vineri, 19 aprilie 2013

/MUNTE, TRECUT PERSO / Campanie Colț Mălinului III



Colțul Mălinului

29 septembrie 1983


(deci oarecum urmare de aici.)




Intro

Am o mică jenă să vorbesc / reproduc tribulațiile de mai jos, cîtă vreme tocmai ieri confratele Bazaclia și a lui Dană postau despre suișul lor prin gangul inferior al Caprelor...
Mda, ideea că dacă nu ești nemaipomenit nu meriți / nu ai voie să scoți capul...



La drum, cu povestirea!

Pentru ziua de azi fac rocadă la slujbă cu colegul Dorel.
Marius izbutește în paralel să capete o zi liberă în cursul săptămînii.'..


Marius, la nunta unei cumnate, în vară, unde l-am invitat datortă abilităților lui foto -
inclusiv poseda un aparat de valoarea a trei-patru salarii.

Nici o problemă pe CFR, dar ne costă 15. Altminteri o zi splendidă.

În Poiana Coștilei socotesc binevenite niște exerciții de rapel pe bolovanul de aici – dar ulterior, în focul traseului, colegul meu va fi totuși crispat... E greu de ignorat că pînă și profesorul de azi a fost cam novice totuși în acest sport, al rpelului, pînă a dat de unul Eugen Popescu, la retragerea din Acul Crăpăturii (“Pui pe perete toată talpa... Iar corpul face pînă și 90 de grade cu stînca!”).

Urcăm Țapul, inclusiv săritoarea de jos (nu aia urîtă rău, situată nițel în amonte de primul obstacol!). Întînlnim pe aici o capră nu neapărat speriată, probabil e în căldurile apropiatului octombrie – citeam pe undeva că e luna cînd se împerechează. Este drept că noi am trecut de asemenea prin călduri, cît se poate de fizice, de Celsius, căci inițial am bănuit-o a fi urs! Drumul pînă în strunga Caprelor e frumos, dar dincolo, spre vizata Seacă (am plănuit traversarea asta dintr-o vale în alta), luptăm ceva pe fețe. Dar finalmente aterizăm la loc lărguț, pe terenul unde avem treabă...


... În Seacă totul e binișor, facem ceva exerciții cu desagul în spate, deși mă coțopenesc iar la săritoarea cu fereastră (anterior am suit pe aici prin iunie 1981, cu Eugen Popescu, iar odată am coborît, peste un an, cu turma din acea zi a lui Daniel Georgescu).



La 11,30 fix în brîul de sub Colț, la cuvenita masă. Pe parcurs, să notez, urme mici de ninsoare (poate o brumă mai consistentă). Bucate: conservă de 18 lei a lui marius, în vreme ce eu aduc costiță și cîrnat. Fac nițicâ plajă, dar apoi purced la treabă, cu geanta mea de velur plus alte 4-5 bretele la gît: foto, ham, bucle etc.! Evident niciodată nu le-am găsit din prima, cînd am avut nevoie de ele!


Spre desoebire de iulie, acum venim liber pînă la prima streașină. Pe parcurs, socoteli îmi năvălesc în minte, de pildă aceea că nu văd să fie pînă pe Colț patru lungimi, cum zice Kargel.
Pentru prima dată intru și eu într-un traseu serios cu o sfoară ca lumea: este cea a Anei, pe care a avut amabilitatea să mi-o împrumute. E ceva suport, trebuie spus! Poate și de asta, subestimez un pic traseul, chestie care s-o trage și de la pantofii de oraș, cu talpă de crep moale, trecuți pe post de espadrile. Urc corect hornul prim, cu ale sale două puncte, aici lejeritatea-mi nu e de la încălțări, cît de la faptul că mă simt de-al casei, bașca lipsei nebuniei de nori deasupra. Nu mai bat nimic de asigurare pe parcurs (doar o carabinieră ca cuiul regrupării de altădată), merg către platforma piciorului de lemn – iar suișul e atît de plăcut în espadrile și în soarele sfîrșitului de septembrie! Cum locurile-s acum uscate, nu mai am nevoie pe parcurs de micul ocol la care mă obligase ploaia din iulie.


