joi, 21 martie 2013

/ VIAȚĂ / Cramponare de Ea, de existență


Muri Irina Petrescu.



Pentru care altminteri am avut mare simpatie, chit că va fi fost și destulă proiecție din relația cu mama (și ea, în general, femeie rece, tăcută, fragilă).
Parcă am și scris despre Irina aici pe blog, în vreo două rînduri, mai demult...

Mi-au atras atenția vreo două intervenții ale unor confrați ai dispărutei... Unul fu Ion Besoiu. Apoi o doamnă, nici nu cintează poate că nu am recunoscut-o.
"Ne ducem...
"Ne împuținăm... Unul cîte unul..."


Iar vreau probabil multișor de la viață...
Or am fără îndoială standard diferit de al jelitorilor pe amintita linie.

Păi dacă tot văd că ne ducem, sănătos este să luăm lucrurile ca atare și gata. Să nu facem din asta o tragedie, mai ales că ne dăm de viitori (de la a veni) din daci, cei cu distracția la decese... 

În opinia-mi, e mare lucru (barim să încerci) să pleci fără maxime mieunaturi din lumea asta.
Da, nu e simplu. Da, poate oi ajunge și eu la jelanii că mi se duc cogenerii, dar poate merită încercat!


PS1

Altminteri, meditam zilele astea să mă sinucid. Într-un fel am sondat terenul în genul spusele unuia din Bietul Ioanide, care oferea săritor cuiva o listă de macabre posibilități, întru suprimarea vieții personale. Pistol și nu mai știu ce.
Armă de foc eu nu posed, dar îmi merse mintea la o lamă de tăiat vene.
La joaca mentală totul fu ok (cu detensionarea aferentă oricărei construcții de acest gen), dar m-am îngălbenit realizînd cît de crunt o fi după trecerea la fapte.. Sau mai exact între tăiat și expiat.  În intervalul cînd nu mai poți da înapoi.


PS2

Deși genul Besoiu-jelitor o reprezenta majoritatea, nu pot să nu punctez și inși care par să ia mai puțin în serios Marea plecare. Cred că Neagu Djuvara e unul dintre ei. Un al doilea, confratele alpinist Walter Kargel. Poate și Alexandru Floricioiu. Nici mentorul meu Niculae Baticu nu mi-a părut excesiv de legat de viață, să să tremure crunt prin urmare la ideea părăsirii Ei...

Cred că în cazul acestora pe de o parte e posibil să contribuie faptul că nu au fost - din motive asupra cărora se poate discuta - excesiv de atașați de viață. În vreme ce alții s-a întîmplat să fi aruncat un ochi (cu disconfortul aferent nevaccinatului) asupra Marii Dureri, probabil surată cu sentimentul care însoțește trecerea spre Dincolo...

Cred că se tem de plecat, de Moarte tocmai cei atașați foarte de Viață.
(Sînt curios cum vede un Beligan problema... Pot paria că detașat., pe cît se poate bineînțeles în pielea ființei umane vii. Nu știu de ce instinctul mi-l indică pe Beligan drept un tip care a dat cu ochii de lucrurile sinistre, din fragedă junețe poate. Eventual la o naștere personală cu probleme.)

Zic si eu. Îmi dau (sinistru pentru neavizați) cu părerea.


2 comentarii:

  1. Apropo de sinucidere, ma gandeam intr-una din zile ce as face daca as afla ca sunt bolnav de cancer in stadiu terminal. Dupa ceva meditatie, am ales drept varianta excelenta parasutarea din Creasta Vaii Albe.. fara parasuta. Cateva sute de metri verticali, V. Alba jos.. o ultima privire spre Verdeata.. si cam atat:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Există o problemă, se pare, ce ține de regula trei simplă.
    În situația aceea gîndim altfel...

    În general cancerul - așa am auzit și eu - ține de suprimarea via civilizație a unor filoane din noi. Or, cine merge la munte își descarcă, satisface foarte multe.

    RăspundețiȘtergere