luni, 4 martie 2013

/ UMAN / Nifilisme, la început de martie




... N-au legătură, considerațiile de mai jos, cu zilele cele dedicate femeii...

Poate doar Observația de Viață numărul unu... 
Și ultima.

Dar poate un mărțișor - fie și doar poză - tot e de pus aici pentru cititoarele blogului... Și chit că pînă la sfîrșitul acestui post mă voi dovedi un insuportabil misogin (ăsta fiind probabil cea mai delicată acuză...).





I

Zisa unui amic și vecin de bloc, șomer cu vechi state - de lene: "E mișto pentru ăia care au bani și au ce f...". 
O spune cu sentimentul că respectivii, norocoșii cu bani și păsărică alături, au baftă. Și invers, în cazul celor care nu posedă așa ceva.
O secundă nu-i trece lui Lache modern prin cap că acele lucruri, cît și altele, se obțin prin efort. De diferite moduri și în diferite cantitățiLui trebui să-i pice așa ceva pentru că are nevoie, iar alții au (deseori) cu prinos...

Sînt convins că ultima optică nu a fost inventată de Marx. Poate bărbosul doar a pus sub nasul plebei una din dorințele sale.. Iar plebea i-ar fi zis: "Al meu ești! Nu-ți mai dau drumul!" - de ne mai mirăm că-n 1945-47 i-au divinizat atîția pe comuniști, la noi...


II

Idei cam de același gen descopăr într-o cărțulie pe care o răsfoi pe cînd îmi întind fața la soare azi, în parcul Circului.





Volum semnat de Vlad Hogea.

... Și în care descopăr ușurința (poate de înțeles) prin care un Nicolae Iorga se dă victimă, la început de septembrie 1940. Vorba cuiva, nici gînd de vreo căință ori barim de vreo revedere critică a propriei prestații... De fapt, e o atitudine complet umană. Presupunînd că ai dori să abandonezi dulcele loc atins în ochii personali, cît și ai altora (cel puțin ne îmbătăm cu această iluzie...), remodelarea interioară ar fi aproape imposibil din punct de vedere fizic, cu atît mai mult la un om de 70 de ani...



La așa percepție, nu are cum să mai mire faimoasa poezie "Brad bătrîn" scrisă tot atunci...

Iorga era departe de a fi luptătorul nemaipomenit împotriva flagelului legionar... Și nici vreo minune caracteriologică, subsemnatul neîntîlnind scrise ale contemporanilor (luna asta, Grigore Gafencu) care să nu-i sublinieze ciudățeniile, inclusiv morale. Iar dl Hogea are bunul simț de a reproduce și un condei contrar Apostolului neamului (care altminteri nu știm să fi pătruns în a doua conflagrație mai destupat decît dacă mersul nu i-ar fi fost vegheat anterior de N.I.) vezi PostScript 1.

În viață, în societate se funcționează însă altfel. Și meditez dacă vorba de adevăr fluturată peste tot nu e generată - dincolo de încercarea de a păcăli pe celălalt - tocmai pentru că nouă, în adînc ne lipsește așa ceva ori o asociem siamezian cu enteresul.
Legat de astă vorbă, cea cu "Drumeț...", dau un pic înapoi lucrurile, la o glumă adăpostită acum cîteva decenii de un almanah umoristic. Un cetăean, cu volumul cutare în mînă, își punea întrebarea: "E după filmul cu același nume?"
Așa și cu Drumețul în calea lupilor... Dau search pe net pentru text și cel puțin șapte pagini trimiterile au loc cu precădere la un film din 1988.

Carele, fiind de atunci, are clișeele naționalist-comuniste asupra fenomenului. Inclusiv prezentarea savantului drept tip mai mult decît la locul său.

Bineînțeles că, în paralel, există pe net tot felul de trimiteri la această formulă ajunsă foarte la modă. Cum vă ziceam, eu unul nu am găsit și textul în sine...

În context, de remarcat efectul de cometă al celor picurate ori îndesate în mintea cetățeanului de rînd - în cazul acesta de la 1941 încoace, cu oarecare relaxare (chit că fixul era demult inoculat!) după 1990...


În același volum al lui Vlad Hogea, remarc încă o dată stilul infantil... Al condeierului. Care are stil, studii, minte, dar se produce după regula clasică: revoltă exagerată, respectiv unul e înger, iar celălalt diavol (nu e cazul autorelui ori al categoriei sociale mîngîiate pe cap).
Fără îndoială autorii cu pricina au în vedere nu doar grupul, clasa cu pricina, dar și infantilul cititorului, cît și cel propriu, al literatului trecut deseori prin mai multe universități străine.


III


După doxul subcapitol de mai sus, o relaxare sub ale lui Cupidon cred că nu ar strica.
Deși debutez cu vorba lui Creangă, aceea cu Nu știu alții cum sînt...
Dar eu-s, la aproape șase decenii de viață, tot cu ochii după fetițe (vorba lui Argetoianu, despre un prinț german contemporan lui). Mai exact după femei.

Stau, în soare, cu mîna întinsă..., și nimic. Doamnele au alte trebi. 
O fi probabil și aici valabil Principiul umbrei proprii, aceea care fuge de ea de cauți s-o capturezi. Și te urmează fidea, dacă fugi de dînsa.

Bon.
Să lămurim, cu a noastră pretenție de nas fin și rar failibil, cum decurg lucrurile.

Bărbatul are nevoie de calineriile feminine.
Care să fie cantitatea? - căci e necesar a stabili...
Păi maximul cunoscut în viață, acela din vremea alăptatului, al grijii, alintului complete.

Acuma, după ce veți isprăvi de strigat că-s io tulburat bine la cap, îmi voi continua ca un nesimțit expunerea (știutor între altele că iritarea punctează un adevăr interior atins...).
Bineînțeles că, în timp, băiatul, bărbatul și mai-trecutul domn lasă (nu uitați basmul cu nucile ce cad, una după alta...) din pretenții, din așteptări... Dar nenea inconștientul o ține tot cu visele sale, noroc de noi că nu iese cu una cu două la aer...


Samson și Dalila, de Gustave Moreau
Această eternă alergare precum măgarul după morcovul aninat șmecherește în fața atelajului de tras îl animă pe bărbat cam toată viața, la etajee cele mai ascunse de care pomeneam... Tot speră că va întîlni Doamna-miere (cum e la femei, rog pe alții sau atele să sondeze...). Și, prin urmare, îndeobște se poartă cumințel, zice Sărut mîna la doamne, nu se ceartă cu vecinul la table etc.

La aste meditam azi, pe o bancă însorită a parcului Circului...
Și mi-am pus problema - chit că ne felu-i putem interveni greu/deloc în cele inconștiente... Nu ar fi bine să las iluzia asta, cu doamnele care mor de grija și dorul nostru?
Poate părea misogin ce spun (deși, poate misoginismul e naturelul masculului, estompat sau ucis de educația contrară), dar zău că tot e mai bine decît s-alerg după cai verzi pe pereți. Căci nu văd de ce și-ar pierde femeile timpul cu dorințele noastre cele numeroase, cîtă vreme Specia le indică să grijească de exemplare indiscutabil mai prețioase: ele însele și, mai ales, odraslele.

O să mă întrebați ce punem în locul iluziilor...
Nu știu, e de văzut (și cu precizarea că poate nu vom găsi). Treaba e delicată și deloc simplă. Ar merge adoptat ceva gen autosatisfacere (nu neapărat masturbare), un fel de adus singur acasă pachetele cu simțit bine?
Oricît veți necheza de așa nebunie, mitocănie, nerușinare - păi cîtă vreme morcovul fi-va etern la doi (strategici) pași în fața nasului, vă rog să-mi lăsați libertatea de a cerceta și alte căi... eventual de a nu mai asuda în slujba celui/celei cu morcovul...

Păi.
Caut o imagine despre cuplu, unul avînd probleme, eventual în despărțire (aș vrea-o onestă, ca orice Balanță feritoare de scandal, cică...)
98% din ce găsesc privesc perechi nu doar în beția primă (dinaintea mariajului... inițial), dar trași suplimentari din condei, din pensula viselor.
Iar păi. Și cu pardon:

Într-adevăr, pe vremea juneții noastre, nu a venit nimeni să ne strice iluziile (chit că tare mult i-am fi ascultat, pe ponegritori!...). Dar nu pot pentru ca să nu văd aici că realmente pătrundem absolut neștiutori în ale problemelor ce apar în cuplu...
Fericirea acestuia fiind doar o poveste socială, a hormonilor foarte tinerești combinați cu poveștile sociale.



IV

Apropo de cuplu...
Mă uit la problemele perechii Dinu Patriciu.
Și îmi aduc aminte de o vorbă: să nu spui despre nmeni că a fost fericit în viață, pînă nu ști cum a murit. Ori barim a îmbătrînit.

Nu știu cîtă invidie este în vorbele de mai sus din partea celui care l-a văzut pe mîndrul liberal în vara lui 1990, la poarta blocului din Victoriei 155 - unde se afla și sediul Alianței Civice, nu doar al PNL-AT. Cred că am zărit pentru prima dată atunci un înstărit. Avînd și o duduie bine alături. Inteligentul om de afaceri arăta încă bine, peste doi-trei ani s-a buhăit brusc...











Nu m-aș grăbi să afirm, privind mai ales ultimele două imagini, că și bogatele plîng... Dar un firicel de poveste tot mi se înfiripă în minte, ce și cum...





PS1





E foarte interesant pe această arătură, de ce omul de rînd preferă scrisele elegiace celor reproduse imediat mai sus...
Păi, datorită educației. Care îl învață ca în incintele sociale să reproducă versiunile oficiale (inclusiv pentru că, oportunist , recitarea-i înflăcărată îi va prinde bine în ascensiune...). Iar în cele mai puțin oficiale să interpreteze dezinteresul sau bîrfa răutăcioasă.

Dacă propaganda oficială sfătuiește omul de rînd să se ferească de răutățile a la Cernăianu, Ordeanu și alții, regulile mediului de unde provine îndeamnă să-i dea dracului pe toți, sub masca lui Pristanda. Cea cu pupatul în bot...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu