marți, 9 aprilie 2013

/ MUNTE / Dispute în Clubul Alpin Român




Dispute... proaspete în Clubul Alpin Român


carpati.org


....Neînțelegeri, luări peste picior fură și săptămâna trecută, înainte de adunarea generală de sîmbătă, 6 aprilie a.c.

Mi-am dat cu părerea atunci că regățenii, îndesebi bucureștenii, sînt mai (mult) iritabili decît ardelenii - în cazul nostru exstînd în CAR secții, foarte puternice chiar, în interiorul arcului carpatic.
(vezi PS 2)
/ Nu mă luați aici de prea deștept și cu pretenții ca atare, căci dacă mă scutură și pe mine careva mai tare, să vedeți neam prost ori cățel îndepărtîndu-se iute cu coada între picioare... /


Ca un făcut, după întrunirea cu pricina, își dau demisia doi dintre președinții secțiilor bucureștene.
Actele cu pricina fiind, s-o recunosc, plăcut întocmite:

Subsemnatul /.../, avand functia de presedinte al Sectiei CAR /.../, va aduc la cunostinta faptul ca incepand cu data de 9 aprilie 2013 imi depun demisia de onoare din functia respectiva.
Totodata precizez ca voi activa in continuare ca membru al Clubului Alpin Roman.

Le multumesc celor care m-au votat si sustinut! In foarte scurtul mandat pe care l-am avut, am aratat ca prin vointa si dedicatie se pot rezolva chestiuni organizatorice, benefice membrilor, care trenau in cadrul sectiei CAR /.../ de ani de zile.
Celor care au facut afirmatii tendentioase si calomnioase le pun in vedere faptul ca inactivitatea si delasarea organizatorica de la nivelul conducerii s-a rasfrans in mod profund si negativ asupra sectiei noastre. Pacatul este al lor!


Altcineva lămurește fie și fugitiv că s-a ajuns la demisia celor doi prin "nerespectarea statutului".
Detalii altele nu se prea dau, semn că iritarea, supărarea nu sînt surate bune cu expunerile clare de situații, de probleme / nemulțumiri.



*


Cu totii, cei pomeniți mai sus, îmi sînt demni de toată stima.
Dar cîteva observații, venind ce-i drept de la căldurica-mi cea neimplicată, parcă aș emite.


Cînd se ajunge la ceartă, o cauză este neputința de a  rezista unor călcături pe bătătură (pînă la urmă, despre răni din alte vremuri este totuși vorba). Cel care sare în sus, mai mult sau mai puțin ofuscat, își indică (nu se poate spune recunoaște) vulnerabilitatea, durerea insuportabilă din acel loc. Deseori, același reacționează fugind din acel loc.


În ce privește respectarea statutului, bineînțeles că pot exista vădite încălcări ale acestuia, dar deseori este vorba doar de o nepotrivire între măsurile acestuia și viață. După cum cam orice text juridic pică sub incidența interpretărilor sau măcar a sofismelor.
În aceste condiții, bineînțeles pentru cine poate (nu bag mîna în foc a reuși!), esențial este să rămîi, să negociezi mai mult sau mai puin fățiș, să transmiți semnale că nu ești un mototol, să pui tu sănătoase bețe în roate.

Totodată, să adopți atitudini amabile, conciliatorii – căci nu se știe niciodată ce om în pană de considerație întîlnești...


Recunosc, încă o dată, că spusele-mi țin de Teorie – dar poate nu strică să le avem în caietul cu observațiuni asupra vieții.
Unde poate încăpea și notația că în dispute rareori apare recunoașterea erorii personale. Nu, păcatul este de căzut doara supra celuilalt... Chit că, vorba aceea, Cînd îndrepți un deget împtriva altuia, absolut just este să duci două și spre tine...



PS 1

Apropo de iritabilitatea bucureștenilor, a regățenilor, am sentimentul că agresivitatea lor decurge din vulnerabilitate, care la rîndu-i decurge din gradul mai redus de siguranță existențială pe cale l-a oferit societatea în care trăiesc ei / au trăit înaintașii lor.
În societățile civilizate în principiu lucrurile șed un pic mai obositor, cu limite, cu obligații, dar finalmente rezultă o cupolă sub care viețuiești mai liniștit.
Zic și eu, ca tot șezătorul în Poiana lui Iocan cea regățeană...!





Apropo de vînzolelile polemice de pe listă, din ultima vreme.


E bine că au loc.
Aparent dor, pe unii îi vor răni suficient de tare cît să se retragă din Club, dar totul este precum o furtună de vară, după caniculi de energii nedescărcate.

Energiile cu pricina se acumulează (cred), dincolo de strictul uman din noi, datorită firii noastre speciale, mai ales a regățenilor, și mai ales a bucureștenilor.
Sîntem noi mai iritabili.

De ce sîntem noi așa, poate nu e loc de discutat taman aici.
Dar în toate acțiunile aș propune să nu ne uităm această însușire - afirm eu - primordială.

Dincolo de posibilitatea ca așa afirmație să jignească..., mai exista și dificultatea să trăiești umblînd cu ideea asta fixă (propusă și de un altul!) după tine. Cred însă că orice dram de îndreptare a lucrurilor cam de aici ar trebui să plece.

Nițel este ca la doctor - rareori îți place ce-ți comunică domnul acela...
Este drept că eu, spre deosebire de medic, știu că ne putem dezbăra îngrozitor de greu de iritabilitatea noastră ori deloc.
Dar tot e bine să știi/știm asta.


Am întrebat odată un înaintaș de-al nostru, de felu-i component al Grupării Alpine, iar apoi fondator al Clubului Alpin Român: "Ce naiba aveau alpiniștii noștri de se certau..., atunci, în anii '30?".
Alexandru Beldie a lăsat un pic fruntea, apoi cu un aer un pic șăgalnic (și dorind pasămite să producă mister) mi-a zis: "Ne era prea bine...".
Cred că era sincer.

Alexandru Beldie (1912-2003)


Echipă condusă de Beldie, la ieșirea din Rîpa Crucii.


În dreapta, Nae Dimitriu, sufletul Clubului Alpin Român



Dimitriu și Beldie





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu