luni, 1 aprilie 2013

/ TURE PERSO TRECUT / Albișoara Hornurilor, septembrie 1984



2 septembrie 1984

Albișoara Hornurilor



Programat trenul de 4 dimineața, dar nu sună Sandu (Pizanti). Plec la trenul de 6,45 doar ca să nu petrec duminica în București...
/ Pe atunci, doar duminica era liberă /

... La gară, pe la vagoanele 3-4 mă agață succesiv Ionuț și Marian Curculescu (ăsta din urmă nesindicalizat). Cu nașu se rezolvă cu 15 lei plus buletinul
/ Teoretic, îl ținea la el pentru a se justifica la supracontrol că a oprit actele ca să facă procesul verbal al amenzii. Nu mi s-a întîmplat niciodată astfel, spre destinație venea și-l înapoia /

Varianta Bucșoiul cade – mi-am scrîntit piciorul sîmbătă, la serviciu. După variante Valea Colților, Urzica, ajungem (adică eu) la Albișoara Hornurilor plus traversare spre Brîul Portiței.

Vremea este în fine beau fixe, chiar dacă pîcle scurte se lasă, precum cojoacele iernii în martie. La Verdeață, 4-5 corturi, ale unor cehi se pare.


Intrarea în Albișoara vizată se dovedește pentru mine mai aiurită decît îmi aminteam de la premiera personală de acum doi ani. Terenul parcă e mai mare. În fine, traversez spintecătura lustruită de jos, aceea care îndreaptă firul văii în Săritoarea I (ocolită cu sfoara în '82). Executăm acum un ocol larg pe ierburile din dreapta, iar apoi avansăm pe lîngă fir, reintrînd în talveg ceva mai sus decît data trecută.
În general, și nu neapărat pentru că am ocolit mult prin dreapta, valea mi s-a părut mult sub 2A. piciorul scrîntit s-a simțit binișor, dar s-a simit lipsa antrenamentului. Ca probleme, ar fi de notat în această zonă o scurtă cîcîială Ionuț pe niște fețe unde s-a nimerit să ajungă. Colegul Marian, în ce-l privește, s-a mișcat excelent, deși era încălțat cu adidași.




















În treimea de mijloc.


Pe Brîul intermediar (acela care separă treimea centrală, oarecum mai largă, de porțiunea superioară, ceva mai îngustă) întîlnim capre, o surpriză oricînd apreciată!

Din locul unde valea se închide din nou, una sau două săritori. Pe aici dau de resturile cutiei în care pusesem caietul de impresii la Tunel – motiv din care mi se cam taie cheful convins că cineva de-al dracului l-a aruncat de acolo, vreun fan al lui Cristea!





În treimea superioară a văii.


//  Rucsacul este din faimoasa categorie gogoșar, datorită faptului că un conținut larg era strîns la gură cu un șnur. Sortimentul altminteri nu era deloc bogat. Prin 1979-80 ieșiseră cei pe cadru... Trecînd peste faptul că nu mergea să iei  așa ceva în abrupt, fiind greu de tras în săritori, bașca faptul că se agățau în jnepeni atele, aveau și un preț de neam prost - cum aveau cam toate lucrurile cît de cît interesante pe atunci... Un bilet la personal București - Bușteni era 33 lei, rucsacii 500, respectiv 640. Leafa, la muncitori precum mine, vreo 2200.
Recordul jecuirii, probabil pe ideea că distracție trebe impozitată, erau sculele audio... Am dat pe un magnetofon 5400, în 1974, la o leafă cam de 1800. Curînd a ieșit o nouă versiune, voiau pe ea 7200. Majakurile au fost o idee mai ieftine, dar și acolo orice noutate era cu preț sporit... //





La Brîul Hornurilor facem cuvenita abatere pe Balconul cu Belvedere (Prispa Hornurilor, altitudine cf. Radu Țițeica, 2014 m), apoi optez să urc Hornul 2, ce nu pare tare nasol. Are el 7-80 de grade, dar pe iarba de acolo poți avansa totuși fără griji mari. Asigur la un jneapăn, în Brîul Tunelului. Marian vine aproape liber, Ionuț mai solicită ici-colo ajutor de coardă. Marian plecă în răstimp spre Tunel și trece fie și încet ultima parte, aceea subțirică și expusă. Legat de colegii mei din această zi, este de spus că Marian dovedește forță în sine, nu și experiență pe văi, Ionuț invers. Problemele fizice ale ultimului țin fără îndoială de faptul că fumează, inclusiv în popasurile noastre - înclinație la care unul ca mine face ochii mari-mari.... Nu am mai întîlnit pe munte așa ceva, chit că aste-s locurile unde un Nae Dimitriu lăsa chiștoace, la premiera Crestei Picăturii din 6 august 1935 de pildă (peste o lună și jumătate N. Baticu găsește în Hornul III o țigară fumată: "Aha, marcajul lui Nae Dimitriu...!").









Fisura din centrul imaginii este aceea unde pusesem caietul de impresii de care am amintit, în urmă cu un an. 
Marian, acolo, este deja în intrîndul Tunelului. De fapt, nici eu nu-s departe, deja am părăsit micul brîu de acces...


Caietul evident ioc! N-am stat mult la Tunel. Pe partea sudică aflată la sud de acesta, Marian face cîțiva pași neasigurat, dar revine și cere să-l leg în coardă. Ionuț se descurcă fără probleme, idem subsemnatul. Bate soarele, lucru prins rar de mine aici...











Facem poze. În general lumea e bine dispusă. La ruptura 1, îmi pare că e hățaș mai bătut ca altădată – bineînțeles mi-i o impresie subiectivă. Nici la coborîrea II nu-i rău, dar găsesc cuvenit să-l asigur la jneapăn pe Marian (pe aici e un piton, inexistent la trecerile-mi anterioare).
Deasupra hornului dinspre bazinul Spălăturii oprim pentru masă. Inclusiv nuci.








Rapel.

Privit ceva mai atent Hornul Gemenelor, care pică vertiginos dinspre șaua omonimă. În lumina soarelui nici nu se putea ca totul să nu arate țuț, amical chiar...


Hornul Gemenelor.





În firele Secii este ceva lume...: un grup la intersecția Brîul Portiței-Vîlcelul Mortului, în vreme ce alții tocmai ies din vîlcelul Uriașului... La Portiță, grup în gaură, în vreme ce trei inși (D. Georgescu, Fotescu, parcă și Arghiriade) se prăjesc la soare pe platforma aflată imediat dedesubt, la NE.







Coborît pe Spumoasă. Pînă la confluența cu firul din stînga/N-E ocolim două săritori. Ierburi maaari, pe unde menajez pe cît pot întinderea de la picior.



La refugiul Salvamont, dans de tipi între două vîrste ce nu par să aibă legătură cu muntele decît rudenia cu cine trebuie, eventual poziția la slujba lor. Pe aici, și cîini lupi. Îi privesc, recunosc, cu amestec de iritare și de superioritate. Găsesc a nu fi corect să fie întrebuințat stabilimentul pentru așa ceva / părere a anului 1984, ulterior am lăsat-o mai moale, am priceput mai bine dedesubturile și implicit am devenit mai înțelegător/.


Aici, cred că la spălat la intrarea în Bușteni, lîngă firul Văii Jepilor.


În Bușteni, regal: bragă rece, pe care dna Bairamovici o depozitează în chiuvetă, sub un jet subțirel dar continuu cu apă... de munte.
În tren, nu știu cine e cu ideea să suim la vagonul poștal. Discuții aici despre toate, inclusiv despre cotoiul simaez al nu mai știu cui.
Vin cu tramvaiul 27 cu Marian, el coboară la Obor, eu la Iancului.


PS, 2013
Ca să nu ușurez facerea unei opinii asupra zonei, alătur un articol:











PS 2

Simt nevoia să adaug niște vorbe despre unul din colegii mei din tura de mai sus...
Pe Marian Curculescu l-am cunoscut în iarna precedentă, cînd urca cu un grup din Bușteni spre Poiana Coștilei. Eram singur și, pe o zăpadă măricică, mi-a făcut plăcere să mă alătur lor, mai ales că majoritatea era alcătuită din fete... De la Gura Diham ne-am întors cu o sanie trasă de cal...
Cum Marian era 1i este bucureștean, ba chiar dintr-un cartier relativ apropiat, am ținut legătura, mai ales că am descoperit plăcerea comună a alergatului. Am ieșit la vreo două astfel de mișcări, ocazie cu care am bătut - în primăvara ce a urmat - malurile lacurilor Colentina, de la Plumbuita la Herăstrău parcă.
Marian nu a fost interesat de văi, întreprinderea pomenită în acest post fiind de fapt una dintre excepțiile la regulă...
Lucra la studiourile cinematiografice Buftea.

Ne-am revăzut cînd și cînd, în trenul de munte.

În noiembrie 1995 el s-a întîmplat să se afle în grupul pe care i-a surprins în valea superioară a Ialomiței o vreme foarte cîinoasă și cînd au murit, nu departe de Peștera, doi oameni, între care o fată la care am ținut mult. S-au găsut destui justțiiari atunci care să-l acuze pe Marian că nu a procedat bine..., dar eu i-am acordat (deși era vorba de un deces mai mult decît dureros pentru mine) toată înțelegerea: știu că în balamucul naturii ostile lucrurile nu stau chiar ca în faa sobei...
Ne-am reîntîlnit apoi la o familie de amici comuni, Bucșan, îndeosebi în perioada sărbătorilor de iarnă, vreme de cîțiva ani.

Cam în această perioadă Marian a adunat bani de pe la sponsori și a putut pleca în munți de pe alte continente. Chit că adunasem niște ani de viață, cînd îl mai prindeam îi ceream vrăjit că-mi povestească despre trecerea lui în Antarctica (fie și doar într-o bază militară chiliană), ce a făcut pe acolo, cum te simți în cort de pildă... A fost în general o mișcare (i-aș da numele lui David Neacșu, patronul magazinului bucureștean "Himalaya"), doritoare de astfel de drumuri pe glob. I-a urmat aproximativ după un deceniu o alta, cu dezinvolte ture în Alpi, dar și în munții înalți ai lumii.

Asemănător căscam gura la peripețiile unei deplasări în oceanica Noua Guinee.
Iute după 1990 a simțit nevoia unei case de week-end în Bușteni, achiziționată pe cît l-a ținut buzunarul și la care hărnicia lui găsea mereu cîte ceva de îmbunătățit...





6 comentarii:

  1. Si aici si in textul anterior imaginile si descrierea traseului sunt de exceptie. Chiar in alb-negru fotografiile impresioneaza la maxim si nu multa lume poate spune ca a trecut prin zona batuta de tine.

    Remarc totusi ca nu iti prea pasa pe atunci de aprobarea cuiva din familie, in speta mama (atat de blamata de vreo 10 ani).

    RăspundețiȘtergere
  2. Ești o adevărată școală.

    Stau și mă întreb dacă 20 de adversari clasici pot instrui, destupa precum o faci tu...

    Nu te opri!

    RăspundețiȘtergere
  3. Io nu ma pot compara cu specialistii in meserie (dintre care zici ca ai alaturi unul/una), care te-au sfatuit. Este incorecta remarca din finalul comentariului meu?
    Iar faptul ca realizarile tale in domeniul montan ma impresioneaza sincer nu reprezinta nici o "tehnica". Este un adevar pur si simplu.

    RăspundețiȘtergere
  4. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  5. .. Am spus eu ceva de specialiști prin preajmă-mi?

    Altminteri, sîntem oameni mari, un fel de Tipătești - la care nu se cade să venim cu pastile gen Cațavencu. Că ultimului îi e greu să-și abandoneze stilul, e totuși treaba lui...

    Cînd începi fraza cu "Io...", lansezi un demers mai puțin bășcălos, cît cu țintă foarte directă. În acest caz,a-l face să coboare garda.
    Ce se întîmplă cînd un om coboară garda ca prostul, în luptă, asta se știe.
    Tu folosești stilul "Io..." și altele nu pentru a argumenta / convinge / comunica, ci exclusiv pentru a răni.
    Povestea anterioară cu felicitările alpine, urmate de o trosnitură (altminteri din categoria "De ce nu iei palton vara?") se înscrie în pomenitul stil.

    Tendința ta (cu oarece trecut de succese) de a duce oamenii în locurile unde poți să domini uzează de dușul scoțian.
    De o învăluire, de un amestec de mesaj verbal cu cele neverbale - cu toate contradictorii.

    După cum poate ți-am mai zis, tot sportul (altminteri generat de ceea ce se numește agresivitatea pasivă) nu îl practici chiar cu oricine, ci cu persoane deja frăgezite, prin educația lor, prin tratamentul în familia de origine. La un alt tip uman e foarte posibil - nefiind sinucigașăde felu-ți -să nu scoi acest tip de sabie din teacă.

    PS Nu te știam obsedată de specialiștii... din preajmă-mi. Bănuiam că e doar Flori Sava.

    RăspundețiȘtergere
  6. 1. Ma refeream la acei psihologi cu care ai discutat in decursul timpului, pentru ca nu intelegeam cum de tocmai eu m-am gasit sa te instruiesc, sa te destup printr-un simplu comentariu. N-am nici o obsesie, singur ai scris ca ai alaturi pe cineva care tocmai finalizeaza studiile in domeniu.
    2. Trosnitura, din punctul tau de vedere, este de fapt un soi de tragere de maneca a la Toparceanu din poezia La vanatoare ("Dumneata esti mai aproape, Ia-l de maneca putin"). Nu poti sa tot sustii ca ai fost persecutat in copilarie si tinerete, cand de fapt ai facut intotdeauna cum ai vrut si ai avut libertate cat cuprinde.
    3. In rest psihanalizarea comentariilor mele este cam pe alaturi si ma amuza.
    4. Si ca sa fie bine stabilit: imaginile si povestirile de pe traseele realizate fac realmente placere (banuiesc ca nu numai pentru mine, dar si pentru ceilalti care iti citesc blogul). Pentru ca nu sunt "studiate" , "photoshopate" sa arate bine, ci is un soi de cine-veritee cu stop cadru pe moment.
    Nu mai revin, ce am avut de zis am zis.

    RăspundețiȘtergere