joi, 7 martie 2013

/ SOCIETATE / Ziariștii. Plus un interviu al Anei Blandiana




Introducere

Am reușit, cu acest blog, să captez interesul a 38 de persoane. Care s-au abonat, interesați la un moment dat de scrisul meu.
Am descoperit ieri că unul dintre ei m-a părăsit, s-a dezabonat.
Neplăcut moment, demn de investigația unui psiholog!

Cum tocmai isprăvisem un post departe de gîndirea comună (precedentul,raportat la celd e față), am intepretat plecarea acelui om drept blam la adresa tipului meu de scrise. Așa am gîndit eu în acel moment de disconfort…
De unde gîndul să-mi schimb felul de a scrie, căci nu? uite cum X sau Y adună atîția în jurul scenei lor…

După un timp, poate previzibil, mi-a trecut pofta de modificare… Asta și pentru că am totuși o țintă în viață, iar felul de a scrie este un drum (cu corecțiile inevitabile) în acea direcție. Care anume țel? Da, deși e jenant s-o spun, vreau să urc ceva mai sus de poziția socială, poate și materială pe care o posed azi. De ce oare ne jenăm de asemenea mărturisiri? Doar de teama replicii (invidioase în fond) că așa ceva nu e posibil?. Că N-ai tu, bă, față de așa ceva?

Ca un făcut, am dat în gazetă de o spusă a ( fie și doar) unui celebru baschetbalist…:
“Am ratat mai mult de 9000 de aruncari in cariera. Am pierdut aproape 300 de jocuri. De 26 de ori mi s-a încredințat responsabilitatea de a inscrie cosul decisiv, si am ratat. Am esuat din nou si din nou si din nou in viata mea, si de aceea am reusit.” (Michael Jordan)

Poate că tocmai asemenea pretinse respingeri, puneri la îndoială sînd mai valoroase decît orice…



I

Ion Cristoiu spunea o dată că ritmul de un editorial pe zi de la Evenimentul Zilei l-a sufocat la un moment dat…
Fără îndoială mă dau eu deștept aici, dar barim pe moment din orice îmi ies subiecte…

Cineva pomenește (laudativ) la radio de Nicolae Carandino, gazetar interbelic la "Dreptatea" țărănistă. Că ce mare fu, ce tip de pus la rana caracterului…
Ceva nu mi-e în regulă însă…
Nu spun că omul nu o fi avut condei, respectiv deșteptăciune, diplomă, artă de a umbla prin bucătăria unei societăți. Dar gazetarul este prin definiție un tip subiectiv. Din mai multe motive.

Unul pleacă de la situația cititorului… Care, după ce e frecat un interval oarecare de ale vieții, are chef / voiește ca gazeta să-i compenseze deficitul de a fi cum vrea elVrea să găsească în foaia de hîrtie iluziile lui, dar și posibilitatea e a-și descărca adunatele. Să se înfurie. Să i se confirme temeri. Să i se spună că vine sfîrșitul lumii. Șamd.
Mai pe românește, de încurajat comportamentul infantil, fie și în compensație de a nu fi putut să și-l scoată la aer în alte situații diurne.

Cu așa sarcină în față, și beneficiind de ideea aproape fățișă că gazetarul are voie cam orice, omul cu condeiul / din partea celaltă a rotativei e deseori un infantil la pătrat. Nu spun că nu o avea reguli, dar nu o dată acestea sînt subiective mai mici sau mai mari, proprii locului, redacției.

Și uite așa iese o adevărată ciorbă, care are și deseori nu mai are treabă cu realitatea.

Dl Carandino scria la Dreptatea. Care prin definiție avea nevoie să propage cuvîntul respectivului partid. Cu exagerările sau omisiunile de rigoare. Asemenea prim material era forjat apoi în funcție de stilul receptorului, al cititorului în sine. Iar rezultatul finit se situa la o distanță mai mică sau mai mare de adevăr. Ai noștri sînt nemaipomeniți, dușmanii politici sînt tembeli plus criminali în libertate. În vreme ce onor susținătorii noștri-s singurii cu scaun la cap.



Multă lume visează azi la raiul epocilor românești trecute, dar, răsfoind subsemnatul cîteva cărți, m-am convins că - ingorînd unele excepții - scrisele erau mai tulburate ca azi. Într-un fel, zăpăcitele scrise din 1990 ("Azi", "Adevărul, "Dreptatea", "Liberalul" etc.) parcă-parcă se apropie de realitatea 1866-1947.

Citesc un discurs Kogălniceanu la funeralii Cuza, în 1873. Înțeleg că în așa situații, pardon, se mănîncă borș, dar scripta manent: "În cei 7 ani de ilustră și eternă memorie, Vodă-Cuza nu numai că a fost onest, dar și-a ținut întotdeauna cuvîntul său".


Inevitabil în fișa postului se află și Eminescu, pentru care faptele liberalilor sînt iad pe pămînt, iar ale conservatorilor-angajatori nu.
În zonă, Alex. Beldiman zugrăvea fără ezitări prestația lui Carol I: "Nu a respectat nimic în această țară. El a corpt pe toți bărbații noștri politici. El a insultat armata. El a batjocorit clerul nostru, biserica noastră. El a îngenuncheat corpul nostru didactic… Nimic nu a rămas nemurdărit de veninul acestui șarpe încoronat. În corupție petrece viața sa publică; în corupție se răsfață în viața sa privată".


Există în domeniu și o zonă unde se sare și mai mult calul. Categoria N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a.
După 1990, îndeosebi CV Tudor a ținut a slăvi valențele pamfletului. Pasămite mitocăniile, neadevărurile sale, ale Bardului, țineau de această fină subspecie literară. Cînd, de fapt, reprezintă neamul prost la cub.


Scria Cocea:
"Vei muri și tu, sire. Într-o dimineață de primăvară /.../ tu vei muri încet, sire /.../ înăbușindu-te cu sudri de agonie, sub greutatea pologului masiv de purpură și aur. O, vei muri, sire! /.../ După fastul unei înmormîntări frumoase /.../ după ce por'ile cavoului regal se vor închide în bubuit de tunuri și zuruit de lanțuri, asupra ta, atunci cînd  în întunericul înghețat al criptei vei rămîne singur, și cînd ultimii tăi curtezani, viermii, se vor tîrî spre vine, o rege, aș vrea să fiu unul dintr-înșii și să pătrund ca remușcares în somnul tău și în țeasta ta. /.../ Aș fi viermele și conștiința ta. Plimbîndu-mă ca într-un palat, rîzînd în hohot în craniul gol, aș aștepta acolo, liniștit și sigur, uraganul viitarei revoluții sociale…"

Tudor Arghezi, despre arhiereul Sofronie Vulpescu Craioveanul: 
"E cea mai încîntătoare jivină națională /.../ și devotamentul speciei sale ar merge pînă ase ospăta din grăsimea batistei dumneavoastră, dacă vizitatorul care i-ar prezenta-o ar veni de la minister sau din Mitropolie. /.../ Într-o dimineață, în altarul unei biserici, în așteptarea unor lumînări, ceru băiatului întîrziat: / Cască gura și închide ochii băiete. / Și cînd își deschise gura și își închise ocii - nu-i așa, Sofronie? - tu scuipași, după un rîcîit din nas, un glomotoc vînăt în gura băiatului…"

II

Nu țin să generalizez…
Îmi parvin postările pe facebook ale unui ziarist, întîmplător pomenit în buletin cu cele două prenume ale subsemnatului…
Fără îndoială, eu Ordean, vreau prea mult de la viață, în cele ce urmează, dar parcă nu aș uita că distinșii gazetari sînt cei care clamează cel mai sonor cu privire la morală, la rațiune, la… credința neamului…

La televizor, omul nostru se prezintă ca om în bună parte echilibrat, chit că prestația-i nu iese din cerințele editoriale ale foii care l-a angajat. Pe Facebook însă, măsura afirmațiilor cît și o minimă dererență față de adversar dispar…:

"Băsescu și Antonescu se duc mâine la o dezbatere a Academiei despre revizuirea Constituției și mi se pare incorect că acolo va fi cap-turtit Zgonea, plus tot felul de fosile cu mare rang universitar, dar nu-l văd pe lista de vorbitori pe Ioan Stanomir, cel care a condus comisia prezidențială de analiză a sistemului constituțional și, zic eu, a făcut o treabă excelentă (adică până și eu am citit și cred că am și priceput raportul comisiei :)). Lasă că se ocupă de revizuire strungaru ăla din Petroșani, care acu e parlamentar."

"Cât de bou trebuie să apari în fața propriilor miniștri să spui: „Radu Stroe acum a plecat către reuniunea JAI” și, după zece minute, să-ți intre Stroe în sala de ședință? Vă dați seama că a) Ponta habar nu are când e JAI-ul (joi și vineri) și b) pe Stroe îl doare în cot de ședințele de guvern și de Ponta, de vreme ce vine cu zece minute întârziere, fără să spună măcar Scuze!.

"Hai să-ți spun una de te ia râsul: cică deșteapta asta de Andreea Paul, ex-Vass, s-ar fi milogit la Becali după o invitație la meci. A zis-o Becali, iar ăsta are păcatele lui (ff mari), dar nu prea minte la chestii din astea. Măi dragă, cât de idiot/ lacom/ nerușinat/ obraz gros poți să fii ca, ditamai parlamentarul de opoziție, vicepreș la PDL, să te duci la infractor condamnat și să ceri belete la meci? Când știi că ăsta îți dă și, după aia, te dă în gât la tv - ceea ce s-a și întâmplat? (s.M.O.)

Este drept că maladia e cvasigeneralizată pe net, fiecare se trage de brăcinari cu politicienii. Cînd nu îi tratează drept îngeri:
"Dle. Marian, acuma vem nevoie de putin optimism. Daca mai exista OAMENI preum Daniel Morar, Monica Macovei, Cristi Danilet( ordinea este alatorie) s.a merita sustinuti cu toata puterea noastra…"
"Nu ne ramane decit optimismul si spearnta ca democratiile occidentale le vor arata GUVERNANTILOR cailea dreapta de urmat prin:nescceptarea in Schengen,taierea de fonduri ,ignorarea lor la reuniunile importante ale europei etc."


Nu țin să schimb să schimb realitatea. Doar punctam. 


III

Poate în context cu enteresul și iar enteresul de mai sus...
Doamna Ana Blandiana dă un interviu "Adevărului".


Încep din start cu opinii personale, decupajele de text venind ceva mai jos…

Cînd a avut loc separarea Alianța Civică - Partidul Alianței Civice, în prima parte a anului 1991, fu clar că existau două concepții foarte diferite asupra a ceea era de făcut atunci. Acum, aș mai adăuga în coșul diferențelor și o alta. A celui blocat pe o treaptă de timp oarecare, respectiv cel deschis (mai mult sau mai puțin, se poate cerceta) ideii că timpul curge…
Cele două personaje-simbol ale pomenitelor curente sînt Ana Blandiana și Nicolae Manolescu.


În paralel ultimei categorisirii, aș privi în paralel lucrurile prin prisma unei noțiuni la care mai fac deseori trimitere: infantilismul… 
Tradus în mare astfel: 
Eu!... Am făcut bine, cu entuziasm, dar nu am avut baftă, lumea nerecunoscătoare ne-a uitat… (Gazetarul îi cîntă, în paralel, în strună: "Ideile doamnei au ajuns în această toamnă la o maturitate de necombătut.")
(Nu am nimic cu doamna Blandiana, eram întrucîtva între cei din jurul său, în 1990-94, dar simt că lucrurile sînt și cum văd eu aici…)

"…Ce mă impresionează e că tot ceea ce ceream noi prin anii `90 în proclamaţii, pe puncte, e ce ne cere încă Uniunea Europeană acum. Eram cu cincisprezece ani în avans, noi, cei care le ceream. Iar din moment ce trebuie cerute în continuare, nu s-au împlinit, din păcate. /.../
Sunt un om care mai bine de zece ani am fost de dimineaţa de la 8 până seara la 11 la „Alianţa Civică”. Şi toţi eram aşa, nu stăteam singură acolo. Era aglomeraţie ca în Gara de Nord. Şi toţi o făceam neretribuiţi,voluntar. Am dat mai bine de un deceniu de viaţă speranţei, iluziei  că vom reuşi să schimbăm ceva în ţară. Am sperat  - într-un mod incredibil, uluitor - că vom reuşi să schimbăm compoziţia chimică a puterii."
Nu reproduc acestea doar pentru a sublinia, vrăjmaș, afirmații pe care le-aș vedea excesive și nemodeste. Simt că a te crampona de ce ai făcut (și nerealizat datorită ghinionului etc.) este un mod de a nu mai putea aborda un alt proiect - inactivitate posibil a fi provocată de teama unui nou eșec...
"…Alianta Civică” este acum total uitată, în manualele sumbre de azi se vorbeşte doar în termeni lemnoşi despre”socitatea civilă”. Ziariştii sub 40 de ani nici nu pot să-şi imagineze intensitatea entuziasmului şi gândirii politice de atunci, cei peste 40 de ani nu mai au puterea să-şi amintească. Am fost atât de naivi! Şi atât de profunzi în naivitatea noastră." (s. M.O.)
Cred că se mizează excesiv pe o eventuală valență pozitivă a naivității… Care este, simt eu, o necunoștere - din motive de neștiință a juneții - … a realității.(Cred că n. nu mai dă bine la bătrînețe, cînd barim înțeleptul știe că mediul posedă palete - multe/toate - mai puternice decît voința noastră.
"Dacă o să comparăm Parlamentul iesit  atunci cu cel de acum, în cel de atunci găseai mulţi oameni pe care puteai să îi respecţi! Erau specialişti, erau oameni politici adevăraţi, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ticu Dumitrescu, Sergiu Cunescu, Ion Raţiu, proveniţi din partidele istorice, foşti deţinuţi politici. Liberalii aveau nişte parlamentari grozavi, unul şi unul, doctorul Sabin Ivan, Sorin Botez, Popescu-Necşeşti, atâţia intelectuali de ţinută moral-politică, oameni absolut respectabili. Nu  sunt în stare să dau  astăzi nici pe departe atâtea  nume pe care le respect integral în Parlamentul României. Deci, trendul este profund descendent, lupta noastră a fost, aşadar, în mare măsură o iluzie.Şi ceea ce este cutremurător este faptul că, ascultate azi, discursurile mele din balconul Pieţii Universităţii sună deprimant de actual…"
Subiectivismul accentuat este la el acasă în pasajul de mai sus… Iar în subsidiar susținerea eforturilor lui AB de atunci, pentru o lumină cît mai favorabilă azi… Prestidigitația (cer iertare dacă apelez des la acest cuvînt, în posturile mele!) amestecă specialiști cu oameni politici adevărați. Nu știu în ce era specialist Coposu, ca meserie. Vorba mea va fi taxată de sacrilegiu, însă rămîne. În același timp, ca om politic, venea dintr-o tabără care nu se mai apropiase de putere din 1932. Și nu se poate spune că aceasta s-a întîmplat doar datorită vîntului istoric superior în pînze al lui Carol II, Antonescu sau al comuniștilor…
În 1990. Coposu era un tip-bau-bau! pentru români, care a luat la alegeri cu partidul său 3%. În paralel, pînă și o mare parte a antifeseniștilor nu a fost mulțumită de reprezentarea pe care i-o asigurau istoricii, motiv pentru care au luat ființă Alianța Civică, iar mai tîrziu PAC.
PSD-ul lui Cunescu nu a depășit vreodată 1%, între cele pe care i le-aș reproșa lui Sergiu C. fiind și faptul că - în lipsâ de cadre proprii -  l-a racolat pe Alex. Athanasiu de la PAC, iar acesta a fost apoi artizanul predării stindardului tocmai urmașilor distrugătorilor de la 1948.
/ A fost o opţiune corectă ca intelectualii publici din România să se angajeze în lupta politică?/ 
"Sunt două răspunsuri. Cazul meu e particular. După ce am dat mai mult de un deceniu din viaţă, chiar cu rezultate sub aşteptările mele, pot totuşi să fiu obiectivă. Să nu exagerăm. Fără „Alianţa Civică” nu exista rotaţia la putere şi fără rotaţia la putere nu exista, pentru noi, nici Uniunea Europeană, nici NATO, nici nimic. Deci nu a fost degeaba. Un deceniu din viaţă furat propriului meu destin şi oferit celorlalţi este destul."
"…Cei din Convenţia Democrată /.../ În 1996 nu s-a votat între partide sau coaliţii politice, ci între Bine şi Rău. Iar ei reprezentau Binele. Cei care au beneficiat de un asemenea verdict nu aveau să fie iertaţi pentru nimic. Cea mai neînsemnată greşeală va deveni o catastrofă, ziceam, şi chiar aşa s-a întâmplat! Greşelile au fost mici, dar au fost multe, deşi obiective. Au ajuns la Putere oameni care nu conduseseră decât, cel mult, catedre universitare, pe când adversarii lor aveau Puterea chiar şi genetic, în sânge, erau fii de nomenclaturişti, sau erau ei înşişi nomenclaturişti, activişti, securişti, şi aşa mai departe. Lupta a fost extrem de inegală şi este clar că perspectiva asupra acelor ani este prea severă. "
Intervievatorul punctează în șapou, fie și pornind de la defectarea telefonului lui AB: …Nu s-a enervat, nu a hulit, cum am fi făcut noi, ceilalţi, ci s-a mirat cu o sinceritate de care doar poetele sunt, uneori, capabile. „Extraordinar! Chiar e  închis!” . Şi asta a fost. 
Or în citatul de mai sus Ana Blandiana nu e poetă, ci își ridică în slăvi contribuția, în paralel susținînd pe nedrept colaboratorii săi, creația sa politică de altădată. CDR nu a ajuns la putere din motivele enumerate, i ci pentru că (pardon!) hămesiții păstoriți pînă în noiembrie 1995 de intransigentul Coposu au putut da frîu liber promisiunilor eletorale fără conținut: "Contractul cu România", "15.00 de specialiști", "revenirea Camerei Deputaților în Dealul Mitropoliei" șamd. Iar greșelile făcute la guvernare nu au fost mici. Plus că nu au ținut de nepriceperea în conducere, ci mai degrabă de caracter (între aleșii ministeriali ai penețiștilor s-au aflat Decebal Traian Remeș și Ioan Avram Mureșan)
"Partenerii din CDR, conştienţi de faptul că-şi datorau victoria „Alianţei Civice”, erau tot mai iritaţi de ochiul ei critic…"
Iritarea decurgea din faptul că de pe margine este ușor să critici…
Pe de altă parte, Ana Blandiana nu pomenește nimic despre prestația creației sale, Emil Constantinescu…

Totodată:
"Există doar interesul personal, care se confundă adesea cu corupţia, şi dezvoltarea explozivă a mijloacelor de manipulare, reuşind să ducă în acest an (n.r.-2012) la înspăimântătoarea şi originala situaţie în care democraţia se opune cu violenţă statului de drept.Sentimentul dominant e ca trăim un tur de magie neagră…"
A te da alarmat prinde bine la categoriile care privesc asemănător realitatea, la picioarele căreia stau și plîng iritați că Dumneaei nu este cum vor ei, pe cît sînt ei pregătiți să suporte. Atitudinea se vede și în caracterizarea situației actuale a Bătrînului continent:
"Am ajuns în Europa când Europa nu mai ştie cine este şi are un spirit suicidar destul de accentuat. Europa dacă dispare, dispare fiindcă se va sinucide…"

Revenind la disocierea inițială din acest capitol.
Fără să-i fiu fan, iată scrise actuale ale lui Nicolae Manolescu:


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu