luni, 11 martie 2013

/ UMAN / Ceas de seară, primăvară timpurie...



I

Ce chestie!

Nu ne întreabă nimeni la naștere, asupra dotării personale care ne-ar prinde bine în încercarea (adică viața) ce urmează.
Idem despre încercările la care vom fi supuși, mai exact nenorocirile cu care vom avea de-a face.

Sună un pic a "Predators", pelicula din 2010 unde niște oameni sînt zvîrliți la propriu, cu bună știință într-un mediu ostil.



Nu fac un cap de țară din situație, ba chiar mă bucur că apuc să realizez situația…
Căci nu e de colea să miroși realitatea.
O doamnă psiholog scria recent ("Business Magazin") că e mare lucru ca, în angoasa zborului cu avionul, să apuci să realizezi că ești "la o viteză înspăimîntătoare", eventual și deasupra a mii de kilometri de ocean. Deja te liniștești mult, puncta specialista în cauză.

Cîndva - parcă în buza adolescenței - mă speria, aproape mă paraliza conștiința infinitului, la scara-i temporală, dar și fizică (inclusiv cel mic!). În timp m-a lăsat, probabil au intervenit grijile, insuportabilele prezentului, ale mediului apropiat.


Apropo de filme, îmi fuge gîndul...
Citesc despre filmul "Amour", recent premiat la Cannes. În rolul octogenarului a cărui nevastă are probleme acute de-ale vîrstei, Jean-Loius Trintignant... Aproape nostim (dacă nu cumva l-au ales intenționat!).
Cel care înfățișa cîndva file ale maturității ("Un bărbat și o femeie", 1967), se înhamă și la un rol mult mai dramatic...




Neplăcut parcurs, dar în ordinea lucrurilor.
Fir-ar ale dracului dă lucruri, cu așa ordine! Era mai bine dacă... Și mai pleacă domne de-aici cu așa tîmpenii, îmi piere cheful de viață!
E mai rău cînd fugi de ele...



II


Mă nimeresc în autobuzul 335, la oră de seară, cu un grup de suporteri dinamoviști în drum spre arena din Ștefan cel Mare.
Tineri, pînă în 20 de ani. Cîntă de-a dreptul tunător de-ale lor. Ne iartă însă, cît stau în mașină, de amabilități la adresa adversarilor, mai exact cele cu "Muie…!" (de la un recent articol CT Popescu văd câ nu mă mai jenez nici eu excesiv în a reproduce așa vorbe… Urît!)

Aș minți să spun că atmosfera, scena, momentul nu mă tulbură neplăcut. Dar încerc că nu fug. Iar totodată am perversitatea de a-i privi pe maturii din preajmă. De la 30 de ani în sus, cenușiul este prezent - poate prin contrast cu grupul microbist - pe toate chipurile… Poate mă înșel, poate nu, dar dincolo de disconfort, de eventuale reproșuri (mă refer doar la palierul interior!) simt dezamăgirea că nu mai sînt și ei tineri… Inclusiv pentru a-i conferi celui ajuns adult forța de a-și țipa nemulțumirea față de turbulenți.

Trecerea (de la a ne trece, ca vîrstă) este vizibilă mai ales la bărbați. Iar momentul este mai neplăcut poate pentru ei, că toată forța și experiența lor individuală nu fac doi bani în fața inconștienței numeroase...

Femeile par - chit că nu mor de plăcere acum - mai obișnuite cu așa stări de inferioritate în fața forței, a vulcanului uman/masculin.
Lumea tace. Iar cînd apare vreo observație din partea maturilor (am numărat vreo două, timp de vreo opt minute de călătorie comună) - atenție, apar'in doar unor femei! - sînt nefericite, adică fără efect, respectiv pe placul galeriștilor. Nu pot să nu observ că intervențiile se fac și pentru a demonstra că autorul are curaj, în vreme ce toți ăilalți... ("Nimeni din tot autobuzu' nu le zice nimic!...").
Altminteri, e vizibil că ultima iritare aparține unei persoane ce-i foarte posibil să fi avut și ea dor de ieșiri taman precum ale huliților de azi... "Dar pe vremea noastră nu era posibil așa ceva...". Stau și mă întreb - la  așa afirmație -  dacă nu este supărare că tinerilor de la 2013 le este permis ce nu fu omologilor lor de la un 1980-85, dacă ghicesc eu bine etatea respectivei. Care e tunsă băiețește...

Un moment instructiv, minutele în torentul sonor, chit că tulbură de-a dreptul dureros... Probabil, inclusiv din efortul de a ne refula neputința de a nu fi putut opri în locul timpul...





Apropo de Dinamo... Istoria se scurge pe nesimțite, dar vizibil... Morile Domnului macină încet, dar bine...
Ani numeroși am subliniat mauvais esprit-ul, amprenta care însoțea echipa de fotbal îndeosebi... Mentalitatea de milițieni, de mai cu moț cu tratament din partea societății, dar și a... sorții). Iar menținerea titulaturii venite de la Moscova anilor '50 era semn că nu-s semne de renunțare la trecutul de faimă...
Acum o zi sau două am văzut la televizor mai mulți componenți al lotului alb-roșu recitînd (cu voce stinsă) niște texte de atras suporterii la stadion. Momentul mi-a luminat brusc vechea-mi obsesie, cea cu spiritul de milițian, fie și postdecembrist...
A dispărut!

I s-a tras de la criza economică  a ultimilor ani, dar și de la înăsprirea controlului financiar asupra mișcărilor celor precum cîinele-șef, Cristi Borcea.





5 comentarii:

  1. " în angoasa zborului cu avionul, să apuci să realizezi că ești la o viteză înspăimîntătoare, eventual și deasupra a mii de kilometri de ocean. Deja te liniștești mult ..." :))
    Nu stiu cat de mult te poate linisti ideea ca la capatul zborului prin viata nu te mai asteapta nimic. Pentru ca omul mereu asteapta cate ceva cat este viu. Iar credinciosii au un avantaj net fata de atei: cred ca la capatul drumului ii ASTEAPTA ceva.

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. Există păreri și păreri.
    Pot exista oameni care, trecînd chiar peste condiționările instinctului (a se agăța crunt de viață, adică) pot să NU facă un cap de țară că dincolo nu e nimic... În paralel, nici eu nu aș fi crezut cîndva că deasupra nu e Nimeni, dar uite că acum am acest sentiment, ba chiar cît se poate de natural...

    Legat de ceea ce spui despre credincioși, pînă și un condei îngrozitor de ireverențios ca al meu (dar la o adică religioșii sînt politicoși cu cei cei ne-?) s-a ferit pînă acum să abordeze - din eleganță pentru existența altuia - subiectul...
    Sînt convins că există destule moment în care omul se îndoiește (fără îndoială în fața greutăților) că există cineva acolo Sus... De fapt, pînă și literatura religioasă abordează subiectul... Mai exact cum îi prinde Ei bine, aruncînd din principiu problema la credincios și frecîndu-i ridichea de a nu asuda suficient pentru îndepărtarea gîndului rău, nifilist...

    A-ți pierde credința este un subiect despre care nu se scrie, hipertabu. Și am sentimentul că e la fel de răspîndită precum alt tabu, belelele bătrîneții.
    Credința e un ceva legat de vîrsta cînd totuși stai binișor pe picioare. dar urmează epoca acut neplăcută, cu șezut bolnav la vreun pat, plus perspectiva complexă a extincției (sînt sec în afirmații, dar poate e mai elegant așa...). Să nu-mi spui că acela nu mai poate atunci de încredere pentru Creator, că l-a adus acolo!
    Mai meditez că statul cu încredere în Dumnezeu e cel care ne oprește să luăm lucrurile cum sînt și să ne adaptăm ceva mai mult la 'nenorocirile finale.

    PS
    O chestie pe care mintea mea a'aproastă nu o înțelege...
    Ne speriem de moarte, dar nimeni nu clintește vreun dram de oroare la ideea de-unde-venim, ce fu înainte de naștere. Unde am stat catralioane de ani înainte de a descoperi cerul, pe la patru anișori de viață (eu unul cam de atunci am primele reținute în memorie...).

    RăspundețiȘtergere
  4. Altminteri mă uit la scrisele tale, FB... N-ai vedea ferească Sfîntul! un ceva de entuziasmat, de interesant în ele...
    Barim fiul meu cel mare mi-a comunicat ieri pe Facebook (unde anunț aparția posturilor de blog personal) cum că, pentru prima dată, i s-au părut mai puțin paracriptate scrisele lui tat-su... Și totodată interesante.

    Și cînd îți spuneam că o persoană importantissimă din preajmă proceda taman la fel cu vlăstarele, spuneai că sînt eu ireverențios, că nu țin cont de eforturile uriașe, suferință teribilă șamd, că tulbur răposații etc...

    RăspundețiȘtergere
  5. Acu' nu prea pricep eu cum vine treaba!
    Chiar imi comentezi comentariile si imi indici ce ar TREBUI sa scriu?
    Felul in care analizezi ce si cum gandesc ceilalti nu ma preocupa. E dreptul fiecaruia sa gandeasca dupa cum il duce mintea.

    Pe de alta parte mi se pare foarte interesant tot ce scrii despre drumurile la munte. Si foarte frumoase fotografiile realizate. Ce ar TREBUI sa adaug la postarile respective? Vaaai ce frumooos! Ce superb ai descris traseul!

    Am comentat oleaca ironic niste chestii scrise de tine, dar a fost din cauza ca nu-mi placea incercarea de ducere cu presul a cititorilor (lucru care te agaseaza profund la ceilalti).

    RăspundețiȘtergere