Plecînd din regrupare, siguranța mea îmi joacă un renghi: nu stau să mă uit la capătul sudic al brîului de aici (am uitat că în Kargel 76 era indicat – iar mie nu-mi venea să cred, din fotoliu – existența unui horn pe fața aferentă Mălinului!) și plec, sigur pe accesibilitatea treptelor zărite în iulie, pe flancul Secii. Ideea nu fu rea, la o adică zona asta îmi era vrabia din mînă. Am și avansat onorabil vreo 30 metri, numai că locurile nu ies precum sperasem în creastă, ci sfîrșesc într-un brîu de piatră. Nix drum mai sus, cel puțin la prima vedere. M-am foit nițel, surprins teribil de nepotrivirea socotelii de acasă cu aia din tîrg, dar pînă una am bătut cuiul regulamentar, pentru venirea lui Marius.



În locul atins, un bolovan lăsa un strunguliță mică-mică între el și perete, dincolo de care apare, în sens opus venirii mele (brîul/platforma continuă) o crăpătură în parchet. În sus se vedea ceva, dar nu friptura pe are contasem de-a dreptul triumfalist...


 Abia după ce a venit colegul am putut identifica un ceva în zig-zag, dar în paralel m-a încercat teama să nu mă păcălească perspectiva: nu mai departe decît în lungimea doua a Hornului Central o pățisem cu ceva ce de jos părea prispuță utilă, iar ajuns la nivelu-i s-a trădat drept vînare de vînt!


Mi-a rămas doar să explorez locul. Pare hazos, dar abia în acest stadiu mintea, vederea mi-au relevat că brîul conduce – după vreo 20 metri din locul unde ajunsesem - în gangul Hornului Central, mai exact sub ultima / a treia lungime a acestuia. 
Mi-am zis că măcar pentru o explorare merită să văd ce și cum. Cum pitonul bătut anterior, marca Tataie, avea poziție cîș, am mai înfipt unul, într-o “poșetă”, dar nici ăsta nu părea să ofere mare brînză, căci roca suna a sinucidere. Drumul (dincolo de o porțiune ceva mai subțirică lîngă bolovan) era însă ușor, așa că am ajuns după vreo 20 de pași în deschizătura Lungimii Trei a Hornului Central. Aici am mai bătut un cui, indiscutabil sănătos de astă dată. mica problema rezida însă în faptul că trebuie să-i trimit ciocanul lui Marius, să scoată pe Toni (pitonul preluase numele furnizorului), din platforma de plecare. M-am cam țigănit pe aici un pic, din lipsă de carabiniere, dar deplasarea-mi colo-ncoace a fost pînă la urma comodă cît și sigură, datorită balustradei instalate.
Cum lucrurile nu întotdeauna ies cum vrem, nici cuiul pentru care trimisesem ciocanul nu s-a lăsat scos, fiind probabil bătut cu teama avansului în teren necunoscut. Asta e. Marius a venit iute, după care am scos cele trei pitoane plantate pe parcurs și am mas în escavația Hornului. De poezie multă nu am avut ocazia, dispoziția – fiind interesați inconștient să depășim cît mai iute locurile cu probleme (care erau, nu glumă!). Visele, extazul aveau să pornească ulterior...


În Horn mă încercau idei, mai albe sau mai negre. Nu-mi venea să cobor pe unde venisem. Am privit în jos cu sentimente din categoria torsului împins în gît: nu cu mult sub mine, dincolo de un piept oarecare, sfîrșea lungimea-killer, aceea care îmi scuipase altminteri în cap acum o lună și ceva. Mare lucru nu se vedea din ea, mai exact nu se zărea nimic. Sub prispa liniștită din aval de care vorbeam, ochiul intuia o genune urîtă (chiar dacă nu a fi cunoscut deloc zona, tot astfel aș fi intuit-o, căci dincolo de stînca rece din preajmă ochiul se mai oprea la niște sute bune de metri!).
Aparent precum niște șoareci prinși în cursă, priveam cînd la deal, cînd la vale. Aș minți să spun că la mijloc era doar teama necunoscutului, nu și ceva încîntare, bașca speranță de viitor învingător. În amonte, gangul nu mi se părea imposibil, pentru un om care suise sumedenie de văi tari la viața lui. Următoarea mișcare nu a vizat însă deasupra...
Am decis, iute și în situația generală de toate funcționînd la maximum, să trag un pic de rapel în vale, cît să arunc un ochi la delicioasa nebunie ce se va fi aflat dedesubt. Odată ideea țîșnită, nu am stat mult pe gînduri. Coarda 'a bună sevi rapelului, în vreme ce o a doua din dotare servi la asigurare, de piept, pe principiul că nu poți ști ce bîzdîc te ia, cu un hău crunt sub fund, și dai dra... drumul corzii din mînă, chit că teoretic regulile conservării spun altceva.



Ca om cu experiență alpină totuși limitată, nu putea să nu mă suprindă ce am văzut din buza rupturii din aval: eram exact deasupra regrupării (dintre lungimile) I-II. Un scuipat pică certamente pe platforma de acolo! Deci, avînd în vedere că ceva metri deasupra acelei regrupări au o înclinație relativ domoală, am tradus că restul lungimii – aia cu guguloaie – este în medie surplombantă!
Meditațiunile astea probabil nu au luat peste trei secunde. Asta și pentru că, în acel loc năucitor ca impulsuri realemente existențiale (probabil, păstrînd proporțiile, din categoria nebuniei încercate la Baticu la trecerea primei din cele Trei Surplombe), a venit decizia de a continua rapelul, suind apoi asigurat de sus. Știu că treaba asta se condamnă în etica alpină, dar voiam să parcurg acele locuri! Bineînțeles că nu era nimic de pus apoi valoric la butonieră, cît plăcerea – cît se poate de umană – de a fi pășit și pe acolo.
Neetic alpin – o afirm cu alde cruntă umilitate – era și previzibilul tras la gros de sfoară, la antipodul total al cățărăturii libere. Căci nu doar ochiul meu categorisise anterior lungimea II ca teribil de dificilă, dar și un Eugen Popescu: IV-V, respectiv, în altă discuție, V, este drept că datorat și lipsei asigurărilor fericite).
În cursul coborîrii, aș nota încurcarea – nu putea fi decît teribil de – enervantă a corzii taman sub una dintre surplombe (guguloaiele), dar din fericire acolo eram deja cu picioarele pe ceva zonă fermă, motiv pentru care am putut efectua smuciturile necesare. Am continuat pînă la capătul frînghiei de rapel, care s-a produs sub surplombe. Aici, comunicarea cu amicul era problematică, dar din fericire tot a înțeles că am plecat și că e de asigurat cu toată atenția.
Am reînceput urcușul părăsind din priviri regruparea pre care pășisem în august... Nu știu ce vor fi simțit Comănescu (aici) ori Baticu (în “Furci”), cert este că eu – asemănător mersului solo prin vecinul Ascuns, acum un am – am avut în simțuri doar ideea prizelor. Abia sus am apucat să meditez fugar la ce au zis alții despre acest loc (Cistea, Eugen Popescu etc.). Bineîn'eles m-a ajutat mult prezența corzii de asigurare, dar după cîțiva pași la plecare cînd am văzut că mă descurc la liber - l-am rugat pe Marius s-o țină cît de cît slăbită. Nu știu cîtă falsă modestie este în afirmația care urmează, dar pe văi (chit că o lungime întreagă asemenea acesteia nu am întîlnit) am depășit pasaje de așa dificultate.

Prima surplombă de aici nu este un obstacol brusc, ci o ieșire oarecum lentă în aerian: adcă am putut veni oarecum lesne pînă la buza surlombei. Aici însă, cu bustul trecut prin spintecătura pe care o lasă guguloiul, trebuia o priză de picior (pereții sînt așa cum scrie în cărți, convecși!), care să dea siguranță unui progres obținut grație mîinilor. Drept reazem am ales să încerc o bărbie neînsemnată, către care am tras un șpagat prima clasă. Și a mers.
La fel au decurs lucrurile la a doua surplombă, chit că amănunte prea multe nu a mai stat să rețină mintea. Deasupra lor, am notat vreo două puncte numai de II, dar destul de incomode, căci pereții nu sînt paraleli... Sus, avînd învedere paloarea feței lui, cred că am fost pentru Marius cam revenit din morți. S-a și recunoscut că a fost tare speriat, văzînd prin ce hăuri își asigură omul!


N-am stat mult la odihnă după uluitorii 20 de metri (cît șapte etaje de bloc!?) de furnică-rit continuu în ramonaj – ceva mai mult decît o Săritoare Mare din Hornurile Văii Seci a Saraimanului. La început, Lungimea a Treia a Hornului Central-Comănescu are plantată în taman mijlocu-i o muchie, asemănătoare celei din hornul inițial al Crestei Mălinului (prin care am suit noi azi, inițial). 


La ieșirea din el, după vreo 5-6 metri, îți întinde o mînă de ajutor un piton de felu-i solid, dar cu inel crăcănat. Mai sus am un pasaj unde nu ajung la o priză din stînga și sui în consecință spre el ca melcul, centimetru cu centrimetru. Spre capătul lungimii, gangul ține să se sfîrșească printr-o gîtuitură-scuipătoare, unde se ramonează însă rezonabil, chit că la mare înălțime. Și gata: precum glăsuiește monografia Bucegilor, locurile își domolesc panta. Uf! Dau aici iar de pasaje mai puțin înclinate, precum pe familiarele-mi văi de abrupt!


Bat cu năduf aici un piton , grație căruia îl aduc pe Marius. Apoi merg fără emoție puținii metri ce ne despart de vîrful Colțului, dar am grijă să nu mă joc, aducîndu-l asigurat pe coleg. Este inevitabil, fie și cu acest prilej al filării, să nu privesc rotunjimea (însorită) de stîncă despre care știu ce hău precede. Hău prin care am putut trece! Bănuiți ce șapte inimi simțeam în mine în acel moment! Iar aici nu e neapărat orgoliul, cîtă plăcerea greu explicabilă de a fi pășit (pardon, escaladat!) prin locuri necunoscute!



(Sursa pozelor devine amestecată... Astea-s copii făcute - în anii  '80 - pe film alb-negru după diapozitive Marius.Mărite apoi pe hîrtie, pe de care le-am copiata cum cu aparat foto. Să tot piardă din calitate. Bineînțeles că e de contactat văru' Marius și, la o vadră cu vin, să sperăm că dia există și azi, că le putem copia și că aparatul meu foto se pretează la condițiile de lumină de pe acolo... Iar dvs. cereți la un leneș ca mine toate astea!)


Victorie, victorie, dar cînd ochiul aleargă spre Brîul Mare, inima îmi saltă prost în piept, semn că nu a rumegat dramaticele momente de acum un an, cînd era s-o iau la vale în dreptul Dintelui dintre Colți... Mda, e și ea... inimă!


La coborîre, probleme cu pietrele. Iau una în cască (nouă, albastră - care ulterior va părea depășită în fața alteia, ce azi îi antedeluviană...). Marius coboară apoi primul în rapel, de la grotă la pitonul roș'. Întrucît facem pe două corzi, etapa ne conduce sub Bolovan. Pe parcurs, Marius nu prea e în apele lui, semn că teama surclasează cele învățate dimineață, la stînca din poiana Coștilei. Cum apoi, sub Bolovan, se iese nițel la aer, pe o porțiune de stîncă deschisă, străină celui învățat cu spațiile relativ înguste ale văilor, găsesc nimerit ca Marius să coboare asigurat la piept, iar eu apoi să găsesc la jumătatea por'iunii un loc de rapel și să efectuez grație lui restul de drum.



Opresc eu ciocan, nu și pitoane. Motiv pentru care viața bate filmul: de unde nu-i dădusem altădată voie lui Marius să scoată un piton aici, efectuez eu sacrilegiul. 
Încep coborîșul inițial pe linia Hornului, dar miros brusc faptul că un rapel aparent mai scurt m-ar putea scoate spre învecinata Strungă Neagră (la aceasta condu locuri o idee mai simple, de picior, pe pe o linie de al treilea frate cu mai semețele Hornuri vecine, dar din care s-a deprins cam în același loc, undeva în aval. Flancul spre care am dat iute macaz are 60-70 grade și în 10-12 metri mă conduce în ulucul Vîlcelului Strungii negre, la vreo zece metri de muchia ce desparte de Țap... 


Arzînd de nerăbdare să casc ochii la faimoasa Muchie de sus din Creasta Frumoasă, nici nu mai strîng corzile! Pe acea cumpănă a apelor, la doi metri mai sus zăresc un piton. Un altul zărisem cu altă ocazie undeva la o platformă ce iese din Ascuns deasupra Bolovanului, aparent aiurea plantat, în afara Hornului. Se pare că ține însă de traseul Muchiei. Legînd vizual cele două cuie, brusc realizez că baticu nu bătea cîmpii atunci cînd categorisea traseul Dimitriu din Muchie drept o variantă la intrarea în Hornul Ascuns. Nu pricep însă de ce dă Kargel două lungimi traseului, căci din strunga Neagră platforma cu pitonul aiurea nu e tare departe.


Notă, redactată la 2013, dar cu informații care le-am obțin în 1983-85, deci după momentul observațiilor transcrise mai sus.
Lectura Buletinului Alpin, prin noiembrie 1983, mi-a relevat că traseul nu se oprește pe platforma cu pitonul aiurea, ci continuă (chiar mai abitir, adică realmente pe deasupra acesteia) pe fața Văii Țapului. Unde lungimea respectivă are două fisuri, le-am zărit de aproape în septembrie 1985, cînd am suit cu Vlad Seabru lungimea inițială a Muchiei. Rateurile de aderență ale încălțărilor (lăudații pantofi-espadrile din Hornul Central 83 răposaseră la Garofița Pietrei Craiului, puse de nevasta Mariana prea aproape de foc) au amplificat o labilitate de sfîrșit de sezon, pierindu-ne cheful de restul traseului – mai ales că cele două fisuri se ițăiau cam neplăcut peste hăul Țapului - și coborînd pe Ascuns.
Afirmația lui Baticu, cea cu varianta..., comportă însă și completarea (făcută de mine în Sus la munte la izvor...) că el a fost a fost dus de Dimitriu pe un cal-măgar de drum, mai exact acesta a urmat intenționat în partea superioară Ascunsul, parcurgerea lungimii II din Muchie... fiind efectuată altădată, însă raportată cum se cuvine în revista Clubului.


Voisem să punem un bidon cu impresii, a la celui pus de subsemnatul în Tunelul Picăturii, dar în focul turei am uitat de măreața misiune (notă ulterioară: mai apoi, după ce am descoperit resturile celui depus în Albișoare, m-a părăsit gîndul unor asemenea amenajări).

Am coborît fără probleme pînă în Poiana Mălinului. Am urmat panta acesteia în aval, descoperind (nu mai țin minte de încîntați sau ba de problemele în plus ivite) că vîlcelul rezultat scoate nu în Valea Verde, ci în canionul inferior al Mălinului! Unde ne-au întîmpinat niște săritori de făcut părul măciucă (auzisem eu ceva, dar una e să le tatonezi direct). Coborîm noi pe picioare un prag-două, apoi în rapel o săritoare, după care prefer să ies pe malul din dreapta. Nu e o treabă deloc simplă de aici. Marius are morcovi, iar baftă posedăm amîndoi în această traversare – moment de readus în atenție faptul că o tură alpină se termină în poteca turistică... Ieșiți în muchia spre pașnicul Teodoru, ne întrebăm de nu erau mai sănătoase rapelurile pe Mălin – de care fugisem, e de recunoscut, din comoditate, respectiv dorință de a economisi timpul.

La restaurant la “Miorița”, găsim apă minerală. Pe undeva ochesc oțet, din care iau pentru nevastă, pentru proximă campanie murături în casă...

(Șeful casei, se înțelege că inepozele nu-s din tura 29 septembrie 1983...:



)

Somn adînc în tren.
După care mă duc (autobuz 119, Gară-Granitul) la serviciu la Sticlărie.

**



Distins popor de la Sticlărie, în vara aceluiaș an (în stînga, încercuit, Marius):


Plecînd de la pozele de mai sus cu Mariana, aș mai adăuga una.
Legată de permanent și dramaticul duo dintre dor nebunii munte și teama să nu fie afectați îndeosebi urmașii. Din fericire totul s-a terminat cu bine...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu