duminică, 24 martie 2013

/ABRUPT BUCEGI / Fascinație de acesta...


Intro

Materialul de mai jos a ieșit întrucîtva dintr-o răsuflare și a stat o vreme scris dar nepublicat. Întîmplător, am stat în seara aceasta de vorbă cu Gabriela, discuția a plecat de la una (avalanșă recentă în Valea Seacă a Caraimanului) și a alunecat la patima de munte.
De care mă plîngeam eu că pasămite nu am cu cine o împărtăși...

I-am vorbit de materialul personal în așteptare, a dorit să-l vadă, finalmente găsindu-l necesar. Am decis deci să-i dau drumul fără alte retușuri, sesizînd totodată că multe eventuale rînduri memorialistice/de opinie ar fi destul de încurcate, dar că pot reprezenta un material brut poate util, cuiva din viitor (ah, umană vanitate!).


I



O domnișoară care iese des pe văile abruptului vorbește de curînd despre un drum hivernal pe Albișoara Gemenelor.

Între altele dă o imagine de la jumătatea parcursului
Cîtă zăpadă este!
Altminteri, este uluitoarea diferența vară-iarnă. Personal nu agreez deloc ultima, dar ea permite existența pe acele locuri a unei a doua Lumi. Văd cu ochii minții, în paralel cu înfățișarea din poza de mai sus, cum e vara - amanunte optice, calorice, olfactive etc.
În stînga e varianta de ocol a Canionului II, pe o rampă cu iarbă... Iar la baza colțului de sus trece Brîul Gemenelor...

Două lumi... Surate, dar atît de străine una de alta...
Îmi fuge mintea aici - dacă mi-este permisă aiurala - la o peliculă de acum doi ani (am pomenit altminteri de curînd de ea), unde un grup de oameni e parașutat într-o zonă de pădure. Totul oarecum familiar, dar tipii descoperă ieșind la lizieră că pădurea e ok, numai că se află pe o altă planetă. Care poseda întîmplător doi sori...

O joacă asemănătoare, de același, dar... mi-am permis cîndva din punct de vedere temporal și cu aceeași "planetă" în vedere...:

"Şi iar mi-o ia gîndul razna, istoriceşte vorbind. Mă imaginez un tînăr Hordeano, discipol al lui Paccard, stînd pe la anul 1800 în Şaua Gemenelor, derutat de vreo ceaţă, căci sfori pe atunci ioc, în branşă, pentru a intra în treptele Crestei Picăturii. Sau pe la 100 d.Hr., jucînd cu Decebal o babaroasă (căci valea Prahovei arăta identic, la cele două date) Asta da, liniştea de la începutul erei creştine... Cerul acelaşi, dar sub el? Ura, a dispărut releul TV din preajmă... Pe largul platou al Coştilei, milenarul cioban român, cu puzderia de oi în juru-i. Şi, curios, venind o dată cu acest Gheorghe dinspre ceeea ce se va numi (odată cu venirea slavilor) Ialomiţa, n-am găsit nici o potecă!
Ciobanul mi-a explicat că doar el şi-un văr urcă pînă în locurile astea, temute de alţii. Pe drum, două imense pietroaie, bot în bot: „Aici îi una dintre adăpători”, mă lămureşte Gheorghe. Se minunase zărindu-mă pe porţiunea de creastă unde nici în visele urîte nu s-a imaginat păşind..."


Revenind la vară-iarnă, ador sezonul cald în aceste locuri..
Cît, cum?
Păi deja se face legătura cu ce urmează...



II


La poza de mai jos...


... intervin cu um comentariu:
"Am senzația că ai depășit un pic Brîul Gemenelor.."

Fata e promptă în a sesiza ceva în neregulă:
"Pai Braul Gemenelor nu incepe de la Prispa Gemenelor? Adica de la obarsia albisoarei?"

Deși vanitatea de bătător al locurilor nu se dă în abatere cu una, cu două, recunosc eroarea:"Ai dreptate, Am confundat cu al Hornurilor."

Și brusc mi se aprinde o lampă.
De ce mi se pare mie că dau pentru prima dată de un om în stare să iubească locurile astea...?

Afirmația comportă multă atenție în lansare....

Am niște ani de umblet prin abruptul Bucegilor...
Nu pot avea pretenția de a ști în respectivele decenii și ceva cine umblă, cît o făcu, cît iubi locurile... Dar cunosc dor un pasionat de aceste locuri, întîmplător pornind cam odată cu subsemnatul.
A bătut locurile cel puțin vreo două decenii, mai des ca mine, dar prezentînd totodată două deosebiri: disprețuia mijloacele zise tehnice, respectiv nu a scris despre drumurile lui.

S-a nimerit de felu-i să fie tot urs, solitar adică.
Nu știu dacă era și poet în ale pasiunii sale, dar sentimentul primar despre el mi-i de integrat în peisaj. De-al locului.









Cum am spus, evit ca naiba să cred că știu eu tot ce mișcă uman în domeniu, în anii cînd m-am nimerit și eu pe acolo... Însă, totodată, se duce vestea sau scrisul despre chitiți în branșă, e inevitabil...
În răstimp, ce-i drept, existară oameni, grupuri de tipi interesați, dar sentimentul mi-i că nu au ieșit din valul vîrstei. E vorba de tinerețe, de epoca unde ai nevoie de greutăți, risc, cît și de explorare.

Aceasta în ce privește cantitatea.

Mai există calitatea.
Sandu Pizanti, care făcu și el primii pași în abrupt aproximativ o dată cu mine, era un tip ce-și exterioriza din plin plăcerea. Improviza versuri, fie și școlărești: "De vrei să zbori ca pasărea măiastră ? Te du, atuncia, în Fisura Albastră" (nu bag mîna în foc a fi reținut exact-exact!) și altele asemenea.. Dacă îmi aduc bine aminte (chit că la vremea aceea nu mi-am pus problema categorisirii de azi), el se extazia în fața locurilor pe unde trecea...
Dacă socoteala mea este exactă, a mers în abrupt doar 12 ani, pierind pe Valea Mălinului, în 1989.



Vă duc într-un domeniu nesigur povestitorului, care în paralel nu pare să posede (azi în mod sigur) mijloacele descriptive pentru barim a vă recita frumos...
Dar e un subiect poate demn de luat în seamă...
Spunea cutare la anul cutare asta... I se părea lui... ( e vorba de M. Ordean).

Mă consider un fascinat de abrupt. Un om care se aprinde tot la gîndul către Acesta... Nu țin să mă dau aici aparte, nemaipomenit - doar simt că situațiunea merită trecută pe hîrtie...
Un Vlad Seabru, la o primă ascensiune (incompletă -căci pătrunsesem, din vecini, abia la jumătate) pe Albișoara Strungii, s-a apucat din senin să pupe un nas de stâncă șlefuită. S-a nimerit să fac și o poză atunci... Fără îndoială, pare să fi fost, să fie de-al meu, abruptist chitit, mica problemă este că a dispărut din peisaj în anul următor... De curînd aud că s-a stabilit în Deltă...





Mda, repetându-mă poate deranjant, nu știu de voi putea conferi cap și coadă mărturisirilor de azi... Dar e de recunoscut că ele țîșnesc, vin dintr-un domeniu, acela al adîncului nostru, unde ordinea nu e la locul ei, unde totul e amestecat, vîntoșit etern, ca marea subterană descrisă de Verne ("Călătorie spre centrul pămîntului")



Era vorba de patimă, în dragostea pentru acele locuri...
(De precizat că și aici sentimentele-s amestecate, pe lîngă cele de pus la arcul de triumf aflîndu-se teama, oboseala, plictiseala chiar, la finalul zilei.
Pot exista și groaza, la un pasaj unde fuși gata-gata să zbori de pe prize... Și unde, vorba lui baticu, te întrebi niște ore bune sau chiar zile de ce naiba nu mă astîmpăr?)

Nu prea am avut cu cine să discută de așa patimă... (la o adică, dacă acest blog trădează avalanșă verbală, se datorează și unei asemenea lipse de interlocutori în domeniu)
Nu se face în societate în general - căci deschide ușa (presupunînd că dai de un om cu foc asemănător) unui spațiu interuman greu de gestionat...
Dar asemenea oameni sînt precum în socoteala lui Carl Sagan, despre șansa de a întîlni alți oameni în univers... Se pleacă de la o mulțime de posibilități și rămîne nimic...

Am mers un deceniu în abrupt cu X. Prin definiție un cuplu (valabil și în cazul montan!) atrage contrarii. Deci amicul era tenace, calculat, ponderat în vise și exteriorizări. Cînd viața îl va duce, posibil, în altă epocă personală, voi fi ieșit eu de pe scenă sau cine știe unde mă vor fi dus (fie și doar în a îmi remodela interiorul) vînturile existenței...

În cazul Laurei - na că îi dau prenumele (chit că e foarte reticentă în a ieși în relief social, preferă cel mult atitudinile teatrale cînd se mai fac poze în grupul ei cu componenți bine aleși...) - am sentimentul că-i prima persoană, cu răsamintitele ami sus nuanțe, care rezonează sau barim poate reacționa cu suflet de copil (aici să fie cheia?) cu acele locuri, cu zone precum aceasta...



III

Au!, era să uit - dintre bucegiştii chitiţi pe care i-am  cunoscut - de Vlad Petruşca.
Care a bătut la amănunt atît Bucegii cît şi (spre deosebire de mine sau Daniel G.) şi Piatra Craiului 
Mi-amintesc de o relatare de-a lui, despre o pătrundere cu Irina H. secund, într-un horn din muchia ce desparte finala Văii Morarului de vîlcelul curmăturii Bucşoiului.
Sau de umbletul său pe muchia dinspre Valea Verde şi Seaca din Coştila.

Cunoştea oameni. Pe fraţii Pivodă i-a avut cogeneri în echipa Salvamont a Zărneştilor.  Cunoştea buşteneni, dintre care unii îi vorbiseră despre o variantă cam din Poiana Văii Cerbului la Mănuşa Morarului (nu am detalii).

În 1993 şi 1994 a (iniţiat şi) condus tabere ale Clubului Alpin Român la Plaiul Foii. Fu o plăcere să ne conducă în ture de abrupt acolo, dar şi să-l avem alături la corturi.
Anterior cercetase - între altele - între Poduri şi Valea Şpirlei, constatînd că unele dintre indicaţiile monografiei Cristea aveau nepotriviti cu terenul, cum ar fi în cazul - dacă am reţinut bine - părţii Vlăduştii de deasupra Brîului de Mijloc ("o săritoare tîmpită unde te expui teribil încercînd să o ocoleşti..."

Vlad a stat mult de vorbă cu Baticu (inclusiv despre închisoare), dar mi-a declarat că nu vrea să facă publice amănunte.




Ianuarie 1990, la constituirea CAR, în casa lui nea Baticu.


PS
Fleacuri poate de reținut...
Pe blogul Laurei...


... aceasta se  întreabă:
"Am si eu o curiozitate: de ce oare e lumea atat de interesata de Fisura Albastra..."

Altcineva răspunde:
"Există o fascinaţie pentru acest traseu, probabil datorită faptului că miturile cu şi despre Emilian Cristea sunt încă în picioare... Noi însă ştim cum stă treaba..."

Altul:
De ce oare e lumea atat de interesata de Fisura Albastra?
Cred că ne place - din comoditate, dar si din nevoia de a socializa mai lesne - să aderăm la miturile, la imaginile preferate în societate... Apoi, vizual, FA are desfăsuratea unui 'clou', unui cui de agatat privirea, respectiv unde par să se adune toate elementele din acea zonă...

Miturile cu Cristea... Fiecare adera, se inflameaza la ce i se potriveste... As pomeni ca legat de zona lista cu oameni de simpatizat, mitizat e ceva mai lunga. Titeica (care ei insisi aflasera de Circuri/"Galbinari" de la altii), Nae Dimitriu, Toma Boerescu, Alex. Floricioiu, contemporanul Gonțea...

Cristea are aura unui bătrînel amabil, ceea ce ne prinde bine oamenilor ce inerent nu s-au avut străluce cu părinții, pe bunici nu i-au apucat ori fost-au și aceia umani, cu bune si rele... Si atunci poti aluneca spre visul unui Moș de treabă...
Bineînțeles că mulți nu l-au apucat pe Cristea, dar instinctiv au încredere în vîrstnicii care-l li-l vorbesc de bine pe EC...


De asemenea:


Minunate pozele (pe Albișoara Gemenelor, n. MO)... Și echipa simt că fu beton. 


Multumim! Fu, fu :)

Stafeta bucegismului e pe mîini bune.

Era deja pe maini bune.
Acum e la patrat !
Laura cu vaile tari, hornurile si muchiile care mai de care mai imposibile.
Eu cu brauri cucurigate, valcelele anonime si boschetareala :))


Să nu uiți să treci rezultatul pe hîrtie... Deși teoretic ar trebui să acționeze invidia că altul încearcă să-mi egaleze acctivitatea cică nemaipomenită, mi se rupe inima că mulțime de lucruri au rămas nenotate, nespuse (de către iubitori ai abruptului Bucegilor) pentru ceilalți.

Nu o dată mergătorul prin abrupt (mă refer la cel care nu a simțit nevoia să publice, noteze etc) este un om dornic să se considere că e în stare să facă un lucru mai dificil. Ori să iubească - fie și cataroaiele de aici... Ce chestie, ca el să se afle chiar și așa sub stăpânirea agresorului inițial, acela care nu-i dădea voie să iasă în relief, să arate că există, că e valoros...

Poate sună pretențios și excesiv tehnic ce spun, dar o frîntură de adevăr o fi pe acolo...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu