duminică, 31 martie 2013

/ VECHI TURE PERSO / Acele Morarului, septembrie 1982







Acele Morarului, 9 decembrie 1982


Pileală mare în ajun, cu țuică (eu, în concediu). Spre seară sună Sandu Pizanti, propunînd tură pe Acele Morarului. Nu-l refuz.
Dureri de cap, la propriu. Dorm în gară ceva, în sacul de dormit – stil pe care îl inaugurasem în anul anterior, înaintea drumului cu Virgil Ionescu pe Rîpa Zăpezii. În trenul de or 2 a.m., ne costă 10 lei. Se doarme nederanjat.
În Bușteni, cum nu am prea ajuns la ora 5 (preferînd trenul cu sosire la 7), altă atmosferă decît cea știută. Dacă n-ar fi fost oboseala postbahică, m-ar fi amuzat noua experiență. Nouă pentru mine a fost și atmosfer de zi din cursul săptămînii, de unde pînă atunci mersesem cam numai în week-end.
Noapte cu stele, prin care mergem spre Gura Diham. Spre Gîlma, o luăm ca orbeții prin întunericul pădurii. Pe aici, Sandu își povestește trecutele drumuri la Ace.
Pe parcurs se luminează. În Poiana Coștilei surprindem clipa roșie a Bucegilor. Aici sosesc trei tipi care pozează de zor. Urcă și ei spre Ace.


Colțul Mălinului, sub care scapă Valea Seacă a Coștilei, văzut din Valea Cerbului.
Ulterior pădurea a crescut aici și dragu-mi Colț e mai greu de reperat...
Același țanc,  dinspre Valea Țapului.

Din același ultim punct, dar sucind obiectivul spre vecina Vale a Urzicii.
Sandu, încîntat foc de peisaje. Colții zimțați din depărtare sînt ai (Văii) Priponului.

În Valea Cerbului este o atmosferă os. Cum nu prea avem apă, ba ne e și sete, ne abatem ceva mai sus de Poiana Urzicii spre un pîrîu ce curge peste bolovanii Văii Cerbului. Spălat pe ochi, operațiune care prinde bine obosiților... Un oarecare sentiment de nesiguranță, datorat abuzului zilei precedente, nu mă va părăsi însă toată ziua.



Brîul Mare al Morarului, rai! Totul este într-o lumină necunoscută mie. Descoperim Fîntînița, care are apă, deși am intrat în toamnă. Pe creastă, tot trag spre Valea Poienii, să îmi revăd proaspăta cuceritură (de acum o lună), dar nu reușesc – e departe talvegul, iar pe parcurs sînt jnepeni din plin... Nu doar ei, ci de asemenea tufe de smirdar și de afin.

Cred că aici sînt la capătul estic al așa-numitei Creste Ascuțite, la nivelul Brîului Acelor,
 respectiv al bazei Acului Mare.

Muntele Colții Obîrșiei.

Vedere spre Postăvarul.

Trapezul cel mai de sus este (fața estică din) Acul Mare.
Panglica de la baza lui: Brîul Acelor.

În Brîul Acelor, pauză lungă. Arunc un ochi abruptului nordic, care e cam rece pentru cei răsfățați anterior de soare.



Cred că aici e o vedere de pe Acul Mare, spre pîlnia vertiginoasă a Văii Poienii. 
 Se vede deasupra pădurii Colțul Ghințurii.



Sus, pe Acul Mare, loc cu pretenții de seriozitate alpinistică, dăm de afine și lăsăm totul baltă în favoarea lor. Circulă butada că tratăm traseul precum soțul care-și lasă mireasa în noaptea nunții pentru un viziuonat meci fotbal. 





Apoi, călare pe coamă! Ca un făcut (prost), brusc se stîrnește aici vîntul, care nu e cea mai bună treabă cînd atîrni cu picioarele peste abisuri considerabile. Sandu cam bravează neasigurat pe aici, spre disconfortul meu. 


Lungind un pic deplasarea, ne ies aici  doar două LC, în loc de trei cum fusese anul trecut,alăturid e echipa lui Theo Predescu de la “Floare de Colți”.






Caut pitonul de rapel de pe Acul Mare, care apare ceva mai jos decît îmi aminteam – asta e... Amicii uită pe creastă, înfipt, un piton de al meu...
De Degetul Roșu, un alt piton se rupe, pe cînd îl batem. Prietenii sînt cam dromovorus, în vreme ce eu și Sandu ne întindem la admirat caietul cu impresii.

Suiș spre fruntea Degetului Roșu. Superb loc, chit că aici pare nițel fioros...

Coama ce suie în spatele meu (ni fisura!) este accesul spre vîrful  Degetului Prelungit.



În suis pe  Degetul Prelungit Sandu avansează ca melcul în cap de coardă (recunosc, mie mi-a fost teamă de acea lungime, expusă ca dracul peste Rîpa Crucii, respectiv Șiștoacă...), în vreme ce ăilalți trei papă. 



Crucea, pusă la 1929, avea să fie înlocuită în anul următor.

Lucru mare fotografia/fotografierea, grație căreia Sandu mai e printre noi,
deși a plecat de 24 de ani, din 1989...

...La coborîre, pe cealaltă parte a acului, rapelul surplombat parcă nu e așa de nasol... În strungă, Sandu își schimbă brusc părerea anterioară, în favoarea trenului de 6 seara în Bușteni, avînd chef să urce și Acul de Sus, respectiv înnoptare la Omul. Nu mă pasionează ideea, așa că voi coborî spre gară, und eprind trenul de 6 (după adunat de mentă).

În vagon liniște, nici gînd de balamucul duminicii seara. Pun sacul de dormit sub cap și dormi, Mirceo! Pe la Crivina se stă ceva, motiv pentru a coborî din garnitură și a căsca ochii prin jur. Nici de așa ceva nu avusesem parte în scenariul clasic, de duminică...


A fost senin toată ziua, acel clar de toamnă de care acum mă prind că-i diferit de al verii (un pic încețoșat, pe cînd acum vezi la depărtare de parcă acele zne ți-ar fi la doi pași). Nu știu de ce peisajul aduce cu interiorul unui acvariu, unde geamul joacă poate rolul unei lentile. la zilele clare de toamnă pate aerul curat și ceva mai rece oferă același efect. Zic și eu.


PS
Eram a doua oară pe Ace. Cu un an în urmă, mergînd în zonă să privesc mai de aproape locurile (după alte două ieșiri din văi, în zonă), am avut șansa să întîlnesc un grup de la "Floare de Colț", condus de Theo Predescu. Ca începător ce mă aflam, chit că am mers bine, am putut învăța o mulțime de lucruri noi, am putut privi mai de aproape materialele tehnice și mînuirea lor. Ca urmare, în toamnă am început să încropesc la fabrică ceva cu pretenții de pitoane altminteri au prins bine pe munte, în anii următori.
Apropo, nu am căzut niciodată, legat în coardă. S-a întîmplat - frica să trăiască!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu