ca vizitatorul să nu descopere, dezvăluie exact ceea ce ascunde el? - dar ideea simt că nu e deloc rea.
Voi îndrăzni o remarcă în context la un alt ucenic al lui C. Noica... Pe un Liiceanu îl va fi atras între altele acea comună secetă a sufletului. (v. PS)

Tot pe acolo, nu puteam să nu remarc faptul că fiul lui Noica s-a călugărit, după ce din copilărie își tot punea întrebări care aveau să-și găsească explicația prin monahism.
Avînd în vedere firea tatălui, dar și aplecarea prelungită a acestuia spre un anumit intelectualism, gestul nu ar trebui poate să mire...
/


Tot în aceste zile, Nicolae Manolescu a răsfoit pentru ctititorii săi o carte de Gabriel Andreescu.



Între altele - combinat inevitabil cu scrisele lui G. Andreescu - criticul scrie:


"... Dosarul lui Noica /.../ Trebuie să spun din capul locului că este unul din cele mai compromiţătoare.
Nu neapărat în sensul că Noica a făcut un rău direct confraţilor, deşi astfel de cazuri nu lipsesc, cât în sensul că probează o capacitate de umilinţă docilă în faţa securiştilor pe care n-am constatat-o la niciun alt colaborator. Niciunul, de altfel, n-a dovedit stăruinţa lui Noica în a câştiga nu doar bunăvoinţa, ci interesul „organelor“. N-a făcut niciun gest fără a le cere spăşit aprobarea şi le-a informat, de fiecare dată la timp şi precis, despre îndeplinirea misiunii. Căci despre misiuni era vorba. Şi deseori el era cel care se ţinea scai după securişti. Informaţiile sunt adresate de obicei acestora.
Foarte puţine din opiniile comunicate de Noica unuia sau altuia din numeroşii ofiţeri (care „lucrau spre binele poporului român“ – Noica dixit!) au devenit publice, şi anume în „Glasul Patriei“, oficina de propagandă a regimului. Destule sunt aproape de nereprodus. Iată doar o jumătate de rând din cele 29 de pagini ale unei declaraţii, date la ieşirea din închisoare, în 1964, despre Emil Cioran: „Nu-i un om, e un refuz uman“.
”O Românie în care nu mai e posibil Caragiale”
Despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pe care îi vizita de câte ori se afla la Paris, nici Lăncrănjan sau Săraru n-au scris lucruri mai îngrozitoare. Iar imnurile exuberante închinate „măreţelor realizări“ din „Glasul Patriei“ au un pandant, stilistic subtil, într-o declaraţie ca următoarea din Arhiva CNSAS, dosar I nr. 15156, vol. 2, ff. 86: „S-a întâmplat ceva curios în ţara aceasta. Caragiale şi-a pierdut subiectele de inspiraţie. S-a creat, în speţă, o Românie în care nu mai e posibil Caragiale. E ceva regretabil pentru el, dar e bine pentru ţară“. Noroc cu fraza din urmă, altfel l-am fi bănuit pe Noica de o colosală ironie la adresa cenzurii! Gabriel Andreescu are dreptate să vadă în Noica cel mai eficient agent de influenţă dintre toţi intelectualii români din regimul comunist, suferind de „complexul Stockholm“, al ostaticului care empatizează cu torţionarii.
Sunt absolviţi de colaborare, cu dovezi greu de respins, pe lângă Mihnea Berindei, la care m-am referit deja, Nicolae Balotă, Adrian Marino şi Mihai Botez. În ce-l priveşte  pe Nicolae Breban, el rămâne pentru mine un caz  atipic, chiar şi după ce am citit analiza lui Gabriel Andreescu, dispus  să-i treacă cu vederea mai multe decât oricui altcuiva.
În definitiv, raporturile lui Breban cu mahări ai Securităţii nu sunt mai puţin blamabile decât ale lui Noica, acesta având ocazia să întâlnească un grad mare o singură dată în timpul nenumăratelor anchete sau conversaţii à l’amiable cu securiştii.
Nu sunt cruţaţi, şi pe drept cuvânt, Alexandru Paleologu, raportat, ca negrul la alb, la Nicolae Balotă, şi, nu mai e nevoie să spun, Constantin Noica. Şi asta, împotriva comentariilor anterioare, care s-au năpustit prosteşte  asupra lui Balotă şi Marino, arătând o nemeritată indulgenţă lui Paleologu şi Noica. Nu certificate de bună purtare acordă Gabriel Andreescu: nici colaboratorilor, nici comentatorilor. Treaba lui e adevărul. Şi pe mine, cel puţin, m-a convins..."


PS1

Ca explicație a cedărilor sale față de regimul comunist, Noica are o zisă faimoasă (între altele, aici): "La urma urmei, daca istoria a facut pipi pe mine, îm permit sa fac si eu pipi pe ea!“.

Or viaţa a procedat cu el cum a făcut-o, pentru că el însuşi - Noica - şi-a aranjat-o în felul în care a făcut-o.
Mi se pare fugă de responsabilitate să dai vina pe viaţă, cînd tu ai optat pentru articolele legionare din 1940, tu te-ai apucat de activităţi care ştiai că pică prost în 1956-58…
Iar în prealabil, în deceniul patru, trăia belferește în Sinaia socrului Muston...



PS2
Apropo de relația tată filosof / vlăstar, Gabrel Liiceanu scrie la un moment o Scrisoare către fiul meu...



Comit aici suplimentar sacrilegiul de a nu fi atins măcar cartea, darmite s-o fi răsfoit! Dar tot stau să mă întreb ce comunicare o fi între un om atît de reținut (cu fructele de rigoare) și un fiu al său...
















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu