duminică, 28 aprilie 2013

/ MUNTE, LITERATURA acestuia / Lectura promisă



Într-un recent mesaj pe lista CAR i-am vorbit de bine pe membrii din Cluj ai asociației:


"Cînd vom fi noi, bucureștenii, mai serioși decît clujenii, o să punem AG sau AGE unde vom dori."


Afirmația mea se datora inclusiv celor descifrate în fotografiile membrilor, aflate pe siteul respectivilor. Figuri de oameni spălați, destupați și la locul lor.

În paralel, cu volumul pus la dispoziție de un prieten, am luat un prim contact cu scrisele lui Alexandru Brăduț Șerban, despre care se face maxim caz acolo, pe Someș.
Îmi dădusem cu părerea asupra mitului Cuxi Șerban în urmă cu mai mulți ani, dar o făcusem fără să răsfoiesc vreo pagină a cărții purtînd numele acestuia. Cred că s-a întîmplat să acumulez ceva experiență de viață cît să-mi dau destul de iute seama, în asemenea situații, cu ce am de-a face...

Acum, că tot – căutînd altele – am dat de aprecieri nemaipomenite la adresa celui pierit acum 30 de ani, mi-am zis să văd și eu mai de aproape cum e cu escaladele, cu viața acestuia.

Am citit cu atenție vreo trei capitole la început, apoi cam tot așa la coadă, inclusiv rîndurile amicilor. A, plus prefața, a unuia Virgil Mihaiu.


Părerea mea.
AVEM DE-A FACE CU O FĂCĂTURĂ.

Cineva a scris în numele lui Șerban. Căci poți mirosi iute cîtă tangență a avut adevăratul condeier cu muntele, cu psihologia mergătorului pe înălțimi, a suitorului în trasee alpine.
E foarte posibil ca la origini Cuxi să fi notat ce a urcat, unde, grad, coechipieri.
Dar atît, după opinia mea. Restul au confecționat alții. Din motive ce pot fi intuite.

(Că veni vorba, mi-ar fi tare drag să zăresc și eu manuscrisul original, pasămite al lui Cuxi... Ori poezelele – plasate la final volum – în scrisa pretinsului autor...)


Iar de aici vin trepte...
Autorul (sau autoarea...) cu pricina vădește un infantilism gros. Între altele, își ia visele drept realitate.
Întîmplător, lecturasem acum cîteva luni o șmecherie tare asemănătoare, ceva cu “Craiul munților”, scrisă de mama răposatului glorificat acolo. Recunosc faptul că acolo lucrurile, falsul sînt și mai late. Iar în spate, vizibilă, disperarea celei căreia îi pierise fiul-depozitar al astronomicelor iluzii personale...


Altă treaptă.
Cineva, nu spui cine, pune încă din 1984 umărul în a-l dumnezei pe răposatul Cuxi. Treaba se îngroașă în 1990, odată cu aparția lucrării “Singurătatea verticalelor”, care are – nu mai știu exact cînd – și o a doua ediție. Omul în chestiune știa foarte bine cu ce avea de-a face, că a scris Cuxi la acea carte cum am scris eu (Ordean), dar nu a dat îndărăt vreun pas. Tip tenace, după cum se vede, nu ca alții.
Mi se sparie gîndul asupra dedesubturilor acțiunii...


Apoi.
Mă miră că lumea de la Cluj nu a mirosit cu ce are de a face. E DE AJUNS O LECTURĂ MAI ATENTĂ A PAGINILOR CĂRȚII – iar aici vă stau la dispoziție cu ghiotură de observații personale. Pe care oricum le voi trata pe blog, chit că totul ține a nebunie, să scoți piatra aruncată de aaaaltuuuul într-o fîntînă...
Citesc rîndurile unui entuziasmat Zsolt Torok, altminteri eminent cățărător, căruia anii de munte în plus nu par să-i fi deschis măcar un pic ochii asupra tărășeniei.
Și atîția ca el...
De fapt, nu am semnale că din toate acele șiruri frumoase cu membri ai CAR Universitar (am zis bine?) Cluj îi va fi căzut vreunuia fisa de comedie...


Revin la sfîrșitul mesajului meu la prefața acelui Virgil Mihaiu.
Există rînduri pentru băieți destupați, respectiv pentru mințile mai leneșe. În cazul ultim, pastile, vorbe mari, citate aruncate doar pentru a epata. De astă ultimă categorie țin filele celui ales la 1990 drept prefațator.
Concluzie: povestea pusă în cîrca răposatului Cuxi ține de neam-prost sinistru. A satisfăcut însă din plin viscere. E de văzut dacă și orgoliul zonei.


Nu am vreo iluzie că afirmațiile mele vor schimba mare lucru.
Vezi afirmațiile mele sau ale lui N. Baticu despre Emilian Cristea, pe care revista “România Pitorească” îl găsea inclusiv acum doi ani drept “model pentru TOATE generațiile”.


Asta e.




PS

La un mers prin Bucegi (p. 24), într-un drum unde Cuxi nu dă între Padina și Omul vreun detaliu toponimic asupra zonei (însă relatează precum în “Cutezătorii”), apare absolut din senin – la Mircea Noaghiu, 1977, am mai întîlnit sistema... - Emilian Cristea. Intervenția acestuia e antologică:

“...Ridicăm cortul pe pioleți, bețe nu avem pentru el. Stă. Emilian Cristea îmi promite să-mi facă o poză și să o trimită părinților să vadă cu ce mă ocup”.

Dincolo de ea, nu merită scăpat din vedere procedeul: adăugatul unui pasaj – vizibil inventat, respectiv de către altă 'mînă' decît a genitorului restului volumului - într-un carte atribuită unui terț...

De fapt, de la 1984 lucrurile erau pe arătură (așa vor probabil miturile, să se nască inevitabil în minciună...), cînd unui Emilian Cristea, mort, îi erau puse în gură vorbe.
Neadevărate.
Cum că, dacă românii vor ajunge în Himalaya, Cuxi va figura cu siguranță printre ei...

Carele Cuxi, trecător deja de Styx, nici el nu mai putea nega dacă așa fu sau ba...



Că veni vorba:
Dacă ar fi trăit, A.B. Șerban ar fi luptat cu orice preț, inclusiv al adevărului, să ajungă în Himalaya? Ar fi fost altfel decît unii dintre apropiații săi, părinți ai unui volum fals?


PS2
Apropo de replicile pe care le primesc în așa situații (ultima e cea privind pe Gherontie de la Mînăstirea Caraiman), preopinen'ii mei cei deranjați de așa afirmații, dezvlăuiri sînt tot aceia ce țin cu mare ușurință speechuri despre familie, moralitate, eventual adevăr. Chestii de care eu mă feresc, ca fiind subiecte cu multe nuanțe...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu