marți, 16 aprilie 2013

/ MUNTE, TRECUT PERSO / Încercare în Creasta Mălinului, 1983



Creasta Mălinului, 16 iulie 1983

Cu Marius Sevac




Colțul Mălinului a ajuns să mă intereseze inițial datorită existenței aici a Hornului Ascuns. Care era cotat în ghidul epocii (Kargel) cu un abordabil 1B, chit că diferă ca amplasament de turele de această dificultate, îndeobște văi. Or HA este o spintecătură în versantul înclinat al unui țanc, și nu pare foarte abordabil pentru un profan alpin. Este cazul meu, căruia Hornul Ascuns i-a apărut în privire în primu-i an serios de abrupt (adică al doilea cu totul, c'est a dire 1979), cînd a traversat din vecina Vale a Țapului pe orizontalul pinten al Viilor Senzații – denumire aiurea, dar pas de luptă cu ea!...


Am fabricat această imagine intenționat un pic pierdută, pentru a nu abate prea mult atenția 
la acea tură - de debut în zonă altminteri...

(Nu am pe mment o copie a imaginii cea purtată în buzunarul vestonului militar, dar aducea - nu doar ca unghi - cu aceasta de mai jos.
Inițial o reproducere identică a celei care îmi domolea dorul alpin în sucita perioada a cătăniei, apoi o alta cu întreaba zonă:)



(Trebuie să admit că mi se părea excesivă panta Hornului - vorbsc de cel Ascuns, ce să mai spun de vecinul Central!... - , dar stătea tot în jăp, vorba ardeleană a buzunarului.)






(Și, pornind de la astă imagine, gata-gata să alunec pe... panta discuțiilor sau măcar mărturisirilor despre ce simte omul sau barim subsemnatul în fața unui asemenea peisaj... Nu știu ce naiba tulbură într-atît, mai ales cînd te lași dus de val...)


Dovedit (în sensul de răpus, de împătimat - a fi doborît de patimă) de zidul prahovean al Bucegilor, iar în același timp marcînd progres fie și lent în dobîndirea secretelor alpinismului, m-am nimerit într-o zi de iulie 1982 la baza Hornului Ascuns. Totul a mers șnur, după cum la fel s-a desășurat trecerea pe lîngă Dintele dintre Colțui, spre Brîul mare. 
Tură solo.

(Mutră cam de atunci:)


Văzîndu-mi lungul nasului, n-am rîvnit apoi la Hornul Central, în schimb inevitabil atenția s-a dus în proximitate spre un traseu de 2A, pomenit în același ghid Kargel (lipsește în monografia Dimitriu-Cristea): Creasta Mălinului. Mica problemă este că lipseau în amintita lucrare orice indicii de teren asupra rutei! De care voi fi lipsit inclusiv tot anul 1983, pînă cînd, prin noiembrie, voi descoperi relatările din Buletinul Alpin interbelic, în casă la nea Baticu, proaspăt cunoscut (e greu de descris cu ce încîntare am răsfoit revista, în cămăruța din pod a lui nea Baticu, în preajmă fiind și Radu Țițeica, cei doi vîrstnici corectînd pe atunci viitoarea carte "Pe crestele Carpaților".).








În săptămîna premergătoare m-am interesant de amici disponibili, găsind în acest sens pe Marius Sevac...


 Ne-am gîndit ce tren ar fi mai bun, optînd finalmente pentru cel de 2,27 dimineața. M-am trezit corect, dar în Piața-mi Iancului firele aeriene de la tramvai fuseseră coborîte pe o porțiune la pămînt, semn de șantier nocturn. Ca un făcut, maxi-taxiurile către centru (unde m-aș fi lipit de un altul, spre gară) circulau în sensul invers celui dorit de mine! Și uite-așa ajung să pierd trenul pentru 15 secunde. M-am culcat pe o bancă, odihna fiind-mi întreruptă la un moment dat de un azuriu, de un milițian adică.
Urcăm – eu și Marius - în următorul tren spre munte (4005) la 4 a.m.. Nașul ne invită să ne luăm bilet, întîi la Periș, apoi la Ploiești,,, În vagonul 1 Daniel Georgescu (de un an nu mai eram în  amiciții cu Bărbosu') și un personaj care doarme – se va dovedi Ana Fotescu. Voi afla de la ea că e posesoara unui cort nou, de care e tare mîndră.

În Poiana Țapului accident groaznic, de tren, locomotiva unei garnituri în mers linia apropiată clădirii gării lovind în plin un cetățean pe care parcă îl surzise Dumnezeu, la țignalele finalmente disperate ale mecanicului.
Ne-am văzut noi de drum, dar amintirea nenorocirii ne va marca în cursul explorării și-așa problematice în Colțul Mălinului.


Din Poiana Coștilei optăm să suim spre Mălin Vîlcelul lui Teodoru, pe unde bîjbîim însă ceva (eu mai fusesem cel puțin o dată). În drum, afine și o cîrtițâ moartă. Dineu în curba Mălinului. În sus, ceața e în crescendo. Aș face Valea Colților, dar pașii mă duc pe Valea Mălinului, gîndind la o plimbare. Încet-încet, ața începe să mă tragă irezistibil spre Colțul Mălinului, măcar la o defilare pe la bază, dacă nu la o ascensiune cum scrie la carte.


Marius, probabil în Teodoru.



În Poiana Mălinului, datorită ceței dar și unei amnezii (după /abia/ un an) privind distanțele, izbutesc să mă rătăcesc. Bîjbîi pe deasupra poienii, unde toate locurile mi se par străine, și e normal, căci o iau pe coclauri pe unde nu mai fusesem. Finalmente revin în Poiană, de unde trec spre Valea Verde. O urcăm fără probleme, remarcînd pe parcurs cum dispare brusc talvegul stîncos al acesteia, la un mpment dat, lăsînd loc verdețurilor. Ar bi ok pe aici, atîta doar că totul e al naibii de ud.
Ies în șaua de obîrșie a Văii Verzi, unde brusc se ridică și ceața, lăsînd privirea să se ducă spre dominantul Colț al Mălinului. Marius, reținut suplimentar de rucsac în hornul final al văii suite, sosește la fix cît să rămînă cu gura căscată. El e pentru prima dată pe aici, eu a doua oară. Ne apucăm iar de mâncat, dar se pornește ploaia. O vreme stăm sub folie, apoi grăbim spre Colț. Sub noi, în Poiana de mijloc a Mâlinului (La Lespezi), doi tipi încurcă un pic lucrurile, căutînd la acel nivel Vîlcelul Morarului, cum au aflat ei în monografie.

Întrucît citisem în cartea lui Baticu îndeosebi despre premiera din 1933, nițel bombastic vom declara umbletul zilei ca fiind în memoria turei de acum 50 de ani, întreprinsă de echipa Nicu Comănescu, Nae Dimitriu ș.a. Este drept că acel drum avu loc în noiembrie, nu în miez de vară calendaristică...

Ne-am apropiat de Colț printr-un jnepeniș des (și ud!) , pe muchia ce separă Mălinul de obîrși Văii Seci a Coștilei. După înghesuiala de tîrîtoare vegetale, am ocolit prin dreapta o pîlnie pendinte de Mălin și am ajuns în punctul unde panta de stîncă începea să pună probleme. Chit că amenințați de ploaie, nu am cedat tentației de a încerca hornul ce se profila în trupul crestei Colțului dintre cele două amintite văi. Pe acolo, prin acel horn o idee aferent Secii părea că se poate avansa, și implicit că pe acolo e traseul de 2A de care citisem în Kargel. Altminteri, prispa pe care sosisem o remarcasem de anul trecut, pe cînd parcursesem același drum de apropiere, dar vizînd Hornul Ascuns.


(Perspectiva, ca de obicei la munte, exagerează fioroșenia locurilor... Cea mai de jos linie roșie machează locul unde am lăsat rucsacii, cea de sus baza hornului de care voi pomeni, aflat un pic în dreapta 'marcajului' meu cel sîngeriu.)

De la respectivul nivel, după ce lăsăm bagajele și oprim doar materialele necesare ascensiunii, găsim cuvenit să întindem frînghia. Panta se va dovedi însă o vreme onorabilă, mai exact vreo 20 de metri pînă la baza hornului propriu-zis. De aici se poate ieși în creasta matematică, ba și admira împrejurimile. Nu stau de explorări vizuale, căci am gîndul captivat de horn.





Primii cinci metri au fost ușori, urmați de o porțiune verticală, pe care am trecut-o cu spatele-mi plasat pe peretele din dreapta. La prima vedere, cele două (căci atîtea voi contabiliza) frunți - care ies surplombante în afara liniei hornului – dau un sentiment descurajant, chit că ai de ce să te prinzi pe acolo... Recunosc a mă fi trecut ceva gînduri negre (încurajate de beleaua văzută la Poiana Țapului) la al doilea pasaj neamic, dar nu am ajuns la situaia de înțepenit, de neputință în mișcare, întîmplător la cucurigu. Imediat peste acest prag locul se deschide și creasta propriu-zisă reapare privirii. Brusc mă ia o senzație foarte plăcută, decurgînd din faptul că lucrurile merg bine pe un drum dificil cît și necunoscut. Mă încîntă în mod deosebit și faptul că mă aflu pe urmele marilor înaintași! Caut chiar să-mi fabric mental detalii despre mersul lor, atunci în noiembrie, “pe zăpadă și gheață” (Baticu dixit).

Mă angajez în continuare în dreapta, pe un jgheab. La vreo 12 metri de buza superioară a hornului bat un piton-platbandă, graie căruia și regrupez. Beneficiind de avantjele secundului, fratele Marius se mișcă bine. Apoi pornesc eu din nou, pasămite asigurat în pitonașul plantat: în vale porțiunea de aici ar fi fost tehnic un fleac, dar aici e cocoțată bine...
Ploaia ne bate ușor. Pe cel mai convenabil teren avansez, pînă pe un mic brîu de piatră. Nu găsesc foarte ușor loc de piton aici (roca îmi aduce cu aceea din Acele Morarului, bătută pînă la dezagregare de vîntul crstelor), dar pînă la urmă Marius poate veni. Punct interesant al locului, spre stînga, către creasta matematică, se desfășoară un îngustitură ce duce gîndul la procedeul “picior de lemn”, pomenit de Ion Coman (și legat de alt traseu!). Aici mă atrage să arunc un ochi la stînga, așa-mi spune instinctul, pășind tot mai mult pe fața aferentă Secii. Deasupra acesteia descopăr o neșteptată posibilitate de avans, de-a lungul unor trepte ce par fezabile, dar a căror existență nu aș fi putut-o bănui de la baza Colțului.
Plouă însă, moderat dar continuu. Ceva mai tîrziu îmi voi face socoteala – avînd idee de existența unui traseu în zonă – că acele trepte e foarte posibil să conducă pe prispa din creastă unde – privind subsemnatul , cu un an în urmă, de pe vîrful Colțului – stătea la vreo 35 de metri liniari sub mine o capră, și de unde se putea escalada rezonabil în continuare.
Vremea ne-a obligat să renunțăm însă la avans. Poate va fi fost în suflet și ideea că am întins suficient coarda pentru condițiile zilei. Poate și grija vreunui rapel pe ploaie pe Hornul Ascuns, care nu era deloc lucru simplu pentru un Marius, ajuns deasupra lungimii inferioare. Asta e, nu toți sîntem Messneri...


Ne-am pozat pe acel balcon, pe care îl bănuiam în imaginația mea frate cu cel din Furcile Gălbenelelor. Cum aparatul foto a tras problematic filmul, nu toate clișeele vor fi în regulă...
Marius coboară primul, asigurat la piept de mine grație frînghiei lui de relon...



Prietenul nu a dat vreun semn de panică, deși ulterior îmi va recunoaște în toată plimbarea noastră pe Colț a fost terorizat (pe atun ci era o expresie originală a lui, nicidecum curent folosită în societate) binișor. E posibil ca și eu să fi dat dovadă de sănătoasă fermitate – a unui om nu speriat, cît supărat pe ploaie, pe ceață. Pe aici ploaia, care se tot anunțase prin îndepărtate tunete, ajunge la stadiul de turnat mărunt. De la platbanda intermediară Marius pornește iar, apoi eu. Bineînțeles, dacă gangul îmi pusese probleme la urcuș, nu era obligatoriu s-o facă și în rapel... La baza hornului, umblam ca șobolanii prin ploaie, dînd cu dreptul în stîngul. Găsim că e mai corect să batem un piton și să facem încă un rapel, peste porțiunea de stîncă udă ce urmează. Ploaia, mai iritantă ca oricînd (și... se va mai face, în cursul zilei!). De data asta fug eu primul, la platforma rucsacilor constatînd că lăsasem totul vraiște, fără să bănuim venirea udelniței. De sub folie, purcedem la recuperarea frînghiei, dar realizez la timp c-am uitat deasupra o legătură cu două pitoane. Cum ploaie prezintă și pauze, într-una dintre ele execut cuvenita recuperare.

Ceața este la ea acasă. Pierd la un moment dat reperele, dar preia fericit dom' Marius ștafeta și ajungem la obîrșia Văii Verzi. Cam de aici începe chnul, iute ploaia făcîndu-ne leaorcă. Buna dispoziție rezistă totuși. Hotărăsc pe aici să coborîm valea pînă la confluența cu Mălinul, la baza abruptului. Nu mai fusesem în partea inferioară a Verzii, dar o știam din cărți drept 1A, părînd în consecință de preferat vegetaiei imense din poiana Mălinului plus suișului din Mălin pe Hornul Pămîntos.



Pînă una alta, ploaia puternică (cu tunetele de rigoare!) ne-a făcut să ne oprim de cîteva ori, de pildă în copaia din partea superioară a văii, unde ne uitam cu ochi goi unul la altul, atenți dacă nu cumva a mai stat nițel din ploaie. Chiar și în asemenea situație, au venit mărturisiri gen “Nu m-am mai muiat așa niciodată!”, completată plastic: “Cred că-s ud și-n gaura curului...”.
Cu grijă peste arborii lustruiți din talveg, apelând unde e cazul la rapel (o dată nu a venit din prima sfoara), pînă la urmă am răzbit în trotoarul Mălinului, acea porțiune aproape orizontală de unde marea vale spune la revedere abruptului.

Potecă marcată. Gîlma.

La restaurantul “Miorița”, 250 grame țuică. Acu', altă viață! Marius găsește cuvenit să-și ia pufuleți. Îmi iau și eu ceva, plasă la telefonul public interurban, care papă fise, crimnalul!
Nimerim la gară un tren special spre București. Naș ok. Ca urmare tragem un somn brici. Bafta mă părăsește nițel apoi, cînd stau 50 de minute la tramvai. În răstimp, aud că orașul avisese parte de o ploaie torențială, deci superioară ploii “foarte tari” încasate de noi pe Valea Verde. La bani mărunți, aia ne-a mai lipsit azi la coborîre, vrei brad dezrădăcinat ori trăznit care să ne cadă în cap – căci altceva probabil nu fac torențialele prin Bucegi...

Banală iamgine, dar de utilă umplutură poate, de pe balconul casei mele, într-o zi ploiasă, în acele zile... 

Următoarele zile am stat ca pe ace (“am frisoane”), numărînd zilele pînă la duminica de reluat asaltul. Numai că atunci se vru timp de asemenea ploios, soldat cu telecabină (frig al naibii, de curînd înregistrîndu-se la Omul minus 7 grade) și coborîre a Văii Albe.
Iar pe 30 iulie au apărut probleme de familiei, în sensul că Mariana lucrase vreo trei zile din plin și am zis că nu se cade...
Aveam să revin sub colț pe la 23 august...

Prin urmare, bineînțeles că schița  următoare (întocmită altminteri cu tot entuziasmul)  a fost valabilă, completă doar pînă la următoarea explorare...




Încheiere.

Partea grea nu a trecut... Căci să aduni materiale, să lași lenea și să scrii (dar mai ales să verifici!) nu e totul...
Mai ales în cazul modurilor de gîndire precum ale subsemnatului.

Relatarea vine după 30 de ani (recunosc a fi coafat întrucîtva textul din jurnalul de atunci, pentru a-l face în principal cît de cît mai inteligibil, notațiile imediate unei ture avînd pretenția că și celălalt este la fel de îmbibat întru cunoaștere asupra locurilor taman parcurse...).

Or.
Deseori nu ne mai recunoatem în junele de altădată.
Asta pentru că el nu e ca în șabloanele după care acționăm la vîrsta coaptă și foarte coaptă (asta, din motive de scăzut animalica vitalitate, nu că ne-ar fi venit scaunul la cap...). Azi mă jenez de destule de atunci. De pildă de suceala îmbrăcăminții (de parcă azi aș fi mult ordonat!). De precaritatea echipamentului. De aiureala deplasării și a gesturilor în abrupt, chit că vom fi fost suficient de la locul nostru pentru a apuca să scriem jurnalul de a doua zi (adicătele, nu ne-am rupt gîtul - îmi aduc aminte că deseori primul plecat în rapel era asigurat suplimentar, la pieptu-i).

Am oarece jenă cu prestația-mi de atunci față de contemporanii tineri de la un 2013, care - vortba unui Ion Coman - străbat în fugă, chiar și iarna, locuri precum Creasta Coștilei. După ce îmi trece ăst disconfort comparativ, realizez teribila plăcere pe care mi-au produs-o acele locuri (bașca azi cînd mai ajung în zonă), respectiv amintirile poate și mai cu moț - căci așa e minte anoastră făcută, așa ne e structura psihică, să ne refugiem uneori în clipe din trecut, pe care ni le facem mental și mai frumoasă, dînd de-o parte emoțiile ori gesturile socialmente blamabile...

Păi cam asta fu de spus...Poate că mica și ciudata (mie unuia!) confesiune prinde bine, putînd în continuare să repornesc la drum...

Apropo.
Urmează și alte episoade ale epopeii personale Colțul Mălinului. Dincolo de pornirea aia de a ne crede rămași în istorie, foarte probabil nu va fi așa. Cel mult voi încînta vreun bucegist de peste decenii- ceeace tot îi ceva, căci și eu am citit cu multă încîntare publicații, manuscrise ori am urmărit relatări verbale..
Mda, Mircea Ordean și studiile superioare.... Am considerat că am urmat așa ceva prin  toată campania de umblet pe la alpiniștii interbelici ajunși veterani în anii 80, pe la bibliotecile măricele ale țării, iar finalmente adunînd totul în Sus la munte la izvor.

Ha.
Nu e obligatoriu ca aste gesturi de bătrânel ce-și trece pe hîrtie impresiunile de viață să-mi fie cîntec de lebădă. Am și-acum o mapă cu memoriile-mi de la.. 30 de ani. Nicia tunci nu se isprăvea viața,,, Poate doar uneori e nevoie de o revizie, înainte de a purcede în următoarea etapă...









Patimă.

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu