duminică, 24 martie 2013

/ MUNTE, PERSONAL / A fost odată... 1983, Albișoara Crucii




9 septembrie 1983
Bușteni – Valea Albă – Albișoara Crucii – Brîul Hornurilor – Brîul la Tunel – Brîul de sub Spălătură – Br. Portiței – Valea Spumoasă


Plecat de la serviciu la trei fără un sfert a.m. Maxi taxi la 3,10, cam la vremea cînd nemaiavînd ce face plănuiam (scosesem ustensilele din rucsac!) să bat un piton în spațiul dintre două borduri. La Piața Unirii am imediat legătură și la 3,30 sînt în Nord. E mai răcoare afară... Toni vine la 4,00. Stăm la gargară în tren.

 Am pornit din întîmplare la scanarea de pe film a imaginilor turei de aici...
Asta poate şi pentru că pasiunea bucegistă pomenită într-un post anterior are rădăcini inclusiv în escapade precum cea relaltă aici...
Din start, de cînd am copiat relatarea drumului din jurnalul personal al vremurilor, mi-am dat seama că vor fi necesare unele completări. Iniţial relativ mici, apoi - simt - e posibil să fie nevoia de unele un pic mai ample...
Cît de ample...?
Poate cheia este să apelez la unele cît mai reduse în text, apoi completări mai ample la PS ori post separat. De exemplu, spre lămurirea lumii normale de azi, cum era cu plecările de la serviciu, de la schimbul trei de la ora 2-3 noaptea...

În Bușteni, mai exact la Verdeață se lasă ceața – se putea altfel, în vara asta nenorocită?! Căutăm apă prin talveg și în sfîrșit găsim o alveolă plină. Ocolim intrarea zice-se spălată a Albișoarei Crucii printr-un vîlcel ierbos, iar apoi pe fețe largi dar nespus de ude. Am în picioarele ghetele de cauciuc care se dovedesc nu atît de altruiste ca pe Gălbenele, la 23 august.

E vorba de un grup cu nişte amici cehi ai lui Eugen Popescu, veniţi în ţară să ne bată ceva munţi...Se întîmpla în august 1983, cînd am mers în Bucegi (eu, datorită slujbei, am prins doar un drum pe Gălbenele - mai exact am ghidat pe acolo pe cehii fără mari pretenţii de căţărătură, în vreme ce Eugen mergea cu alţii pe Creasta Coştila-Gălbenele)
Pe văi mai simple acele ghete s-au comportat onorabil, dar mi-au produs urîtă supriză în prima săritoare serioasă a Albişoarei Crucii.
Venind vorba de această vale, anterior doar o traversasem, în septembrie 1982, pe Brîul Hornurilor, venind din Valea Albă.

Intrăm într-un vîlcel stîncos. În jos, ceva spălat. Sînt derutat pe această ceață și nu pot fi sigur că mă aflu pe valea căutată. În fir, o săritoare atrăgătoare s-ar putea ocoli, dar Toni o suie cap...

Este vorba de Anton Luţaş, cunoscut în iunie acel an pe Seaca dintre Clăi. Şi el cu multe planuri, la 2-3 săptămîni deja abordam Albişoara Gemenelor. Am parcurs în comun  ture bucegiste pînă în 1987. 
Era cu un an sau doi mai mare ca mine. Teoretic era mai slăbuţ în căţărătură (cît am ajuns să stăpînesc!) decît mine, dar a bifat pe cont propriu, întrucîtva a la Sandu Pizanti, ture care mie mi-au scăpat şi scăpate probabil vor fi în viaţa asta...
S-a întîmplat să umblu în turele mele curente cu tipi mai slabi, pînă în 1998, cînd Mugur Ilie s-a dovedit mai priceput decît mine... Nu m-a deranjat! 

 Mai urcăm oleacă prin neguri, scăpînd și șansa unei brîne pe stînga ca să am idee pe unde sîntem. Ajungem la ideea că nici eventuala Răsucită sau Brînei (și eu le încurc) nu-s de colo. Numai că mari dificultăți nu urmează: o săritoare nu cine știe ce, dar la care ghetele mele derapează. Abia prind șpraițul os și mă tractez un pic în două pietre nu prea bine încastrate. Ajung într-o grotă joasă unde bat o asigurare, care să mă țină cînd voi încerca să trec de următorul bolovan, care tinde să mă scuipe. Găsesc loc pentru cui abia spre fundul grotei și așa trec.

 




 Nițel mai sus ajungem într-un fel de amfiteatru de vreo 30 metri diferență nivel, alcătuit din ceva spălături. Încerc să-l frig prin dreapta pe fețe, dar ca de obicei pe 2A totul este inutil. Umblu pe aici prin jnepeni, avînd parte și de cuvenita nerecuperare din prima a corzii de rapel. Revin cu greu și va urca prin spălături Toni, de fapt pe niște praguri de deasupra unei surplombe, unde ajungem prin ocol. Amicul bate un piton chiar la plecare, iar un al doilea (mi se pare periculos...) chiar pe linia verticală în preajma căreia suie. Eu asigur printr-o buclă cu carabinieră la jnepeni.
Odată depășită săritoarea, în scurt timp ajungem la Brîul Hornurilor, abia aici putînd eu să afirm ok că ne aflăm cu adevărat pe Albișoara Crucii, mai exact după ce am privit zona ieșit la creasta din stînga. (Aici am decis să nu continuăm Albișoara, ci să traversăm pe linia de altitudine a Brîului Portiței, pînă în Valea Jepilor). 


 


Nu prea am fost în largul meu pe brîul umed așa că nu am coborît la pitonul de rapel fixat anul trecut, bătînd altul... Toni a probat cu o scăriță pitonul, apoi a plecat primul. Am venit și eu apoi.





Aici Toni este într-un vîlcel care-mi va deveni tare drag ulterior (chit că şi restul are loc din plin în inima-mi!). Va fi prezent în articolul plus harta pe care le-am dedicat zonei, unde am dat vîlcelului numele lui Ion Cantuniari (1907-1986).

...Traversarea spre firul principal al Albișoarei Gemenelor nu mi s-a părut problematică anul acesta, chit că acum fu umed. O deviație a mea către un braț inferior al BH opus rapelului nu a găsit o continuare lejeră, ci doar un punct cu vederi frumoase în jur. Am revenit, urcînd la continuarea Brîului H. spre Albișoara Hornurilor pe firul stîng pe care îl face aici AG (oare la asta a stat mult anul trecut Daniel G.?), în vreme ce Toni a urmat firul drept, ce exact de sub continuarea văii.
Timpul ne cam presa, așa că am abandonat ideea explorării zonei. Era ș-o ceață descurajantă. Am urcat direct partea de jos a Hornului 3, apoi la stînga pe micul brîu de acolo. 


  


 

Mai mult de hatîrul lui T., am întins balustradă. Ca să fie mai pitoresc, masa am luat-o pe brîu, la doi pași de Tunel. Aici, o capră ne-a speriat grozav, ieșind fulger din Tunel, și-apoi trecînd pe undeva pe sub noi, către evrdețurile care i-au făcut elgătura cu obîrșia propriu-zisă a Albișoarei Hornurilor. Ne-a speriat grozav năluca, iar de surprins ce am fost bineînțeles că nu am întins mîna după aparatul de fotografiat... Ar fi fost o poză frumoasă cu ea în gura tunelului, dar nu cred că a stat mai mult de o secundă acolo!



 Am plasat carnetul cu suvenire într-o despicătură din preajma gurii Tunelului, sper să fie vizibil. 

 Îmi venise în epocă ideea multiplicării tipului de carnet cu însemnări a la Degetul Morarului. În cazul Tunelului Picăturii, foloseam o cutie în secţiune pătrată, lungă, la originea ei adăpostind electrozi de sudură.
Peste un an, venind pe albişoara din aval, am dat de resturile de plastic ale cutiei. Nicio azi nu ştiu dacă a căzut singură (era  înfiptă totuşi destul de bine în acea fisură...) sau dacă cineva nu a agreat rîndurile favorabile lui Baticu pe care le folosisem în introducerea caietului. La vremea aceea tabăra pro-Cristea era mult mai vocală împotriva lui NB, datorită scriselor acestuia împotriva Maestrului.


 
 
Ne folosim de o balustradă și dincolo de tunel...



  Vremea e tot cețoasă, cu inerentele variații de vizibilitate. În depărtare, Bușteniul este însă în soare! Am ajuns fără probleme la Brul Portiței propriu-zis...


 și, pe el, imediat la așa-zisa ruptură. Nici aici nu a vrut să vină în două rînduri putoarea de coardă... După recuperare, o nouă porțiune prin jnepeni, urmînd porțiunea îngustă pe care Toni o trece tango (cred că am să bat și aici un cui, prea e la cucurigu). Ajungem finalmente la horn, pe care îl coborîm cu coarda dată după jnepeni. În sus ceața mi-a permis trei-patru poze: e plăcut să caști ochii cu binoclul (lui Toni) la Spălătură. Noutate mare, am descoperit că nu e o afacere să te uiți cu ochelarii prin binoclu...



 

Îl botez și pe Toni la Portiță, dar nu are baftă de poze cumsecade. 

  
Pe Spumoasă, întrucît nu e amator de fețe, T. luptă cu săritori. Are ghininoul să se taie la gros prin talveg, eu pe flanc mă aleg numai cu dese căderi în fund. Începe să plouă. Iar în Bușteni pare să fie și mai frig.

În tren, taclale cu ciori ardelene ce cară ferigi.

Pe acelaşi film, o prezenţă-semn a celorlalte preocupări Ordean din acele timpuri:





Au, exista şi un frate al tînărului de mai sus, respectiv fiu al tătălui-blogger de mai tîrziu:


Şi o mamă a celor doi. Pasiunea primei mele tinereţi (ce pot pentru ca să fac dacă se se succeadară în existenţa-mi mai multe pasiuni?!)

 






PS
Cu alţi 30 de ani înainte, ca idee, dar şi pentru a nu pierde informaţia venită via Mircea Săndulescu, pe mail perso:

Poate știi tu, Mircea, cine e pe aici?
Cliseele le-am primit cindva - pentru a executa măriri pe hîrtie foto - de la nea Baticu.

In fotografia "Kargel arhiva eu 3" cu certitudine cel din dreapta este Robert Domnesteanu. Cel din stanga nu stiu cine este.
In fotografia "Kargel de la Baticu " primul din stanga, cu sapca si coarda pe umeri, sigur este Igor Popovici iar in dreapta este Walti.
Ceilalti probabil ca sunt alpinisti de la Metalul.
In ultima, in dreapta cu certitudine este Igor Popovici iar in stanga, cu ochelari, foarte probabil este Codrut Breana (de la Metalul)
Daca vrei pot sa-l intreb si pe Robert.
Petrica S.







Deşi eu-s nepriceput în ale epocii, adaug că tînărul din dreapta - în imaginea de deasupra - de tot este Dumitru Chivu - aşa mi s-a spus cu un alt prilej..
Este drept că aici Liviu Enache opinează că avem de-a face cu Petre Cristina...:








Ref la poze - eu cred ca ala din stanga lui Kargel e Petre Cristina si nu Dumitru Chivu. Baga un ochi pe poza din Pe Crestele Carpatilor. E o poza cu Chivu, Cristina, Bratu si inca cineva de pe vremea cand erau tineri....
 

Altminteri, ca ultimă oră, aiuritul de poster uită că am mai supus o dată atenţiei publice aste poze (îmi atrage atenţia dl. Silviu Manciulea).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu