sâmbătă, 20 aprilie 2013

/ SCRISE MUNTE / Cuxi Șerban, alte unghiuri



Mda, pe lîngă că sînt un tip egocentric, nu stau frumușel în fața oglinzii, ci mă strădui să stric ploile altora...

Egocentrismul și ale lui... Poate că nu e cel mai groznic lucru, mai ales că de foarte multe ori - îmi place să mă laud - în acel maldăr de cenușă a expunerii - se găsesc și destule lucruri utile cititorului. Informație în sine, dar și sugestii de a folosi cutare tip de acțiune, cutare tip de abordare în mersul său prin lume, prin viață.

A strica ale altora... Mda, aici e un punct sensibil... Deseori trăim cu ideea că adevărul, rațiunea primează. Dar în același timp există în noi un compartimentul care, din nevoia de a ne asigura o trecere (totuși) mai plăcută prin amintita Viață, apelează la contrarii... Ca să spun elegant, la fug, neaccept al adevărului, atunci cînd acesta strică vreo povestioară în care ne simim bine.

Cum este aceea a lui Alexandru Brăduț Șerban, zis și Cuxi.

"Hai, domne, mai las-o moale! De cl puțin 10 ani te tooot dai la bietul băiat, care săracul e mort, și încă de treizeci de ani! Lasă-l, domne, să se odihnească în pace...!"
Asta e o parte a foarte posibilului reproș ce mi s-ar putea aduce...
Bineînțeles că atunci cînd este ca unii să-l vorbească de bine pe același, regula nu se mai aplică, sau vorba copiilor: nu se mai pune.

Nu-ș ce am de stau mai mult de vorbă de cîteva săptămâni cu Liviu Enache. De fapt știu de ce: cred că amicul are o perioadă mai puțin fastă, iar vorbitul mult cu cineva poate avea efect sentimentul unei oarecari siguranțe, decurgînd in ideea că poți vorbi cuiva (chit că betonul e beton, nu se prea intră la lucruri care dor efectiv sufletul), dar și că ești ascultat.
Purecăm tot și de toate, mai exact în ale muntelui.
Pe acest fond, în mod neașteptat singur aflîndu-mă la momentul țîșnirii, mi-a fugit gîndul la Cuxi Șerban. Da, cel de care mă iau, ca un..., ca un..  - na, că de atîta indignare nici nu pot găsi epitetul.

Cred că sînt singurul care s-a luat de acest alpinist clujean. Care s-a prăpădit pe munte în 1983, pomenindu-se în anul următor într-un almanah turistic despre el, iar imediat după 1990 i-a apărut o carte, cu texte atribuite lui. Asta pentru ca mai puțin știutorii cititori (ai postului acesta) asupra subiectului să aibă o mică idee despre ce e vorba.
La adresa celui dus l-au ridicat apoi spre cer aprecieri dintre cele mai frumoase, inclusiv că a îndemnat spre verticala stîncii ori măcar spre potecile muntelui o mulțime de oameni. Ceea ce-i foarte posibil.



"Cei care nu ati citit fascinanta sa carte "Singuratatea veticalelor" editata si apoi reeditata post-mortem de catre parintii sai indurerati, va recomand s-o  cautati in anticariate sau s-o imprumutati si s-o cititi. Din ea veti intelege de ce impetuosul alpinist aradean Zsolt Torok (care ne-a  trasmis urari aseara !!), citind-o in adolescenta, a simtit imboldul de  a incepe sa se catere. Si mai stiu multi altii !" 

"... a fost in 11 febr. in Retezat, sa-l comemoram pe Bradut Serban-"CUXI"- pe care il consideram patronul spiritual al Sectiei noastre..."




La un moment dat, să fie vreo 6-8 ani, mi-am dat cu părerea (pe lista Clubului Alpin Român) în direcția negării paternității acelei cărți, a faptului că ne aflăm în fața unui cult fabricat la gros. De alții, cam din umbră - spun astfel pentru că aceia tac - absolut de înțeles altminteri - asupra acțiunii...
La vremea aceea, realizez acum, am realizat precum țiganul dintr-un cunoscut banc (la care mai fac eu apel), care la concursul de înjurături s-a împiedicat de pragul camerei. Și care, după ce s-a descărcat de incident, a întrebat candid comisia, deja declarându-l învingător: "Pot să încep?". NICI MĂCAR NU RĂSFOISEM CARTEA.
Sacrilegiu, nu?
Nu, pentru că îndrăzneam să reconstitui nanimalul preistoric  din alte oscioare avute la dispoziție.
Ca unul care, din lipsa unor preocupări mai serioase în viață, a purecat scrisele muntelui (iar aceasta numai de matrpazlîcuri propagandistice nu duce lipsă...), am putut realiza destul de ușor cu ce am de a face.
Am putut mirosi că în spate nu poate fi decît o femeie, mai exact o mamă, după cum unealta popularizării construcției, Dinu Mititeanu, e posibil să fi avut ceva mai mult sentiment decît am bănui pentru familia Șerban.

Că veni vorba, am avut cu Mititeanu o relație amabilă, în care domnia sa m-a copleșit (cam începînd cu anul 2000, cînd Ică Giurgiu i-a dat la verificat un articol de-al meu, pentru revista "Munții Carpați") cu aprecieri amabile. Întrucît fac însă parte din categoria fără mamă, fără tată ( e de glosat aici, căci sînt cîteva importante nume montane în țarcul ei), l-am înțepat pe amabilul ardelean, iar finalmente am zvîrlit pe net acea părere despre Cuxi Șerban.
Teoretic, mi-am luat-o atunci în freză, prin faptul că am datat greșit prima ediție a "Singurărății verticalelor", ca antedecembristă (și trădând colaboraționism), cînd ea a ieșit de fapt de sub rotativă după. Asta e, mai și cazi...

Dar nu m-a împins ceva spre a lectura opul. Chit că vag, în ultimele luni mai ales, mi-am dorit-o.
S-a întîmplat între timp că am avut un caz apropiat ca stil, al unei cărți puse de mămică pe seama fiului adulat mort pe munte, după cum am revăzut cartea de amintiri a lui Niculae Baticu. Unde am mirosit lucruri ce-mi scăpaseră altădată.
Ca atare, i-am solicitat lui Liviu (eu nemaiavînd volumul în bibliotecă, mi s-a părut sec la vremea lui, ștampilă totuși subiectivă, recunosc!) să-mi împrumute cartea. Dar nu am avut răbdare să parvină, și am dat un search pe net.
Unde am dat de un extras:



Imaginile nu-s prea strălucite, dar puteți merge la sursă.

În bună parte voi merge în continuare pe ale instinctului (dar nu numai!).
Mă uit la stilul scriiturii, care pe de o parte îmi trădează un condei bătrînicios (pășunismul are componente în funcție de vîrste, există și pășunism tînăr), pe de alta reflectă ideile unei anumite categorii de autori. Aș vedea-o grupînd, în mare, pe Mihai Haret și pe Andrei Pandrea.
Care, miros acum, au mai puțină aplecare spre a informa, cît pe a impresiona.

În sine, tendința nu e de pus la zid, atîta doar că demersul - pentru a izbuti cît de cît - este asociat cu omisiunea, dar și cu zăpăcirea. Nu am ideea cît e conștient și cît ba în opera autorului respectiv.

Îmi sare în ochi epopeea primei zile, cu efort titanic. Peste o zi, aceiași oameni, cu oboseala aferentă deunăzi-ului, cît și nopții în refugiu, de această dată valsează (s-or fi... aclimatizat, vorba condeierului).
Nu pot să nu observ aici asemănările teribile cu stilul Emilian Cristea, pe cînd își relata - în deceniile cinci-șase - munca în zonă (vezi ultimul capitol, aici). Fantoma EC este și mai vizibilă odată cu notația: "S-au pregătit din timp acasă și au venit aici să urce un perete în memoria unui prieten alpinist". Amicul este Cristea, care se prăpădise cu două-trei luni în urmă, în noiembrie 1982. Cum de ajunsese Cuxi prieten cu titratul sexagenar, nu avem idee, dar notăm situația ca singulară în scrisele noastre montane. Unde, se pomenește în chiar cartea lui Șerban, copții privesc tare de sus pe tineri (modă deloc nouă, la 1938 adolescentul Ion Bădilă căra frînghia comodului Nae Dimitriu, spre Furcile Gălbenelelor)...

În realitate, opinez că totul e o lucrătură din condei a lui Dinu Mititeanu, poate bazată pe vreo amabilitate absolut goală (nu avea nici un interes să încurajeze orice i-ar fi umbrit propria statuie!) a lui Cristea. Mititeanu atribuie (Almanahul turistic 1984) lui EC afirmația: ""Dacă în deceniul următor s-ar organiza, în sfîrşit, o expediţie românească în Himalaia, în mod sigur acest băiat (A.B. Şerban, n.n.) va face parte din ea".
Mîna fiind spălată, omenesc, nu?, de alta:  "/E. Cristea/ a urcat pentru prima dată Fisura Albastră, celui care a fost pentru nenumăraţi ani doica alpinismului în România".

E, la finele capitolului din Singurătatea verticalelor regăsiți stilul: "a fost timp de nenumărați ani părintele alpinismului din România".


Admit că-mi construiesc următoarea afirmație doar în baza capitolașului găsit pe net, dar o susțin fără ezitare: autor al bucății nu este Șerban (chiar relatînd la o bizară persoană a treia, cu afirmații și mai bizare), trădată fiind însă influența lui Dinu Mititeanu.

Nu pot să nu remarc faptul, duppă 1982, că Mititeanu alătură subiectului de tămîiat (s-o precizăm: foarte subiectiv) Cristea încă unul: Cuxi Șerban. Cu greu va coborî  spre sotto voce (cam după 2000 mai ales, cred că știu de ce!) în ce-l privește primul, însă realmente se pare că posedă o glandă care-l însemană irepresibil la asemenea înălțări. Și prin urmare rămîne neobosit în ale osanalelor spre Cuxi
Pot bănui ce fel de glandă, dar nu-i frumos să vorbesc de funie în casa spînzuratului...
Chiar și așa, rămîne un pic de neexplicat de ce din marea de oameni din jur Mititeanu alege pentru demersul său taman familia Șerban.


Revin la relatarea despre Fisura Albastră.
Mmmm, nu pare să fie mîna integrală a lui Dinu Mititeanu. Prea e vădită nepriceperea în ale alpinismului, prea transpare vîrsta psihică la care purcedem inclusiv la confecționarea de morți (dragi) reveniți la viață...
Să fie bărbat, să fie femeie acest mînuitor al penei?
De ce simt eu că femeie?

Dacă lucrurile stau așa, pot ghici și care doamnă?...
Mă întrebați - în context - de ce nu iau în calcul și pe soțul dumneaei? Păi pentru că investiția sentimentală vizibilă în cazul Cuxi are loc în familiile cu femeie dominantă. De ce simt aici o dorință a respectivei de a transpune în fiul ei propria dorință de a fi fost bărbat, de a fi pus în viață vise eroice ale acestei categorii?


II


Observațiile, noțaiile mele pot părea deseori dezlînate, aiurea - dar tot le ofer, ca punct de plecare a unor noi investigații.


Mă uit de pildă la poza lui Cuxi (o măresc mult dintr-alta):




Nu trebuie să-mi fi dat doctoratul în fizionomii ca să-mi dau seama ce va fi trecut prin mintea tînărului din imagine.

Dar și genul de asociații pe care le făcea cu condeiul în mînă, asta dacă insista cumva să zăbovească prea mult la masa de profil.
Fără îndoială, e posibil să fi picat în reverii, ba chiar să se fi și așternut asupra colii de scris, dar îndoieli că va fi produs rînduri precum cele din Bivuacul I, din capitolul despre ascensiunea hivernală a Fisurii Albastre.
Na, că m-a pălit încă o idee... Știu că alde Cuxi nu era un tip sărman din punct de vedere material... Va fi făcut ceva poze la viața lui... Le-ați văzut pe undeva pe net sau mi-a scăpat mie pînă azi existența lor?



III

Pe net, dau și de pagina sectiei universitare a CAR-istilor clujeni.

În imagini, numai lume la locul ei! Am un sentiment prost, că vin eu să stric plăcerea atîtor semeni și semene de treabă...

Mmmm...

Parcă totuși sînt de zis cele de aici...

Totodată, din senin, mă sparii un pic la o idee:

Oare toate realizările umane palpabile și în același timp zîmbitoare au nevoie de o minciună la bază (trimiterea la religii nu e întîmplătoare...)?


Totodată.

Pe blog Vasile Blag (nu am idee exact cum de scrie acolo și implicit răspunde Mihai Vasile la comentarii - dar le și refuză...) următorul post.
Am comentat, poate interesant întru idei:


“până când îl voi convinge (pe Dinu Mititeanu, n. MO) să-şi scrie amintirile”
Sper să reușești. Mi-ar place să le citesc.
Meditez, Mihai, ca unul ce imparte oamenii de munte români in doua categorii: cea cu povesti…, respectiv cea Baticu-Kargel. Primii nu prea scriu memorii. Nici nu mai conteaza motivul.

” A, sunt pasionaţi şi de schi şi până mai găsesc un petec de zăpadă tot acolo se duc, dar vor apărea în curând…”
Sînt un păcătos care își pune nesfîrșit întrebări…
De ce autori precum al rîndurilor de mai sus evită naturalul discuției, prefabricînd (e vizibil!) precum mai sus?



IV


Fără îndoială e vremea să citesc mai atent rîndurile lui Dinu Mititeanu, de pe blogu-i și despre Cuxi.

Aștept să-mi parvină însă și cartea.

O să ziceți că sînt un ticălos fără margini, care e negru la suflet și care strică... Poate. Dar am și mare oroare să fiu mințit. Cum e cu vreo invidie că alde cutare e ridicat în slăvi iar vreun frustrat afectiv ca mine (cică) disprețuit, asta e partea a doua...

Precizarea, deși instinctul v-a spus-o înaintea ei: feriți-vă de polemici cu tipii care fac afirmații precum cele din paragraful de mai sus.



Fotografii din www:









PS


Mircea Ordean, Sus la munte la izvor:

"Campaniei i-a fost asociat, post mortem, Alexandru Brăduţ Şerban. În numele acestuia (inexistent anterior în publicaţii), vedea lumina tiparului descrierea unei ture de iarnă pe traseul Floricioiu din peretele Văii Albe, dedicată însă "celui care a urcat pentru prima dată Fisura Albastră, celui care a fost pentru nenumăraţi ani doica alpinismului în România".

Poate ca răsplată, o pagină întreagă trata – fapt fără precedent în publicaţiile România Pitorească – şi despre alt alpinist decît E. Cristea, acţiunea cuprinzînd totodată un mesaj postum (mesager, Dinu Mititeanu): "Dacă în deceniul următor s-ar organiza, în sfîrşit, o expediţie românească în Himalaia, în mod sigur acest băiat (A.B. Şerban, n.n.) va face parte din ea"

Alte intervenții în temă ale subsemnatului:


post 2

Un comentariu:

  1. Va rog sa-mi scuzati stilul dar am parasit Romania de 25 de ani.
    Am fost prieten, coleg de club si facultate cu Cuxi si am urmarit intreaga sa cariera de alpinist.
    A fost un baiat foarte talentat dar cel mai bun din club era Nelutu Ratiu.
    In acea vreme in club erau multi alpinisti care nu erau de accord cu stilul extreme de riscant al lui Cuxi . Dupa escalada Matterhornului, cam cu o jumatate de an inaintea accidentului fatal Cuxi a avut un accident sever in Cheile Turzii din care a mai scapat odata cu bine. Nu stiu cine dracului l-a indemnat sa persevereze din nou in vechiul stil dar dupa ce s-a refacut a inceput sa se catere inca mai riscant ca innainte. ( Daca bine mi-amintesc escalada pe Matterhorn a facut-o cu un infect gripal)
    Am fost martorul unor discutii vehememente in care unul dintre batranii clubului incerca sa-i explice lui Cuxi ca succesul in alpinism inseamna sa le povestesti nepotilor despre experientele avute in tinerete.
    In acceasi perioada in clubul din Cluj existau mai multe “bisericute” rivale iar Cuxi era relativ izolat. Dinu Mititeanu era seful clubului si l-a sprijinit puternic pe Cuxi.
    Dinu a recunoscut in el tinarul intelligent, foarte talentat plin de perspective ( nu numai alpine ) venind dintr-o familie reputata, care cu siguranta ar fi devenit o persoana de interes public.
    Din aceasta cauza eu personal cred ca sustinandul cu vehementa Dinu a fost unul (dar in nici un caz singurul) din cei care au pregatit destinul fatal.
    Ambitia (idioata) a ucis mai multi alpinisti decat muntele.
    Actorii dramei trebuie sa traiasca cumva cu constiinta lor.

    RăspundețiȘtergere