miercuri, 3 aprilie 2013

/ VECHI TURE PERSO / Albișoara Hornurilor, 3 septembrie 1982



Intro

Avalanșa de relatări, mai exact de reproduceri texte epocă plus imagini se datorează unei așa-numite regresii a subsemnatului. Care nu o duce strălucit în prezent, așa că își caută refugiu nițel mai luminos în trecut.
O să spuneți că de ce vă înnegurez viața punctînd că există așa eșecuri ale prezentului, cît și fugă rușinoasă (fie și a altuia) în trecut...


Eșecul nu o dată duce cu gîndul la ale lui Dumnezeu... Mai exact, oamenii la anaghie își îndreaptă mintea spre El... În vedeți deseori pe acești semeni, femei dar și bărbați, cu o mică broșură în brațe și sub ochi (cu o biblie întreagă nu prea am văzut...). Se întîmplă ca ăl de scrie aici să nu se afle pe acel drum.
Între altele pentru că a pășit zona cu alt prilej, cîndva...

O să ziceți că ce treabă are tărășnia asta asta cu Albișoara Hornului...
Păi are. Aveam pe atunci 25 de ani și de vreo trei ani frecventam biserica, iar ale Ei îmi frecventau gîndurile... Nu mai țin minte ce m-a apucat în primul an de a timpuriei mele căsătorii, chit că Mariana nu fu și nici nu e vreo chitită a domeniului... Pur și simplu treceam o dată pe săptămînă pe la biserică.. Dar o făceam regulat. Pesemne era, pe de o parte, dorința tinerelului cuminte de a fi cum scrie la carte, pe de alta vreo teamăa scunsă de largul tărîm al amturității care mi se deschidea în față.
De mers la biserică mergeam vinerea, căci duminica era ocupată cu muntele.

Într-o asemeenea zi, la începutul lui octombrie 1982, fost-am la Iancu Vechi, biserica din strada Mătăsari (interesant tip trebuie să fi fost epitropul Iancu Bălăneanu, de i-a rămas numele întins peste o zonă totuși largă, de la Școala Iancului, la Piață, șosea, biserică Iancu Nou...). Cînd am plecat, pe stradă, am zis să fac ceva mișcare, antrenament, mai exact am purces la alergare. Nu am făcut doi pași că am călcat strîmb.
Pățeam cred prima dată așa ceva. M-am tîrît cu greu cale de o stație de tramvai, pînă acasă. Bandaj, nu-ș ce lichid de la farmacie. Iar peste o zi și un pic urma tura pe munte, o altă biserică de la care nu lipseam... Problema nu a dispărut în interval... Chit că bandajat bine, o anumită pozi'ie a aelui picior, în călcătură, durea al naibii. Chiar și așa, nu am rămas acasă...

Bineînțeles că, fără a fi excesiv de superstițios, nu aveam cum să nu fac legătura între belea și locul producerii ei (ca un făcut am mai pățit așa gen de incident, aproape pe șablon!). Ăsta trebuie să fie diavolul, supărat că am ajuns la biserică... Ori Dumnezeu mă încearcă... N-am avut însă răspuns, respectiv vreo lămurire interioară ce și cum.


Pomenesc toate astea ca demonstrație a multelor lucruri prin care ne plimbă viața... În context (detalii am mai dat eu aici pe blog), în timp credința mi-a scăzut dramatic, pînă la ticăloasa-mi poziție de azi, de ateu, care se mai joacă des cu investigațiile mentale Ce e sinuciderea și ce vrea Ea de la viață...


Jurnal de tură


Dacă ture din acest an, precum solo-urile prin Hrnul Ascuns și Tunelul Picăturii au constituit un pol fericit, 3 octombrie 1982 reprezintă oaia neagră, nu doar a sezonului, ci a întregii mele eprioade montane, mai exact din '77 încoace. Ceva a la rătăcirea de novice de sub culmea Strungii, cîini de stînă venind năvalnic, respectiv inima bătînd ca naiba a neantrenament pe panta nesfîrșită a întoarcerii spre Strunga, respectiv Vîrful cu Dor, a doua zi.
/ Fii optimist, domnule Murphy! Peste trei săptămîni, la 24 octombrie, am văzut că barim pot egala performanțe, situații tare proaste... /

Eu și ceasul ne împărțim vina, de a fi ajuns în stația ITB dimineaa la “și jumătate”, dar nu trei, ci patru – așa că Marius cel punctual la gară a întins-o singur. Cît de bine mi-ar fi prins cele două ore în plus, se va vedea! La gară, Matei, Gelu Arghiriade și Sabin Munteanu. Tarif normal. Vreme juma'-juma', dar va fi inversul duminicii trecute, cînd vremea s-a îmbunătățit.
La Bușteni, vreme închisă. Apare Marius și-o luăm toți trei (adică și Matei) spre Verdeață, eu șontîc-șontîc, cu piciorul în bandaj, după scrîntirea de vineri. Pe valea Albă vor urcaceilalți doi, amintiți în tren.
Plan de Albișoara Hornurilor...

/ Descrierile erau destul de slabe, iar totodată teama unui ca mine de văi 2A mare. Doi-trei ani căscasem gura cu maximum respect la scrise precum ale lui valentin Borda, despre ieșirea fraților Țițeica în prispa Hornurilor...
Ceața temerilor a început să se risipească în vara acelui an 1982... Întîi, beneficiind de ceva informații de la Daniel Georgescu (chit că acesta exagera poate punctele delicate: “Ai toată Valea Seacă sub tine...!”), am ieșit din Hornuri, pe continuarea Brîului Portiței, în Creasta Picăturii, mai exact imediat sub Șaua Gemenelor. După vreo lună, venisem chitit de o albișoară tare, ceața m-a împins pe Albă ceva mai sus așa că am abordat Brîul Hornurilor, indicat pe o hartă din monografia Dimitriu-Cristea. Trebuie să mă uit pe raportul turei ca să-mi dau seama ce aveam atunci în cap – deși la o adică îndrăzneala împinge uneori irațional în teren necunoscut, fie și de abrupt... Atunci am călcat varianta pe la Tunelul Picăturii, care “păcălește” dificultățile altminteri măricele ale Feței Hornurilor. Și face implicit legătura cu ceea ce cunoscusem venind anterior din Hornurile Văii Seci.
În situația aceasta, retragerea fiind cunoscută, mergea să încercăm parcurgerea Albișoarei Hornurilor. /

La Verdeață, privim peretele și alegem o variantă-triunghi un pic prin dreapta . Ecam răcoare și ne îngheață mîinile. Coastele inițiale nu-s așa ușoare, dar intrăm iute în fir, sub o săritoare ce de departe pare onorabilă, dar privind-o de aproape constatăm că hornul ei e prea larg și înalt pentru umilul meu șpraiț. Marius explorează fețele din dreapta săritorii, în vreme ce un și Matei așteptăm cuminți coarda care ne vor ajuta să urcăm pompierește dar direct flancul cu pricina.

/ Coardă e mult spus... Era vorba de niște frînghii făcute rost de la Industria Iutei, unde leneșul lucrase la un moment dat. Una era mai lungă (30-35 de metri?) și albă, alta mai închisă la culoare și parcă mai grosieră. să fi avut vreo 10 milimetri. M-a iertat soarta să testez pe ele vreo cădere, dar la rapel țineau... Peste un an am împrumutat coarda clasică, Oradea procurată va cercul “Floare de colț”, a amabilei Ana Fotescu, dar nu o puteam păstra o veșnicie. Atunci s-a ivit Toni Luțaș, care s-a priceput să procure de la orădeni cîte o coardă nouă... Era o problemă, cîtă vreme acea fabrică nu vindea particularilor, ci doar întreprinderilor, asocațiilor sportive șamd. Damblale de-ale epocii. Se vindeau în schimb carabiniere și pitoane, de la nu știu ce școală profesională de pe strada Austrului, dar cam scump după gustul meu - țin minte cifra, 65 lei la carabiniere (Toni a făcut rost de la nu știu care pmpieri cu 25...)... /









...Cu astă ocazie scot “neagra”, cea albă rămînînd toată ziua în rucsac.
Imediat mai sus reintrăm în fir. Loc îngust, dar în amote tot putem zări porțiunea îngustă de creastă ce desparte valea unde ne aflăm de Fața Înaltă.
Valea aduce cu a Poienii, din Moraru: hornuri frumoase, dar pe care urc greoi, cu stnîgul meu beteag. Marius se descurcă frumușel la 1B. Cad cîteva picături de loaie, ce nu ne sperie, chit că norii nu par foarte binevoitori. La un orag mă încurc pe stînga, spre zeflemeaua lui Marius. Săritorile nu-s prea grele, dar vremea închisă ne retează din exuberanță.
După două ore ajungem în dreptul unei prime brîne aparente. Nu e vreme de explorat crestele din lateral, ca să aflu mai mult de la ele! Începe să plouă, mai cu pauze la început, apoi să burnițeze. Pe porțiunea de mijloc a văii încerc o escapadă pe fețe dins tîngam adînc scormonite de alunecări. Înclinația și calitatea fețelor se schimbă, în dificil. Marius preferă aici firul, eu cu Matei ciugulim iarba. Ne găsim undeva deasupra firului, căutînd o cale de a reveni, în vreme ce Marius ne anunță că a alunecat pe undeva și că nu poate avansa. Matei dizlocă pe undeva o piatră, anunță incidentul, dar colegul nostru din vale reușește să-l ia taman în cap, noroc cu casca! Omul rămîne un pic șocat, dar pleacă și el curînd pe același flanc stîng, cum sui. Sub un al doilea brîu - din nou neexplorat în ciuda aspectului binevoitor – îl ajut cu coarda dată după un brad uscat.
Nu mîncăm aici, la iarbă, ci în fir. În meniu, ardei kapia în floare! Urcăm apoi cît se poate de iute, ca să scăpăm de zăpada care se tot cerne de sus. O săritoare numai bună de șpraiț, unde Marius alege însă ferestruica aflată și ea pe acolo, unde inevitabil se udă binișor.
O a doua săritoare e reprezentată de un horn vertical, cu o platformă de vreo 60 grade la mijloc. Întîia parte nu e foarte dificilă aici, dar s-a nimerit să pornesc la treabă cu fîșul de ploaie pe mine, motiv pentru care acesta se face ferfeniță, iar eu să alunec la greu. Pe platforma intermediară arunc jos cu mare of acel plastic, putînd apoi avansa ceva mai lesne. Problemă neplăcută se ivește deasupra săritorii, unde fac asigurare băgat pe undeva, cu fundul în zăpadă pe cît de fleoșcăită, pe atît de rece. Bineînțeles epitetele-mi nu-mi sînt foarte amabile pentru cine se mișcă încet... Iese Marius și facem rocada întru asigurare. pe cînd arunc un ochi în jur, zăresc nu departe un piton – cine să-l vadă însă inițial, pe grabă și destulă oroare pe ce-i în jur... Prinde bine cuiul, chit că ni se blochează coarda – întîmplător ajungînd dublu răsucită la inel...
Ninge, dat sper să prindem o telecabină.



Mărturisesc că apoi se urcă stil Sauve qui peut / Scapă cine poate..., chiar dacă nu declarat fățiș. Marius se blochează pe undeva, la vreo 40 metri sub brîul Hornurilor, dar iese neajutat. În fine ne apropiem de baza Hornurilor. Fețele sînt pline de zăpadă, iar mîiile noastre înghețate. Îi laspe amici să se încălzească nițel, apoi pornim pe brîul Tunelului, pe fețe cam precare pentru gustul și experiența colegilor. Matei are idei deloc vesele cu dormit pe aici. Ajuns în jnepenii aflai în Hornul III la nivelul brîului, îi ajut cu cordelina afaltă și ea astăzi în dotarea noastră.
În Brîu, ocolesc bolovănelul-streașină - socotit apreciata cum o săptămînă drept grețos, dar unde acum mă descurc. Am probleme însă la pasajul următor, unde zăpada căzută mă încurcă grozav... Brîul îngust, hău în jos... Caut stabilitate suind un pas, dar aici se simte lipsa unei prize de mînă. Nu stau rău, dar mi-e imposibil să mai fac vreun pas. Cu chiu cu vai scot rucsacul... Îmi vine să-l arunc după ce scot necesarele scule, căci mă incomodează, dar la panta de dedesubt nu s-ar opri curînd... Uit de frigul la mîini și caut febril fisuri. Urmeză să sacrific un cui cu inel, dintre cele făcute la fabrică. Atîta doar că acesta n are cum prinde în smocurile de iarbă de pe acolo... Mă îndrumă Dumnezeu să caut sub o pernă de pămînt de la nasul meu, unde pitonul se înfige sănătos. Aranjez coarda a la rapel și pot coborî doi pași. E loc ceva mai sigur aici, așa că pot arunca un cap lui Marius, aflat în zona streșinei. Cum de nu mi-a venit ideea balustradei mai pronto?? Graba era să strice treaba, dar de unde să știu ce e pe teren? Zăpada a încurcat teribil, într-un loc unde mă descurcasem binișor acum cîteva zile...





Ținut în sforicică din lateral, ajung la Hornul II, loc relativ larg și unde pot planta morcovul mare, proiectat prin iulie pentru rapel în Hornul Ascuns. Vin și băieții. Nu știu cum se face că sfoara unuia dintre colegi se rigidizează al naibii aici, o fi de la umezeală, bașca tensiunea noastră... Marius verifică recuperarea corzii întinse, apoi pornește și el spre noi. 


Încă niște pași, din H II spre I, unde bat un piton pentru pasajul ce urmează. Băieții au părul măciucă privind zona (80 grade) în care vreau să merg, ținîndu-mă cu o mînă de coardă. Dau curs temerii lor și o iau nițel în diagonală... Reușita ajungerii în Hornul I e contrabalansată de un vînt al naibii de rece care circulă prin gaură. Bat un piton și stabilim balustrada de rigoare.

Semn de optimism: facem poze. Cele mai gigea vor ieși ale lui Matei...


Recuperăm sfoara și, la celălalt capăt de tunel, le arăt următorul pasaj-cîș. Bat aici unul din ultimele pitoane, o platbandă – mică și amărîtă, dar foarte utilă aici...

/ A stat cîțiva ani acolo, inclusiv discretă, pînă cînd nu știu cine mă-sa nu a avut loc de ea și a scos-o... Mi-era ca un amic vechi, îi dădeam binețe de cîte ori ajungeam acolo, fiind ajutat să-mi trec cordelina prin urechea altminteri destul de strîmtă... Am imaginea acelei platbande și acum în ochi, pe o bucată de rocă gresioasă, încălzită de soare – că doar nu eram nebun să nu aleg o așa zi pentru revedere! /

... Fac apoi asigurarea în jnepenii aflați la sud de Tunel. Locurile sînt de acum mai puțin periculoase, singura problemă fiind a apei de pe jnepeni... E închis, e pîclă, se simte apropierea serii într-un ceas-două. Vîntul se duce în oase.
Mai este și oboseala, cel puțin în ceea ce mă privește.



Orientarea e dificilă pe așa vreme... Ieșim la stînga din nou în Creastă, de unde suim către Cruce. Încerc să merg cu mîna în sîn, de frig, uneori se poate, uneori nu. Tot e bine că am bifat ieșirea din zona dificilă!
Nesiguri de funcționarea telecabinei, luăm apoi Brîul Mare. Cutia se dovedește a funcționa, dar noi sîntem deja angajați în coborîșul Văii Jepilor. prin semiîntuneric, pe coastele Caraimanului aproximativ din dreptul cabanei, o capră neagră ne privete. Nu-i arde să se îndepărteze, de unde interpretăm că vremea e nasoală dacă pînă și unde asemeena animal simte nevoia companiei oamenilor (zicem noi...).
În pădure mergem pe întuneric, lipsindu-ne o lanternă. La unele schumbări de sens, Matei aprinde un chibrit. Eu unul-s ca orbii, datorită ochelarilor mei fumurii... În locurile cu probleme pipăi spatele celui din față. Știind ce hău se lasă spre vale, mai ales pe ultimul versant al Jepilor, nu ne simțim tocmai bine. În această parte a turei, lideri sînt amicii Marius și Matei, care se descurcă bine. În general, mă laud, nu ne pierdem cumpătul, dar fără îndoială este o experiență de evitat în viitor.
După un interval ce pare nesfîrșit, ieșim la marginea orașului. În șoseaua națională, luăm o stație autobuzul. Apoi, în gară, utem în fine să schimbăm din udăturile de pe noi. Eu, de pildă, ciorapii. Aș vrea să dau un telefon interurban, acasă, dar un bleg o tot lungește și nu mai ajung să dau...

Tren 3003. 10 lei. Nani aproape o oră.
Acasă, minune, e apă caldă!


Completare.

1.
Chit că mă dădeam vaccinat, peste trei săptămîni mă prinde iar noaptea în zonă! Deși venit cu tren matinal, ritmul colegului Sandu dar și neatenția mea asupra orarului a făcut să ne prindă seara... tot la Tunel. Fript cu ciorba lungimii drumului pe la Cruce, am zis să iau Brîul spre Portiță. Faptul că parcursesem cu o lună în urmă drumul ales nu însemna că știam și chițibușurile unui drum alpin nu tocmai clar. Aș putea sune chiar că încîntarea și dezinvoltura trecerii precedente a dăunat la re'inerea amănuntelor terenului... Ca atare, în mica copaie dincolo de cale e un prim pasaj (cînd vii dinspre nord) mai subțire, am găsit de cuviință să fac rapel pe scoc. Nu mă întrebați ce va fi fost în capul meu... S-a putut reveni prin marea de jnepeni în Brîu (am uitat toate amănuntele!), dar s-a pierdut fără îndoială mult timp/ Îmi amintesc sentimentul de pierdut - în sensul aflat în prag de noapte pe teritoriu dificil și departe de așezările omenești – cu care îl priveam pe Sandu executînd rapelul spre bazinul Văii Spălăturii.

Pe cînd am atins bolovanii Hornurilor (la vreun 6 seara), acolo locurile erau în întuneric, iar cerul mai păstra urmă de albăstreală a luminii apusului tîrziu. Poetic vorbind, am simit un ceva aparte, plăcut, dar năpădit curînd și total de griji. Inevitabil, la Portița era întuneric.

Evitînd de data asta ferm mersul din nou pe întuneric al potecii Jepilor, am suit a cabana Caraiman, apoi la Babele (aici era apă, la șipotul de mai jos).


Aaa, era să uit! La rapel în bazin Spălătură mi-a fugit rucsacul în vale...Poc, poc, poc... Cred că aveam o mutră... Cum în dînsul se afla și aparatul foto Zorki al Anei Fotescu,.a doua zi am venit să-l recuperez. Cutia foto fu întreagă, nu și era normal...) borcanul cu sarmale. Sandu a venit cu mine pînă la ieșirea Văii Spălăturii din canion (cu ocazia asta am cunoscut locurile, inclusiv crucea lui Ivașcul aflată aici).
Ca în filmele cu proști, mi-a mai fugit o dată (1987) desagul din același punct... Acolo, sub hornul de rapelat, e o pantă care nu te pune în gardă vizual, dar – după cum am arătat – fatală pentru rucsaci... După cum, jamais deux sans trois, bagajul a căzut o dată și din partea opusă a bazinului, pe cînd un amic a vrut brusc asigurare. Iar, pe cînd scoteam nervos coarda, n-am dat atenție suficientă rucsacului...
Poate esențial este – dincolo de așa incidente de pus la gazeta de perete - că toată lumea este teafără azi...


2.
Matei nu s-a speriat să vină cu mine spre o viitoare tură, numai că – peste 1-2 săptămîni – ploua, așa că ne-am oprit la refugiul din Valea Albă (singura dată cînd i-am trecut pragul, nu știu ce hram purta...), pentru a coborî apoi alene prin pădurea Muticelului și Poiana Coștilei. L-am vizitat și acasă, în Pantelimon, ocazie cu care ne-a cadorisit un set de poze din tura pe AH...
L-am revăzut abia este opt ani, la o ședință publică a recent înființatului CAR


Poze poate complementare

Ana, pe care o am în computerul de față într-o singură poză privind cît de cît la obiectiv:


E pe Valea Poienii, în vara aceluiași an - cînd doar ea a depășit în cap de coardă Săritoarea cu Bolovan, este drept că prin oarece ocol prin stînga.
O fată tare de treabă - acum constat că nu am scris mai nimic despre ea, în decursul anilor... Probabil reticența-mi (vorbește eternul-în-priză psiholog) e legată de vreo proiecție către sora mea cu care nu mă am grozav de bine de niște ani (se vede la unele comentarii...). Proiecție în sensul că vorbe bune către Ana riscă să tulbure cele de - realmente - bine către rubedenia amintită.
Deci rămîn dator cu niște pomenite despr Ana.
Care a fost încă o chitită în ale abruptului cu care am venit în contact. Dar care a avut ghinionul (oare ghinion?) să se apuce relativ tîrziu de acest sport, la vreo 35 de ani...


Și, pornind de la faptul că nu găsesc pe moment colile cu fotografiile lui Matei.
Ani de zile am stat cu impresia că pozele lui erau mai reușite. Și chiar erau, în ce privește nemișcarea. Acum constat însă al jafurile mele reproduc mai bine dramatismul turei...


Apropo de poze.
Am cunoscut-o pe Ana Fotescu în toamna lui 1979. Peste puține luni, am plecat militar. Unde, dacă m-am priceput iar la un mment dat am ridicat (pardon, am vîrît!) două degete în sus, mai făceam-una alta pe linie foto în acea unitate militară.
S-a pus la un moment dat problema a nu știu ce concurs foto... Nu contează ce a ieșit, cît faptul că am găsit demne de concurs niște imagini de-ale Anei de care îmi aminteam. De pildă, pe Valea Mălinului, pe zăpada de iunie.



Cu ocazia asta am împrumutat de la ea niște negative. Neam prost poate, am copiat pe hîrtie și ce mi s-a părut interesant... De pildă, instantanee din turele ei - probabil - din 1977-78.

Relizez acum că Ana a apărut, ca atîția alții, la Floare de Colț, unde a urmat filiera obișnuită: ture în (abrupt) Bucegi cu grup mare de pe acolo, respectiv excursii prin țară. 




...După un timp, gusturile s-au decantat, fata axîndu-se îndeobște pe văile Bucegilor. 


Unde avu în preajmă alți nou apăruți în zonă, precum Daniel Georgescu, Alex. Pizanti, Gelu Arghiriade, Aura, NN și mulți destui alții.



Ce la stînga: Marian, Pizanti, Vali Peneș, Aura.

Alte imagini, în același subiect:


În Hornul Coamei.












În Hornul cu Floirile, din muntele Jepii Mici.

Mara, în Valea Crăpăturii.
Grup de la Floare de Colț, în Valea Col'ilor, cu vedere spre Colțul Mălinului.

La stadiul ăsta ne-am cunoscut... Am reușit ture frumoase împreună.







Ultimele imagini sînt luate din Valea Poienii - inferioară, respectiv la retragerea după o tură pe Rîpa Zăpezii.

















Un comentariu:

  1. In sfarsit am inteles ce au atat de special fotografiile tale de pe munte! Au un dramatism al lor, chiar si cele facute de colegii de tura. Nu stati "ca la fotograf" ci va opriti pentru o clipita (stop-cadru cum scriam) si apoi continuati.

    RăspundețiȘtergere