sâmbătă, 2 martie 2013

/ ISTORIE RECENTĂ / Alegere președinte CDR, 1992


Deși Ea, Istoria, nu se scrie cu dacă...




Mi-a căzut în mînă un volum semnat de Emil Tocaci.


 

Este vorba de un parlamentar a ceea ce s-a numit îndeobște Opozița democratică, care s-a opus imediat după 1990 taberei aflate la putere și conduse de Ion Iliescu.
Omul, plecat dintre noi în 2007, a făcut parte (opinia mea!) dintre puțini inși rămași la locul lor chiar și după ce s-a întîmplat să ajungă în Parlament - 1990-2000.
Un altul de care îmi amintesc era constănțeanul Sabin Iovan. Ori Stere Gulea, lista nefiind închisă.

În volumul cu pricina, Emil Tocaci se recunoaște un idealist, la care aș adăuga și ramura, respectiv aceea a lui Panait Istrati, căci autorul recunoaște: 
"M-am simţit puternic legat de o naţiune care, în mod real, nu a existat niciodată. A fost o creaţie a imaginaţiei mele. Acum, abia acum, fantomele s-au risipit. Minciuna n-a mai rezistat. Îmi pare rău. Era mult mai frumoasă decât realitatea."



Poate (inevitabil pentru sistemul său de tratare a lucrurilor), Emil Tocaci vede realitatea destul de lipsit de nuanțe, dar filele cărții sînt oneste. O recomand spre lectură, chit că porțiunile inutil stufoase abundă uneori.

M-a atras însă atenția din volum relatarea unei întîlniri din 1992, dintre autor și președintele PNȚCD, faimosul Corneliu Coposu.




Informațiile (în ale căror dialoguri Tocaci umblă totodată indiscutabil, vezi nenaturalețea lor), nefiind verificabile pe alte căi, nu pot primi temei direct. Eventual doar în relaționare mai depărtate cu fapte și atitudini din epocă.
Chiar și așa voi încerca unele aprecieri pe seama lor.

După ce solicitase cu un an să fie primit și este acceptat în Partidul Alianței Civice, E. Tocaci acceptă mai mult decît neașteptat să se opună dobîndirii de către Nicolae Manolescu, președintele... PAC, a ceea ce se numea pe atunci Solidaritatea Universitară.





... Pe de o parte nu iau de literă a Evangheliei toate afirmațiile de aici ale lui Emil Tocaci. Nici nu am pretenția ca țara-mi să fie una de sfinți...
Am acceptat întortocheatele, cuprinzînd nu o dată invidie infinit mai mare decît a împricinatului (N. Manolescu)... 





Și bizantinismul unor oameni altminteri stimabili precum Ana Blandiana ar fi de înțeles.
O singură problemă aș ridica aici, chit că Ea, Istoria, nu se construiește cu dacă...

Ar fi fost mai puțin balamuc dacă în acea relatată ședință a Solidarității Universitare ar fi fost ales lider Nicolae Manolescu? Și, eventual, ulterior, acesta ar fi devenit candidat al Convenției Democrat(ic)e?

Așa, a fost desemnat Emil Constantinescu...





Care a ajuns, într-adevăr președinte al României (1996-2000).

Dar mai departe?
Zobirea taberei democratice din deceniul zece are între principalii responsabili pe Emil Constantinescu.
Zobire însemnînd lipsa unui candidat CDR între primii doi prezidențiabili în 2000 (unde CV Tudor ajunge să culeagă aproape o treime din voturi!), un motiv masiv pentru partidul lui Iliescu, dispariția de pe scena politică a PNȚCD. Și altele.

Cum ar fi fost, să visăm, cu Manolescu...?
Păi să le judecăm gesturile de după... După ce încurcă foarte multe în jur (vezi memorii Radu Vasile), Constantantinescu dispare aproape la propriu în ceață în 2000, lăsîndu-și tabăra fără candidat la prezidențiale. Dar scoate curînd, grandoman () trei volume acre de memorii.



Manolescu are și el un moment de oarecare micime, cînd pleacă aproape trîntind ușa de la partidul-învingător (PNL), care îi oferise - după o deloc umilitoare Canossă - un post de conducere. Iritarea criticului va fi fost generată însă mai degrabă de inactivitatea glandei care îi și adusese notorietatea înainte de 1989. 
Anii de după experiența politică a PAC au punctat în dreptul lui Nicolae Manolescu un volum de referință...



Păstorește o traiectorie liniară (chit că excesiv de conservatoare, în opinia mea) a revistei "România literară", iar în paralel îndeplinește poate nu perfect - dar nici cu tărăboaie - funcții precum acelea de președinte al Uniunii Scriitorilor ori reprezentant al României la UNESCO.



...De unde i s-a tras lui N. Manolescu, atunci la 1992?
Fără pretenția de a-l declara lipsit de hibe pe liderul cumulînd atunci 53 de ani, aș puncta ce NU avea.
Nu avea componenta totuși slugarnică a unui E. Constantinescu față de Ana Blandiana și de Corneliu Coposu (glumă că îi cumpăra acestuia din urmă țigări va fi avut un sîmbure de adevăr). 
Nu poseda totodată încrîncenarea taberei vîrstnice a Opoziției din acel moment.



Dar avea în interiorul PAC oportuniști mai elastici decît ai celorlalți, respectiv intelectuali grăbiți să se întoarcă la ale lor (Stelian Tănase, de pildă).

Manolescu a dovedit mai puțină încrîncenare pe atunci față de Ion Iliescu.

Iar last but not least, avea succes la doamne și domnișoare...




PS
Cum istoria merge precum tancul, prea puțin atentă la învinși și loviți, veți găsi cam praful de pe tobă pe Google, la un search de fotografii PAC. De chiu de vai nostalgicii surorii vitrege, Alianța Civică, au totuși un site - chiar demodat.



PS2
Emil Tocaci pomenește de multe ori în volumul său (este drept că fără emfază) de patriotismul care l-a animat în multe clipe ale vieții sale.
Descopăr acum și un citat din C. Coposu:


Sînt convins că era și el sincer, iar totodată practica acel patriotism cu infinit bun simț.
DAR O MICĂ PROBLEMĂ, LA MODUL GENERAL, rămîne inclusiv în cazul unor asemenea oameni.
Fiecare activează după cum îi spune inima. Numai că izvorîtele de Acolo, din cord, posedă avantajul de a anima teribil, ca orice lucru tinzînd spre infinit / oferind teritoriu de plastelină, însă pot cădea (dramatic) din tot atîta Înalt.
După cum, la atîtea bordeie - nu că aș propovădui disciplină teutonă or, mai rău, nord-coreeană! - rezutanta nu poate fi decît foarte smucită.





Galerie foto:












precum și:










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu