marți, 23 aprilie 2013

/UMAN, PSIHOLOGIE (nu e cam tot pe acolo? Dacă nu e o ps. seacă, păi cam e...) / ...


Poate mai scriu cu dorința (măcar inconștient) de a epata, impresiona... Trăznăile, neobișnuitele de mai sus le aștern pur și simplu pentru că eu, barim, nu văd de ce aș ascunde niște umane...
Mie unuia mi se par ca lumina zilei, e treaba altora (99%) la o adică de țin să pitescă așa ceva.

Se poate eventual discuta dacă un adevăr ce pică prost majoritațăii nu-i mai sănătos a fi ținut deoparte...


Varujan P.  scrie ceva pe contu-i de Facebook:



I


... Am cîteva obiecții la obiect întru textul tău - care altminteri curge frumos, cult, cît și erudit (chit că eu nu cad pe spate la pasaje biblice).


Despre ș și ț. Și despre k

Felurile de a pune în semne sunetele pe care le rostim sunt cam tot atâtea câte limbi există. Unele popoare și-au inventat singure alfabete, altele le-au preluat iar acolo unde alfabetul nu avea un semn special pentru unul dintre sunete, l-au inventat sau au recurs la grupuri de litere care se pronunță ca acel sunet. Unele popoare și-au înghețat felul de a scrie la un moment dat, altele l-au modificat pentru a ține pasul cu limba vorbită. Așa se face că unele popoare scriu fonetic și altele nu. Până aici nimic spectaculos, așa s-a întâmplat pur și simplu, nu e nici bine, nici rău.

Problema apare atunci când ai tot ce îți trebuie pentru a scrie și te-apuci să schilodești lucrurile ca să pari cool (subl. M.O.). Nu mă refer aici la inventatul de semne sau cuvinte și nici la prescurtările de messenger. Mă refer doar la chestii care fac mai ales numele de nerecunoscut. Multe dintre ele făcute după tipic englez, așa cum acum 100 de ani erau făcute după cel franțuzesc. Lucrul ăsta cu americanizarea numelui este jalnic de tot. Ca să înțelegem de ce, este suficient să ne întrebăm cum de nu i-a dat prin cap unuia de-l cheamă Sherwin să își scrie numele Șeruin. Cool adică. Păi când numai unul îl imită pe altul, cum se cheamă asta?

Numele nu este doar o înșiruire de sunete. Numele are și o conotație vizuală foarte puternică. Și nimic nu este mai înrădăcinat în sinele nostru ca numele pe care-l purtăm. 
Când Isis a aruncat asupra lui Ra șarpele plămădit de ea cu otravă, Soarele nu a mai răsărit. Isis știa că singura șansă a lui Ra de a redeveni ceea ce fusese era să îi spună numele său. Adevăratul său nume. Numele pe care Ra nu îl mai rostise niciodată în fața nimănui. Prin puterea acestui nume, rostit de Isis, otrava avea să părăsească trupul zeului. Cu greu, zeii Egiptului l-au înduplecat pe Ra să îi spună lui Isis numele. Rostirea lui l-a vindecat, e drept, dar cunoașterea lui i-a dat lui Isis puteri pe care nici un zeu nu le-a avut vreodată asupra lui Ra.

Sigur, este o legendă. Dar nu este nici singura legendă legată de nume, nici singura care vorbește despre puterea rostirii numelui. Numele meu sunt eu. Pentru că numele meu a fost primul fel în care am fost chemat și singurul fel în care m-am identificat pe mine în fața mea. Atunci când am învățat să îl scriu, șirul de semne reprezentând numele meu a devenit semnul cu care m-am identificat. Când îl aud rostit, întorc capul. Când îl văd scris știu că acolo sunt eu. Orice schimbare a lui în sunet sau în scris mă face să nu mai fiu același. Dacă mă chema Ion și acum mă cheamă Gheorghe, tot la Ion voi întoarce capul. Dacă mă chema Corneliu și mi-a cășunat să îl scriu Khornellyu... Dincolo de faptul că e o făcătură fără nici un corespondent în nici o limbă, ceea ce spune de la bun început ceva despre mine, parcă nici nu îl recunosc ca semn care înseamnă eu. 

Mutilarea limbii vorbite și, mai ales, scrise am văzut-o, din păcate, la din ce în ce mai multă lume. Haios este că mulți dintre cei care o practică se consideră patrioți și probabil chiar sunt într-un fel al lor. Dar limba și scrierea unui popor este sinele acelui popor. Sinele este viu, se adaptează, se schimbă, dar rămânând difeomorf (na, că n-am găsit nici un alt cuvânt care să exprime mai bine ce vreau să spun) cu el cel dintotdeauna. Schimbările prin înlocuirea sinelui cu un alt sine nu aduc nimic bun. Mutilarea vorbirii și scrierii înseamnă mutilarea ființei naționale. Iar mutilarea numelui înseamnă mutilarea propriului eu. Nu sunt psiholog, dar sunt convins că un psiholog ar putea spune multe despre consecințele lucrului ăstuia.

Nu sunt nici poet. Poetul pe care îl simt cel mai aproape de felul în care percep eu lumea a scris ceva și despre nume, iar eu îl las aici, mai convingător decât mine, în cuvinte mai puține decât mine să spună, mai bine decât aș putea eu spune, ce cred eu despre ș și ț. Și despre k.

“Schimbă-ţi numele”, mi-a zis
şi i-am spus: “Eu sunt numele meu”.

“Schimbă-ţi numele”, mi-a zis
şi i-am răspuns:
“Tu vrei să fiu altul,
tu vrei să nu mai fiu,
tu vrei să mor
şi să nu mai fiu.
Cum o să-mi schimb numele?” 
(subl. M.O.)
(Nichita Stănescu, Lupta lui Iacob cu îngerul său sau despre ideea de tu)



Mă iertați dacă, lipsiți de răbdare precum subsemnatul fiind dumneavoastră, vă pică prost lungimea reprodusă în bleu.

Am comentat cîte ceva la acest material interesant, remarcînd în sinea-mi însă cu durere că tot glanda 'a critică intră în acțiune, chit că pe lumea asta o exista pe undeva, prăpădită deocamdată, și o surată în stare să releve deștept dintre cele bune...



Scrii frumos.
Dar un pic de înțelegere pentru acela care se străduie și el - cum poate - să iasă în relief, să iasă din insuportabilul Vieții, păi nu ar strica.
Este drept că și subsematul alunecă de multe ori în capcana criticii acide-si-atît. Dar mă strădui barim la a doua trecere asupra situației respevtive să și înțeleg, să admit. Asta și pentru că deasupra stă Daomna Realitate. Și nu e inteligent să te revolți contra-I.

*

La chestia cu Nichita nu pot să nu fac o paralelă spre un reportaj TV urmărit cîndva, cu copilași ce realmente erau dresați în tonul ideilor părintești, ale societății. Iar acei plozi cred apoi că ei sînt ei, cînd de fapt îs fructul ideilor părinților și ale mediului.
Așa și la nume... Eu am în carnea mea un nume al unui naș de care nu mi-a fost drag, pentru a mă exprima elegant.

PS. Bineînțeles, aici se aplică de asemenea vorba: "Și tu ai dreptate!..."

*

"Mutilarea vorbirii și scrierii înseamnă mutilarea ființei naționale"
Niște băieți au mutilat cîndva limba națională, introducînd (alături de scrierea cu î din a) "sunt" - inexistent anterior?
Ori această situație nu se pune?

II



Treaba șocantă pleacă abia de aici.
Îmi manifest interesul pentru dl Pambuccian. Erotic? Mmmm... Poate, dar mai ales la bază este tendința unui ceva - foarte important - din mine de a se agăța de ceva ca sprijin, eventual de a avea cu cine să discut niște probleme de suflet.

... Nu știu de ce ne ferim să ne admitem pînă și nouă înșine asemenea porniri (că le condamnă ori în cel mai rău caz batjocorește societatea, supușii acesteia - asta e una...). Treaba al naibii de sucită este că ești teribil de în aer, cînd îți miroși așa tendință, dar și două imense neputințe / două Nu se poate pe lumea asta!.

Deci ce vrei matale, presupunînd că ai afla la psihanalist (ori sondîndu-te cum eu unul nu am reușit pînă acum) nu se poate. Iar asta pentru că așa e viața, al dracului de dură, dar și dînd la un moment dat sentimentul - celor în căutare de soluții - că e pe undeva o luminiță de atenuat lucrurile...
Probabil cîndva vom fi avut sentimentul ăsta, undeva tare ascuns, legat de propriul tată. Care, la bani mărunți, perfect să fi fost și nar fi putut ostoi / satisface nevoie de siguranță, cele născute de... nesiguranța existenței sub acest cer.

Deci ai admis cu destulă dificultate ce se petrece în tine, dar vezi că te-ai ales cu un cartof fierbinte și atît. Ai deschis cutia Pandorei, aceea care duce inclusiv la glume deocheate cu vreun amic, dar soluție la dorul de tată ideal (sună cam sec?) sau ce...măsa e, nimic!

Nasol.

Dar.


Nu am mai scris o vreme aici.
În această perioadă goală am realizat că nu prea există rezolvări miraculoase, că visele nu au treabă cu realitatea care ne așteaptă - pe oi barim, cei intrați în vîrsta sufletească a treia.

Dar, am simțit-o!, e o minunăție să accepți realitatea. Abia de acolo mai rămîne ceva de trăit cît de cît destins.
Îmi fuge, în context, mintea din nou la vorba lui Gică Petrescu... Nu o pornesc pe drumul său, al dragostei, dar e loc de respirat, dacă te înhami la carul lu a nu fugi.
Nu spun că reușești întotdeauna, mai ales mă miliarde de insuportabile din jur stau pitite, evitate inclusiv de noi.
Bar barim cîte ne ies în cale, e de încercat să nu el evităm amăreala...


III


În context.
Laura B., față de vreo 23-25 de ani, merge în Piatra Craiului, suie o minunăție de traseu, iar apoi postează poze.
La vederea lor, mai să mi se facă rău.
Nu am fost pe acolo, deși mi-am dorit teribil cîndva (iar acum angoase mai degrabă proprii vîrstei se agață de idee, ca rezolvatoare  de insuportabile), iar acum nu doar că-s cu un fizic în normală scădere, dar s-a diminuat mult  și rezonanța la plăceri tinerești, gen a simți fleacurile acelea teribile ale zonei de abrupt...

Pînă aici ar fi ok...
Mă uit însă la acele imagini și realizez că io-s totuși un picuț fericit, căci cîndva se zbenguiră și visară pe acolo, prin Călinețul Mic să spunem, și alții - care azi nu mai sînt deloc. Vezi de pildă inclusiv domnul care a publicat întîia oară despre   Hornul N, și anume Ovidiu Lupașcu.
Mda, al naibii de neplăcut...

Dar totul este să nu fugi de acele idei - mă repet? - insuportabile.

*

Departe de mine a afirma că aș poseda un drum bun, bașca a-mi fi asigurată mult timp ori etern eventuala bună direcție. Dar mă uit la sumedenie de tipi fără probleme... Aud de cutare doamnă atinsă de cancer... "Cîți ani are?" "Vreo 50.".
Mihai Haret, cel din turismul românesc interbelic, se duce la 56 de ani. Inimă.

Poate mă dau eu deștept, într-un domeniu de maximă sensibilitate... Oare cei ca ei nu-și dau voie nici să fie triști (mamă, ce treziri nasoale am, de la depozitul ăsta!...)? Oare aparenta lor stăpînire, putință de a munci, este de fapt o capcană?
Că veni vorba, și iar cu scuze dacă mă prezint superior (chit că nu am contract cu nimeni...), mă uit la poza lui Varujan de Facebook și mă sparii observîndu-i ochii, respectiv rictusul.

... Mda, iar afirmația din urmă naște alte gînduri/idei... Dacă tragi spre un asemenea om, nu ai și mata ceva apropiat, în adînc? Ori nu îl priveai pe tatăl tău, cîndva, ca pe un om la fel de îndurerat, de - iartă-mă, V.P.! - pierdut?
Mă uit de asemenea la domnișoara cea crăistă și socotesc cum va arăta dincolo de astă vîrstă, aceea cu drog montan...
Mă sperii un pic...
Poate exagerez, dar totuși: unde dispar atîtea chipuri zîmbitoare și sigure pe ele, după o etate?
Un lucru e cert aici: nu mai ies la aer, în lume.
(Felicitări aici lui Vali Peneș, îl credeam leat cu mine și descopăr azi, pe contu-i de Facebook, că e cu vreo cinci ani mai copt. În buletin și atît.)


Am primit de curînd o propunere de publicare a matusalemicei mele (unice) posibile-cărți, Sus la munte... Și, lucrînd la secțiunea foto, s-au adunat vreo patru imagini cu foști alpiniști ajunși la adîncă bătrînețe - ba și muriți între timp.  
Eu, cel puțin...: mmm, doare, e neplăcut să accepți mănunchiul, snopul, căruța de insuportabile de acolo, dar totuși vaccinarea se face acceptînd. Că acel om fu, de pildă, entuziastul pe pe scara Casei Peștera, care ajunse cum se prezintă în poza mea din 1989, între altele plîngîndu-se că toate pozițiile-i de dormit îi sînt insuportabile, chit că folosește și un colac... de plajă.
Nu-i dau numele.


Alții: 




Da' mai bine hai să bem și să ne veselim!
Cel mai tare trio de bătrînei, foști mutător de munți cîndva:



Bonus:
Era cîndva, la 1900, o publicație cu titlul: Uvrierul român...
Un amic citește un manuscris oarecare și remarcă spusa unui lucrător cu oamenii: "Sper să nu ne fure PREA MULT...". Era un mediu în care alți doi muncitori veniți să discute despre o posibila angajare erau cui.




*

...
Și, totuși, cred că pe calea lui a nu fugi totuși... este scăparea unei cît de cît suportabilități a lucrurilor...
Cum, joc o piesă jucată între alții de Emil Cioran, care văzu lucrurile în tare negru, dar era bine dispus, ba și luneca în flirturi, pe la 80 de ani... 
Păi e normal să se descurce, să mai rîdă, cîtă vreme purja sănătos - la intervalele care-i picau bine...!



Încheiere
Nu am mai subliniat curent prin scrisele postului, parcă nu se pretează grozăviile tastate... Ori sînt bestie și nu le tulbur astfel trecerea (necesar lină unui asemenea demers) spre inconștient...?



PS
Cartea de munte mai are pînă iese, dar meditez la a reproduce în volum și destule dintre aiurelile acestui blog.
Aiureli? Poate da, poate nu.
Sus la munte, la izvor, în mod sigur va fi o bornă de valoare în literatura de profil.




Ca să închei mai destins, alătur (delicat mod de auto-laudă!) capitolul foto cu pricina.


PS2
Ah, vorbă lungă și neținător de promisiuni...
Chestia asta cu tinerețea este precum trecerea unui glog, a unui ceva mobil pe care-s masați oameni prin dreptul unui reflector.
Ăia de-s luminați chiuie, se bucură etc., în vreme ce despre ăia ieșiți (regret, dat definitiv, doar teoretic un Faust s-a reîntors la fotoni) nu se mai știe nimc, ba nici ei nu se înghesuie să-și comunice ultimele impresii...

În filmul Ziua în care vin peștii, 1967, niște amatori de simțit bine în terase mediteraneene sînt atenționați la un moment dat la un megafon, că e o problemă acută prin preajmă... nici dracu' nu ia în seamă acea voce. Doar se miră unii de peștii care vin cu burta în sus la mal. Urmare a accidentului unui submarin nuclear.
Attention, please!, spunea acea voce.


Subsemnatul nu se dă de ceasul morții c-ar fi cine știe ce de comunicat, din categoria util dar de făcut păru' măciucă.
Pur și simplu punctam că e un ceva și dincolo de fascicolul cel minunat...


Ascult muzică din The Point / "Oblio".
1
2
3
4

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu