luni, 25 martie 2013

/ MUNTE, istorie personală / Rîpa Zăpezii, 19 septembrie 1987



 Rîpa Zăpezii, 

19 septembrie 1987



Toni, sucit, ba pleacă trei zile la Bușteni, ba-i acasă. Degeaba îl scol conform obiceiului la trei fără un sfert, se întoarce pe partea ailaltă și distracția asta îl costă finalmente 75 de lei, cît dă la taxi. În tren stăm treji, în așteptarea tranzacției. După Ploiești, Toni se culcă, eu citesc - din același motiv amintit înainte. La Poiana Țapului, cînd în fine se ivește amicul la orizont, găsim că e deja prea tîrziu pentru împlinirea datoriei și rămînem economi, printr-o retragere de trei vagoane.
Țel de tură lipsă. Vreme dubioasă, la care m-aș îndrepta spre Albișoara Br Brîului și Spălătura Văii Seci, dar în ciuda drumului mai lung și a vremii de azi, una e Rîpa!
Iar mă dor genunchii cam devreme, în plus voi căpăta întîmplător și cîte piatră în ei!
E deja 10 cînd sîntem în josul Poienii Morarului, În susținerea unei vechi teorii personale, pierderea de vreme pe parcurs mă va costa finalmente la trenul de întoarcere.

Poiana Coștilei, în soarele de dimineață.

În confluența Rîpă - dîncă doar o mică limbă de zăpadă nici doi metri. Apropo, identific zic eu clar confluențele de fire în zonă: Firul comun R-A iese în poiană unde primește Vîlcelul Țancurilor, apoi Valea Poienii și abia apoi toată asta se duce în mama Vale a Morarului.
Mă uit și cum e cu varianta lui Beldie, cea la cucurigu prin stînga, cdar nu mi se pare sănătoasă, m-am convins de asta și privnd-o ulterior de sus.
Există o primă săritoare pe Rîpă, pe care nu o prea luasem în seamă pînă acu, dar care nu e ușoară. Mi-am notat toate obstacolele întîlnite și am tras dese poze.

E posibil să fie o poză din poiana cu Urzici spre Săritoarea II a Vîlcelului Țancurilor.

Ne trezim cu picături de ploaie, motiv pentru care în Caionul văii stînca e udă. La săritoarea I trec fără să mai folosesc precum altădată scărița la bolovan. Tot încercînd să pun piciorul în ea mă trezesc că am ieșit deasupra pasajului! 

 Colegul Toni sub prima săritoare.

Prima săritoare. Casca e de constructor, parcă oferită cu un an înainte de Mihai Mercan, de la "Floarea de colț" 

Pe porțiunea - și ea tare plăcută - dintre cele două mari săritori ale Rîpei Zăpezii.
.
Mai complicat va fi la a doua săritoare mare, unde piciorul realmente nu va avea reazem pe porțiunea din dreapta, de acolo, spălată din fire iar acum udă... Tremur acolo ca în codru, dar paradoxal stau bine cu psihicul. Plantez două cuie și ies. Nu-i grea de felul ei, atunci cînd stînca e uscată!

Revăd apoi Săritoarea Mariana 1979, horn lateral dreapta, urmat de streașină la stînga spre un jgheab. Masa ne găsește ca confluența cu Rîpa Mică. Plouă puțin și apar cețuri.


Mîncăm, eu cu miere. Toni are un desag a la Pizanti, mai să-i rupă brațele. Aș renunța la planificatul urcuș pe Principal, căutînd o variantă care să ducă la țintă, și anume atinsul Degetului Roșu /.../ Optăm, adică eu, la Rîpa Mică, unde depășind praguri elementare, ne este redeșteptată plăcerea (altminteri, cu tremur cu tot aș fi atacat Canionul mijlociu, cel din Principal, de sub Brîul Mare, dar vremea, ora cam înaintată...).

La ieșirea din delicios de fiorosul Canion (inferior) al Rîpei. Se vede Degetul Roșu și un pic din vecinul al Crucii.

Deasupra Canionului Rîpei, unde aceasta primește din lateral doi afluenți (în dreapta cum privești e Rîpa Mică). 

în Rîpa Mică, imediat după separarea aceea de Rîpa-mamă. Se zărește silueta Acului de Sus.

Depășim relativ repede Brîul Mare, în vreme ce vîrfurile încep să se lase sub noi (apropo, Copaia verde și ieșirea 83-85 nu-s același lucru!). 

La intersecția Rîpa Mică -  Brîul Mare, vedere spre muchiile Morarului aflate la est, a Țancurilor, respectiv a Ghințurii.

Foarte repede, datorită unui mers în sine încet dar continuu apare în vedere Acul de Sus, obîrșia firului nostru fiind în consecință colea, se văd jnepenii care o populează, cît și șaua ce leagă locul de Valea Adîncă. Nu mă duc însă pînă acolo, ar fi prea simplu după aceea. Trec printr-un loc splendid, la stînga, în Rîpa Crucii (brîu subțirel, cu o fereastră, peisaj nemaipomenit). 
Pe Brîul de Mijloc, părăsind Rîpa Mică, spre surata a Crucii.

...Afine cam roșii pe aici, dar bune.
Nu avem probleme pînă la Brîul Acelor, unde ajungem binișor ca timp.


Pe Rîpa Crucii, deasupra Brîului de Mijloc.


Imediat sub Brîul Acelor, la bifurcația hidro H Degetelor- Rîpa Crucii.. 


Pe Hornul Degetelor, frumos-frumos, dar nu se poate – conform graficului dorințelor mele – să-l sui în doar jumătate de oră! 



Sub dubletul de săritori dificile din Hornul Degetelor. Bolovanul mai mare reprezintă al doilea obstacol, altminteri poate mai simplu, în vreme ce ăl mic, de dedesubt, este hornul dintîi. Cert este că din Brîul Acelor te uiți și nu-ți vine a crede că alpinistul de rînd poate trece peste acea aparent streașină scuipată...
Primele praguri din Hornul Degetelor, mai exact deasupra Brîului Acelor.

...Mă cîcîi multicel încercînd să ocolesc săritoarea cu fereastră. Prize canci, iar exact dedesubt hornul anterior. Mai văd aici o varantă de capre, optez pentru explorare, dar nu se va dovedi deloc plăcută. Săr iute (m-am mișcat iute, da-s în general multe răhățișuri pe drum) și încercînd să arunc sfoara prin fereastra ce-mi pare mică, ies deasupra! Mai zvîl aici dou-trei pietroaie și pot, prin răsucire, cu fața în sus, să ies efectiv. Toni vine pe afara săritorii. Și pe aici, ca la Săritoarea I de jos de tot, exersez nu tocmai onorabila cățărare în genunchi.
Pe aici, nostimul Deget din fir. Altminteri, nu văz ăle trei ferestre succesive de care scrie Baticu, chit că număr opt ani de umblat prin Rîpe!
Surpriză, vîntul – căruia îi tot auzisem vîjîitul în ce – o lasă mai moale odată ce ies deasupra săritorii finale..
Pe două variante, fugi la Deșt. 

Vedere de pe prima platformă a degetului Roșu, spre vîrful Acului.

...Pe drumuri diferite abordăm hornurile finale, de sub platforma somitală a Degetului. Bărbosu' a trecut de curînd, îi dă tare cu ecologia. Au mai semnat de curînd Cheptea (venit prin îlcelul Țancurilor), Simi, Eugen Popescu (bineînțeles separat unii de alții). Și Pizanti, pe 13 septembrie parcă.

Toni, pe degetul Roșu, pregătindu-se rapel. Dedesubt, Șiștoaca Acelor (denumirea e a mea - am motive! - , cea oficială find de a Dracilor)

Pierdem trenul. Ne plouă un pic. Nu-mi dă prin cap, deși tatonez variante, să fug în Sinaia la rapid, pe care nu-l știan acum la 7, ci mai tîrliu. Somn de voie în personalul de ora opt, la clasa întîia, beneficiind de ultima călătorie a recentului bilet în circuit prin țară.



Ca atmosferă a epocii (personale):


Săptămîna 20-27 septembrie. Tipic concediu, tras mîța de coadă. De bine ce aveam gînduri mari, de văruit, rașchetat parchet, de luni fiul Dan se gripește (a lua gripă), iar noi umblăm ca nebunii după aracet, sîrmă etc., toate închise sau n-am!. Idem e cînd mă duc să caut ceva de trăscău. Să-ți tot faci nervi!
Văzut filme. “Micul scăldător” (lume omor la cinema “Aurora”), dar și, deliciu!, “Noaptea generalilor”.
Pilit des, dar nu capital.
Iar intrăm în discuții cu /nevasta/ Mariana. Eu n-o mai înțeleg și la o adică nici nu aș avea pretenții, muierile fiindu-mi toate niște enigme, cu pretenția de a fi înțelese cînd vorbesc în bobi.
Vineri. Merg la Dedula. Nepot cutare a mers la “Daciadă”, la ciclism. Cad mere din pom. O jumătate de litru de vin, el. Vezi transcrierea convorbirii.



2013.

Spuneam în postul anterior că, reproducînd după (aproape) trei decenii rînduri ca acestea sînt necesare completări, utile poate în sine necontemporanilor, dar și pentru a ușura înțelegerea gesturilor de atunci ale autorului.

La 1987, în general în acei ani, tramvaie de noapte - linia 26/56 -, dar și linii auto publice (microbuze) radiale, spre centrul Bucureștiului. Deseori tramvaiele lipseau la apel, ceea ce se solda cu bani la taxi, ceva la 50 de lei parcă per cursă Iancului al meu-Gara de Nord.

Treaba cu mersul nelegal în tren era sport curent și ținea atît de dor economii, dar și de plăcerea gesturilor altfel-decît-trebuie, cunoașteți sentimentul...
Biletul oficial București-Bușteni era 33 de lei (patru sau opt lei în plus la accelereat), dar cu nașul se ieșea la personal la 10, hai 15. Bineînțeles exista riscul supracontrolorului neînduplecat și de care nu puteai fugi și pace, care se solda cu amendă de 87 sau 207 lei - dar asta se întîmpla cam la n ani buni și deja era admis ca psibilitate ("La cît am economisit io...!").

Dacă târgul se făcea iute, puteai trage un necesar pui de somn pe bancheta vagonului. Venind cu trenul de ora patru am în București, probleme apărau la Comarnic, unde navetiștii spre Sinaia stricau somnul nu doar sonor, dar și fizic, căci erau mulți și pretindeau inerent loc  de șezut.

Bineînțeles, spre deosebire de comodele vremuri de după cam 2000, se mergea pe jos de la gara Bușteni, și nu cu auto personal ori amici, pînă la vreun Plai al Fînului ori Gura Diham. Și invers. Noroc de vîrstă, nu și la prinderea trenului de seară!

Legat de echipament, mă recunosc a fi fost toată viața un adunat de pe gîrlă, spre deosebire de un pedant sau măcar normal Eugen Popescu. Mă confortează aici ideea că mai toți știuții mei cei chitiți pe abrupt erau așa, minus și parțial vreun Daniel Georgescu. Lucrurile ședeau asemănător în ale sculelor tehnice (cu surse de procurare mai precare decît după Revoluție), dar se pare că le-am folosit util drept dovadă că apuc să notez, peste ani, acestea...

Tot pe acolo, mă declar a nu fi fost campion în ale cățărăturii, nici măcar la standardele epocii. Da, am pus scărița la Săritoarea I din RZ, ba m-am și dat jos de vreo două ori din ea, în anii de început (noroc c-au suit-o însoțitorii!). În compensație am avut o sete nebună de acele locuri. de gangul RZ de pildă, o plăcere în a le parcurge, în a le simți - pe loc, dar mai ales ulterior (din motive omenești despre care se poate discuta).

Amicii erau cum erau... Sentimentul mi-e că lumea este mai așezată după 2000, datorită vieții ceva mai înlesnite material, datorită vieții ceva mai ordonate. Haios, nu?, să dai de așa mărturisire... Lumea mi se pare mai la locul ei azi, atîta doar că la chiteală pentru munte conduceau atît condițiile istorice antedecembriste, cît și firea noastră nu tocmai comme il le faut, indiscutabil în nevoie de compensările materializate în genul de alpinism practicat.
Am întîlnit și oameni așezați în vremea aceea, printre montaniarzii apropiați. Cei suind văi, unde l-aș pomeni pe Gelu Arghiriade ori Lucian Stavri (să-l trec aici și pe Eugen Popescu), dar și suitorii pe drumuri mai dificile, ca Adrian Mihalcea sau amicul acestuia care ma precedat în Hornuri VSC la descoperirea cadavrului recent dispărutului Paul Palade, în 1985. Cum ziceam însă, mai sus și prin alte părți, deseori ciudățenia, nesupunerea ș alte surate sînt semn al unei vitalități mai puțin consumate ori îngrădite.
Acest din urmă fenomen a făcut ca destui montaniarzi cuminți să se lase de sport, să facă burtă citadină, cu excepțiile de rigoare. Este drept că nici suciții nu au avut contract cu eternitatea ori barim activitatea de decenii. S-a nimerit totuși ca subsemnatul să fie unul dintre marii și rarii posedați de munte, de abruptul Bucegilor mai exact (m-aș fi putut declara și ai Pietrei Craiului, dar aici apropierea îmi fu delicată, mai ales la gradul meu de lene de după o vîrstă).

Recunosc a nu fi fost un camarad foarte comod, deși la o adică tovărășia montană cu un Vlad Seabru a decurs destins, acesta neavînd frustrări care să rezoneze cu ale mele, nici închiedicări care să irite în exces colegul.
Îs om și nu cred că e cazul să ascund asta.
Și mai bine, dacă tot a venit vorba, au mers turele cu Mugur Ilie, la vremea cînd îmi mai venise mintea toleranței la cap, iar el fiind un campion al sociabilității neprefăcute. Că am rupt la un moment dat relația cu acesta e altă poveste, ce ține de rîul viații și mai puțin de putința pilotării bărcuței proprii.



Prin Rîpa Zăpezii, prin alte locuri din abrupt am mers de mai multe ori, fiecare tură punînd pe locul inițial gol cîte o cărămidă a cunoașterii, care mi-a permis finalmente să cunosc onorabil terenul. Și să scriu în dreapta sau stînga despre el. Tehnica a fost inevitabil similară în cele ale istoriei mersului pe munte în România (o asemenea părticică fiind întîlnirea pomenită cu șarmantul Cristache Dedula, avînd pe atunci 87 de ani).

Totul mi-a plăcut pe acolo, prin Nordwandul Morarului, existînd bineînțeles și primus inter pres, a la anionul Degetelor, Hornul Degetelor, Rîpa Crucii finală, idem cea Mare - dar deja mă aștern la o listă ce e posibil să nu sfîrșească ușor.
M-a fascinat și mă fascinează abruptul Bucegilor, chit că pot recunoaște că după e ușor să faci poezie, după ce au fugit de tine oboseala, teama vagă, frica directă în anumite pasaje.
În ce privește relatările din acea epocă (pe care le-am periat un pic, mai ales pentru a fi mai bine înțelese de neparticipanți și de necontemporani), îmi recunosc un grad de agresivitate măricel la adresa altor oameni, chiteală care a scăzut după pragul serios de sus al întîiului meu divorț, survenit la vîrsta-mi de aproximativ 30 de ani. Atunci am aflat că am și eu o responsabilitate oarecare în mai fi bine / mai puțin rău în viață și am început să-mi caut și partea mea de vină/de contribuție spre mai bine.



Rezultatul notațiilor, respectiv al drumurilor mele în Moraru este articolul de mai jos.








Deși îndeobște... nu se face / nu se cade, vreau să mulțumesc pe această cale lui Ică Giurgiu, cel care s-a zbătut atît pentru apariția și... supraviețuirea revistei "Munții Carpați".












2 comentarii:

  1. Ei, asa da, acum vad si eu niste descrieri ale vailor din Morar. Din pacate nu am reviste sau carti vechi, asa ca apreciez filele de carte postate aici. Le voi citi cand voi avea timpul...

    RăspundețiȘtergere
  2. Bănuiesc a fi lecturat monografia din 1961-64... ca să nu mai spun de aceea a lui W. Kargel.

    Mi se pare că a mai scris Cristian Antemir în revista "Muntele" a CAR, în 1991 parcă. e vorba de tot acest abrupt. Apoi cineva în revista tipărită MC (ai să rîzi, dar materialul meu e reacție la acesta), iar în forma elevtronică a aceleiași a mai publicat cineva peste cîiva ani.
    Cu ocazia asta fac și eu un mic recensămînt.

    RăspundețiȘtergere