joi, 28 februarie 2013

/ VIAȚĂ / Către și la vîrsta a treia



I

Chiar dacă sînt aici mai gură mare și aparent dezinvolt, cu practica de zi cu zi stau mai prost. Adicătele cu realitatea.
Ca urmare, la o intenționată ieșire în Centrul Vechi, m-au trecut toate apele.

O să ziceți că ha-ha-ha!, ce e acolo de bau-bau?
Păi este, căci subsemnatul este la jumătatea deceniului său al șaselea. Cînd, barim la primu-ți drum de sexagenar pe acolo, te cam iau toate apele proaste.

Știu că e greu de crezut.
Dar.
Dacă nu vedeți mulți copți prin așa locuri, mai ales la vreme rece de final de fevruar (adică prin definiție trezitoare de disconfort), este că au bieții oameni socoteala lor.


Un drum printr-un sanctuar a nebuniei tinerești îi trezește sinistrul sentiment că anii au trecut. Iar de acolo, o fandacsie deloc ușoară e gata.
"Lucrurile nu au fost cum am sperat! Deci visele fură egal cu zero? Și ce rămîne?? Au, rămîne ceva tare neplăcut!"
Nu am talentul de a descrie mai plastic situațiunea, dar vă recomand să deschideți un pic subiectul în fața unui tip mai trecut și veți avea reacții mai mult decît neașteptate din parte-i.

Ca un făcut, pe Lipscani exista cîndva o patiserie unde răposata mea mamă a lucrat ani buni. Și de care-s legate povești ale ei, dar și drumuri fizice ale mele. Plus altele, suvenire asupra locurilor, împrejurimile… E, sentimentul că alea-s bun duse nu-s chiar de pus la rană…


În fine.
Sper că v-am indispus, junilor, deși pariez că nu e cazul. Eventual ca aste paragrafe să vă servească precum un pasaj din Mazilu, citit de mine pe la 30 de an... 


... Și unde scria ("Ipocrizia disperării") că, după o vîrstă, deșertul înflorește mai rar. Pe atunci eram departe de vîrful Dealului (din piscul acestuia, oricum ar fi povîrnișul următor, ai tot timpul în ochi Valea - nu voi să spun ce înseamnă aceasta…). Dar mi-am spus că nu e sănătos să nu iau în seamă informațiunea. E ca și cum, dorind să pleci la Bâlea fie și în vară, l-ai lua drept răuvoitor pe tipul ce-ți propune să-ți iei haine ceva mai groase și bocanci.


II


Îl iau apoi pe mezin de la cursul de baschet...


... îl duc acasă la maică-sa…., după care urmează troleibuz spre a mea casă de tată infam.
De pe scaunul RATB-ist, percep la un semafor o scrisă pe perete: Suckess, sau ceva pe aproape. În sine un joc de cuvinte interesant.

Este o exuberanță ce nu cred că a ocolit vreo generație, de la… Cain încoace, chiar dacă modul de manifestare fu altul. Și subsemnatul avu bravade în genul respectiv.

Brusc îmi vine în minte o metaforă, legat de acel moment existențial… Cred că la pătrunderea în adolescență, cînd dobîndim înălțimea viitorului adult, sînt brusc posesorii unul fel de TIR, acel camion ce zburdă pe îndeobște pe șosele. Vehiculul are, la vîrsta amintită, particularitatea de a fi lipsit de încărcătură, ba chiar și de șasiu. Motiv pentru care, alunecînd în altă figură literară, e precum mînzul căruia îi displace iarba din livada parentală.


Etatea la care totul pare posibil, iar asta nu neapărat pentru că nu au primit vreo reacție adversă, ci și pentru că pur și simplu ideile, planurile etc. nu au devenit gest.


Ulterior, precum în basmul cu răufăcătorul așezat pe sacul cu nuci tras în viteză de un cal (să presupunem că e posibil, tehnic: "Unde pica nuca, pica și bucățica de țigan"), fiecare pas prin viață îngreunează cîte un pic dezinvoltura realmente de vis din primul ceas al tinereții. Nu spun ba, într-adevăr șoferul devine în timp și ceva mai experimentat, află că există gropi și că-i absolut necesar să fie ocolite, dar mașinăria începe săa cumulezepe de o parte uzură, după cum primește totodată container de transportat. Un serviciu unde trbeile nu-s precum în discuțiile dintre șmecherii catierului. O căsătorie. Copii. Un mare ghinion… Motiv pentru care TIR-ul se mișcă tot mai greu….


Categoric discuția poate fi extinsă, dar sigur că voi fi acuzat de a dori să stric confortul sufletesc al onor publicului. Și nici nu mi se va spune în față, doar brusc se vor lega unii de bătrînețile mele, de riduri, de dantură..., că ce-or încurca boșorogii pe ceilalți (doar n-or fi nebuni să spună că le-a tulburat ceva neclar dar evident sinistru, insuportabil din adînc…)


PS
În "Enigma Otiliei", în contextul de mai sus, Pascalopol e mirat (discuție cu Felix, în prima parte a lucrării) cum de vine omul cu atîtea planuri mari în viață, iar "apoi ceva se opune". Omul sesizează problema, căreia îi dă însă cauze neașteptate, iar în cazul său o rezolvare și mai și.


"Vezi dumneata, domnule Felix, venim în lume cu gînduri mari, facem sforțări, dar cînd să înfăptuim, o datorie neprevăzută față de ai noștri ne împiedică. Atunci nu ne mai  rămîne decît să dăm cale liberă altora și, dacă se poate, să-i  ajutăm. Un astfel de ratat sînt și eu, însă vreau ca aspirațiile  mele de natură artistică să se realizeze în domnișoara Otilia..."



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu