vineri, 19 aprilie 2013

/MUNTE, TRECUT PERSO / Campanie Colț Mălinului II


...II, pentru că e urmare de aici.



Hornul Ascuns


24 august 1983



(Recunosc, imaginea nu e chiar din astă zi, iar doamna de pe acolo nu va fi prezentă în tura descrisă, dar este reprodusă mulțumitor atmosfera de Toată natura doarme..., a Bucureștiului acelor ani și a acelei ore a Lui)


...Aștept tramvaiul de noapte de-mi vine acru. Un 506 (mijloace de transport publice, ale epocii, n. 2013) mă ușurează de 10 lei. Din fericire, vine iute un 422 la care schimb o sută de lei. În tren, alături de Marius, ocupăm iute un compartiment, darr nu prea dorm eu. În Bușteni, iau niște pîine și urcăm din greu în sus, eu fiind cu tarhatul de camping, alături de Eugen Popescu și cehii lui, instalați deja în poienița de sub Izvorul Refugiului. Eugen se dovedește însă plecat, se pare în Moraru, după cum îmi dă raportul unul dintre cehii rămași la corturi
(În continuare altă poză mincinoasă, însă reproducînd atmosfera, cît și locul.)



Plecăm pe Cerb spre Țapului, în gura căruia sosim pe un soare gigea. Prin ierburi și fețe ajungem într-o săritoare unde urcăm prin două variante. Apoi iar pe fețe pînă în Brîul Caprelor. Cam pe aici ajungem din urmă o pereche mai în vîrstă ce apelează din plin la ciocan și coardă. Noi urcăm ceva mai sigur, chiar dacă evităm două săritori. După un timp, apare în vedere sus Dintele, chit că nepozabil.





Marea Ruptură de sub cota 2125 s-ar putea evita și pe o brînă, prin stînga, dar ezit să cercetez pe acolo, în favoarea clasicei variante pe dreapta...





De departe, Brîna de sub 2125 pare să aibă o ruptură verticală, undeva spre Creasta Viilor Senzații. Nici pe la noi nu e nemapomenit, motiv pentru care îl asigur undeva pe Marius. Ajunși în Brîul cu Jnepeni dau de două flori de colți mari-mari.





Cîteva poze pentru sufletul nostru, ...înfățișîndu-ne tot pe noi, apoi traversăm amfiteatrul de acolo pînă la Creasta Viilor Senzații. Unde mîncăm, cu ochii țintă însă la Colțul Mălinului, chit ăc acesta e un pic în ceață. O țîră strigăm mitocănește și la cei pe care îi bănuim în Acele Morarului, dar nu se vede, aude nimeni pe acolo.





Uite și o unghi spre Colțul Gălbenelelor:



De unde ne aflăm, urcăm direct pe creastă, căci pare fezabil... 



...Nu mai fusesem pe aici. Lăsăm spre Țap cîteva brîneaguri ce par discontinue pînă în vale. Cînd jnepenii dispar lăsînd loc treptei verticale de dinaintea Strungii Negre, cotim la stînga spre firul Văii Seci...



...pe care îl traversăm, urmînd mai multe serpentine, spre baza Hornurilor. La baza Centralului oprim, să te tragem un pic și răsuflarea. E pe aici o cutie de rahat, goală.





Mă leg în sfoară, un piton de asigurare și, după ce fac o poză, pornesc în sus (rucsăcelul e unul din militărie, căpătat nu mai știu cum, ori știu - dar nu se spune). Privită de jos, prima lungime din central nu e așa urîtă, și am trăit cu senzația asta un an de zile, de cînd am văzut-o în drumurile-mi spre Hornul Ascuns. Atîta doar că în fisura de aici, din cauza bocancilor cu talpa roasă ori a emoțiilor mă descurg greu.
(Că veni vorba, la plecarea din Bușteni țelul fusese Creasta Mălinului. Prima dată am vrut să termin Creasta...
În contextul locului unde mă aflu cu descrierea, aici era să-l fac om pe Marius cu un bolovan desprins.)
Pe la mijlocul lungimii de coardă, dau de un punct aerian ce mă scoate din horn. Ulterior aveam să mă mir (în București!) ce naiba tremuram pe acolo – nu e din cauza fricii, în tot cazul. Curînd apare în vedere prima regrupare, un brîu de piatră care se prelungește în laterale (spre Creastă poate e posibilă o trecere, dar spre Ascuns nu e cazul, voi constata în cîteva minute, pășind pe acolo). Din locul unde am ajuns, spre brîna cu pricina panta scade, apare un fel de pîlnie, dar pe aici Marius mă anunță că nu mai e sfoară. Bat un cui și pornește Marius. Care de felul lui e foarte optimist (și cu altul cap), se temea să nu ajungem prin Central pe Colț și să rămînă rucsacii jos!



Da, pozele puteau fi scanate mai bine, după cum puteau și prelucrate un pic mai fericit. Dar deocamdată defilăm cu ele așa...)

În vreme ce-l filez pe M., observ un cui sănătos cam sub linia celei de-a doua lungimi. După ce Marius iese din partea verticală și prinde un loc ceva mai sigur, îi spun să stea iar eu ajung în puține secunde la cuiul vizat, unde folosesc bucla găsită în iunie pe Albișoara Gemenelor.





Ajungem amîndoi finalmente pe micul brîu de piatră, căruia îi bat pe cît se poate lateralele. Deși nu e în program (am citit, dar și văd că e greu foc ce urmează!), sui pe o mică belevedere sub pasajele dificile ale Hornului. Nu le avam în plan, dar zic să le privesc mai de aproape... S-au mai văzut surprize plăcute, nu?



Pe parcurs, vreo două pitoane. Mi se pare mie c-ar fi ceva de avansat prin lateral, dar locul se dovedește mai dificil văzut de aproape, și oricum cu încălțăminte ceva mai bună, bașca asigurare mai serioasă, pe moment fiind venit în dorul lelii pînă aici. Mi s-a părut mie că undeva mai sus, pe stînga și ceva mai sus, ar fi un prăguț numai bun de ocolit primul punct dificil din Horn. Mi s-a părut... În plus, am apoi ceva probleme la revenire în regrupare, dar cătinel mă descurc. Există destule asemenea bîjbîieli în viața noastră de munte...



Nu zăbovim mult prin aceste locuri, efectuînd curînd rapelul de rigoare, de morcovul din micul brîu. Marius pleacă primul, cîtă vreme terenul e mai puțin înclinat însoțindu-l și eu, cu mîna pe coardă. Mă uit la el cît timp se află în fisura de mai jos, apoi cobor și eu.

Scena pitonului la plecat în lungime se repetă în Ascuns. Escaladă os (anul trecut cu Ana am urcat ceva mai grijat), care îmi smulge exclamații fericite. La platforma de sub Bolovan număr trei pitoane, spre deosebire de singurul ochit anul trecut, la a doua trecere-mi pe aici, în vreme ce la întîia nu mirosisem nici unul! Scot unul din acele cuie, cu un un efort neașteptat de mare, căci va fi fost foarte ondulat în mațele muntelui. Marius ar vrea să mai scoatem unul, dar parcă-i un exces, chit că n-am idee la ce le-or fi trebuit TREI pitoane în acest loc!

(Ia uite, au trecut 30 de ani de atunci!... Zboară vremea...)



Plecat apoi comod pe balustrada ce ocolește Bolovanul, trag nițel – gest curent, oricui – de un ceva de acolo...



...care pleacă brusc la vale (noroc de a mă fi aflat în laterala acelui mic dar greu solz de gresie, lipsa de priză aruncîndu-mă înapoi în platforma de sub Bolovan. Nici nu știu dacă m-am oprit eu singur ori coarda filată. Cu piuitul luat, urc mult mai prudent apoi lungimea pe unde dansasem fericit la tura-mi solitară de anul trecut. Ajung și regrupez la pitonul pătrat ce pare rămas de la premieră, pentru a descoperi ceva mai sus un altul, cu cap vopsit în roșu! Mi s-a părut că și ăsta din urmă a apărut peste... an, dar nu bag mîna în foc, că prea pare vechitură. În fine, dileme curente...
În vale, perspectivă minunată, cu soare. Curînd, sînt în micul brîu, i-aș spune, de la Grota de Sus. Iar de acolo-s doar doi pași pînă în creastă, de unde zărești larga deschidere a Mălinului.
Mersul spre vîrful Colțului mi s-a părut cam expus decît în tura trecuta (la cea solo, cea inițială, nu am ieșit pe Colț, trecînd direct și iute....). Este motivul și pentru care ne-am servit de sfoară, nu mai țin minte exact dacă am bătut și un cui...








Apoi am purces la traversarea pe lîngă Dinte spre Brîul Mare). Care trecere s-a efectuat cu destulă grijă, inclusiv sub flancul Colțului de Sus – pesemne că în funcție de blagoslovirea fiecăruia – dreptaci ori stîngaci – se merge mai bine într-un sens de traversare și mai greu în celălalt.







 Și la trecerea spre talvegul Mălinului avem bătăi de cap... Apoi, mai destinși, avem dispoziție să identificăm amuzați pe vale o bucată de linoleum, o oliță, o copertă de caiet. Te irită ușurința cu care unii fac aici gunoi (e vorba de cei de la Releul Coștila), dar te și amuzi (auzi, oală de noapte! Or avea și copilul cu ei, vreo pereche de salariați de acolo), bașca vezi ceva familiar, în acele locuri totuși departe de siguranța civilizației. Dăm și de... o capră moartă – chestie de data asta total neplăcută.
Ceața, care valsase pe cer mai toată ziua, dispare de tot pe măsură ce coborîm. Eu mă opresc la cort, în vreme ce Marius ia goană spre gară, să prindă trenul. Dorm agitat, așa mi-i întotdeauna prima noapte în cort, dintr-un interval oarecare petrecut sub acoperișul său...
























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu