miercuri, 1 mai 2013

/ MUNTE/ "Singurătatea verticalelor", observații





Cartea “Singurătatea verticalelor” ține de situația pietrei aruncate în fîntînă, pe care persoane excesiv de serioase țin apoi să o scoată din adînc.

Considerînd că e pierdere de vreme să demontez cărămidă cu cărămidă edificiul ei – trec aici peste faptul că cine e amorezat de ea, de stilul propus va rămîne astfel indiferent de contraargumente –, voi păși pe drumul direct al prezentării din start a opiniei mele.



Lucrarea este o făcătură, în sensul că unui cățărător – totuși – cu nimic ieșit din comun i se atribuie un jurnal, care jurnal mai apoi este manevrat în fel și chip cît să declare pe autor o persoană nemaipomenită, și implicit generatoare de mit în Ardeal.
Postîndu-mi de acum concluzia, eu cred că o familie cu acute pretenții de nobilitate socială (“veche și ramificată familie clujeană”, după cum spune prefațatorul) își voiește continuat cu orice preț linia dorit glorioasă.




Pe la 1916, directorului liceului Șaguna din Brașov, Iosif Blaga (aici nu putea lipsi o paralelă spre filosoful Lancrămului, cu dătătoarea de bine la un anumit public: “România dodoloață” - acesta este primul lucru pe care îl reține prefațatorul Virgil Mihaiu  din Hronicul și cîntecul vîrstelor...), ține un discurs patriotic la intrarea trupelor române în Brașov. Cum prezența acelei armate este foarte scurtă sub Tîmpa, dascălul se refugiază de teama represaliilor foștilor stăpîni în Regat. Oficialitățile române nu rămîn datoare, trimițînd intelectualul ardelean ca atașat de presă în țările scandinave. Unde, am sentimentul, rămîne... decenii – cît să-și facă și fiica studiile la Uppsala.

Alt moment de pus în ramă, în optica unui prefațator care fără îndoială nu scrie de capul său, este prestația generației următoare - mai exact a domnișoarei Marioara Blaga – la Conferința de Pace de la Paris, dacă înțeleg eu bine aceea din 1947... Acolo tînăra își cunoaște viitorul soț, consilierul economic Mihail Șerban, ajuns apoi, pentru mulți ani, rector al Institutului Agronomic din Cluj.

Chit că sîntem asigurați de “inflorescența de evenimente” și caractere ce marchează istoria familia (altminteri “emblematică pentru ținuta intelectualității transilvănene de-a lungul contorsionatului nostru secol”), de la Marioara și Mihail se sare la “numeroșii lor nepoți”. Dintre care prefațatorul l-a cunoscut mai bine pe un Moțu, apropiat ca vîrstă. Pe Alexandru Brăduț îl urmărea doar cît în permitea eterna criză de timp a maturului...



Dl Mihaiu poate jongla cum vrea cu vorbele, poate pomeni și de contorsiunile secolului, dar pînă una-alta arborele genealogic în cauză a trecut mai mult decît îndestulat peste hurducăturile timpului...



 Eroul de la 1916 - după ce depune probabil vreun jurămînt stăpînirii chezaro-crăiești, după ce perie mult și bine anumite idei și persoane, pentru a obține acel fotoliu  nu chiar de colea la “Șaguna' - lasă totul baltă. Se mai întîmplă... O trecere foarte frumoasă operează un reprezentant al familiei și odată cu venirea comuniștilor, cînd evită (pot ghici cum a arătat pactul cu stăpînirea roșie, dar și materialele aceluiași despre glorioasa agricultură sovietică...) nu doar închisoarea, dar este ani buni rectorul unui important Institut din Cluj...



Această maximă (ca mișcare în sine, dar și rezultate) versatilitate prin vremi duce la familia în situația în care își poate trimite fără probleme - la un complicat altminteri 1982 -  odrasla îndrăgostită de alpinism în Vestul Europei. Unde tînărul posedă atît pașaportul celei mai restrictive țări comuniste,  necesarele vize pentru a străbate inculsiv Spania.

Acesta a fost reproșul de căpătîi (aproape unicul...) care i s-a făcut inițial cărții, în general demersului  de săltare a lui Cuxi pe soclu. Că, în vreme ce destulora din țară nu li se permitea să iasă  nici măcar la Ruse, junele Șerban ajungea fără probleme unde îi dorea inimoara pe Bătrînul continent. Nota bene: un Mihai Pupeza trecea înot Dunărea în noiembrie 1986, avînd totuși norocul de a răzbi finalmente pe tărîmul libertății, ceea ce nu a izbutit un Gabi Mărgineanu trimis înapoi din Iugoslavia, cu tranzitul obligatoriu și umilitor în închisorile noastre. 

Prefațatorul nu se încurcă însă în asemenea detalii. La solicitarea celor din spatele cărții, mai exact a familiei Șerban (e de văzut cine va fi fost cel mai înflăcărat membru în demers) omul așterne pastile dintre cele mai pompoase. Care, fără îndoială, au avut și au mare succes la o anumită categorie de minți. Recte, cea naționalistă, atît de permeabilă prin definiție clișeelor care îi gîdilă vanitatea.

Menționez că amintitele faceri-din-condei ale lui Virgil Mihaiu privesc viața în general, respectiv alpinismul în particular. Am arătat cum translează domnia sa omeneasca sete de notorietate a Șerbanilor între lucrurile frumoase ale Transilvaniei, respectiv cum glisează oportunismul dascălului brașovean de altădată către temeritate șamd.
În ce privește însă mersul pe munte, prestația condeiului în cauză trece inevitabil și din plin la invenție (și asta nu doar pentru că aparține categoriei temătoare de “lipsa pămîntului de sub picioare”)...

Inversînd un pic lucrurile, aș da un citat, pe care îl găsesc reprezentativ pentru nivelul de maturitate al lui Cuxi Șerban (cam 22 de ani pe atunci), sau ce puțin al celui clădit de intermediar în Jurnal:
Pînă la masa de seară vine și Tilo. Sîntem deci împreună și mîncăm cu poftă. Trecătorii ne urează:- Poftă bună! - Mulțumim și la masă nu vorbim! e replica lui Neluțu. A doua zi vine și Boby. Deci ne înmulțim, Cînd o vedem sosind, strigăm cu entuziasm: -  Boby! A venit Boby! Avem mîncare!”



Într-adevăr nu Cuxi, ci Neluțu (observați diminutivul!) rostește vorba de grădiniță, de puști care nu a primit îndeajuns, dar - din momentul relatat - asta găsește autorul Jurnalului  cel mai interesant de reprodus.

Că veni vorba, relatările poartă – cam în tot volumul - pecetea gimnaziului. În același timp, nu-ți trebuie minte multă pentru a mirosi invențiile, care țin și ele de fantasmele, de dorințele aceleiași vîrste. Cum e cazul duduii din Austria parcă, ce nu are altă treabă decît să-l agațe pe tînărul globe-trotter, să-l îndestuleze întru masă, cazare și... amor, iar a doua zi să-l lase să plece fără vreo tulburare...

În acest timp, șuvoaie de gogoși... lemnoase țin să ne asigure că progenitura familiei amice era ce nu s-a pomenit...:
De mic copil am fost oarecum martor – chiar dacă foarte discret – la creșterea acestei frumoase stirpe de Transilvania...”

Dincolo de asemenea inflațiuni, prefațatorul își revela și o interesantă optică...:
...Brăduț-Cuxi s-a dovedit, foarte curînd, un demn continuator al tradiției familiale, pe alte coordonate istorice. Urmărindu-i maturizarea /.../ mi se părea că el întruchipează o multitudine de însușiri exemplare, așa cum s-ar cere pentru formarea unui tineret ideal adecvat la, dar și lucid distanțat de epoca zborurilor cosmice...”

Zăbovesc asupra acestui gen de producții ale lui V. Mihai, căci ele vorbesc din plin și despre gusturile celor care au comandat, executat “Singurătatea verticalelor”.

În entuziasmul, altruismul și stenicele sale elanuri, acest tînăr părea să ignore reversul terifiant al vieții. În realitate, ca alpinist de vocație /.../ era perfect conștient că piscurile spre care aspira cu toată făptura aveau întotdeauna și un versant umbrit, rece, insidios-amenințător, asemenea unei premonițiuni. Dar, dintr-un pputernic instnct vital, își însușise rapid strategiile pentru combaterea răului: îl anihila prin exaltarea calităților solare ale omului, afirmîndu-le activ și cît se poate de concret. Fiindu-și, în primul rînd, sieși exemplu, putea acționa pozitiv și asupra celorlalți...”

Cum am spus, opinez fără ezitare că jurnalul e scris de altcineva (nu de Cuxi, ci de o persoană indiscutabil mai mare de ani, dar vizibil minată la suflet... Acel cineva nu are vreo treabă cu vorbele mari ale prefațatorului (asta presupunînd că expunerea lui V. Mihai conține maturitate intelectuală reală...), nici măcar atunci cînd se străduie, ajutat în acest sens de numeroasele pliante turistice ce pare să le fi avut în preajmă:

Drumul scurt pînă la Madrid și oprirea întîmplătoare, exact în fața Muzeului Prado, ne-a (sic!) permis să vizităm în aceeași după-amiază secția clasică, cu bogate colecții ale unr pictori ca Rubens, Goya,Velasquez, El Greco, Ribera și un singur autoportret de Rembrandt, Mi-au plăcut în special cele două Maya (vestida și nuda), apoi unele tablouri ale lui Velasquez, iar cu această ocazie am învățat să apreciez și pictura clasică. Pînă acum nu însemna nimic pentru mine. După ce soneria ne-a scos afară de la Prad, ne-am mai lombat prin centru, am văzut Palatul Regal și Plaza de Espana, cu statuia lui Cervantes și a personajelor sale celebre, Don Quijote și Sancho. M-a încîntat metropola, cu etapele sale succesive: medievală, a Habsburgilor, a Bourbonilor, romantică și contemporană...”

Legat de continuarea paragrafului, nu știu cum vor fi stat madrilenii cu disciplina urbană la 1982, dar am un pic de dubii că “seara, cu puțin efort, am găsit un loc ideal pentru campat, într-un parc din inima Madridului”. Genul Fac ce și unde vreau! privise și camparea pe malul unui rîu din preajma Zermatt-ului, unde pasămite se nimeriseră și niște bucureșteni simpatici. Ce-i drept, nu suficient pentru a li se reține numele – domeniu în care Șerban tace și cînd e vorba de persoanele care îi cazează întreaga familie (ba-i oferă și motocicleta pentru ture de viteză), pe drumu-i din România spre Alpi. Foarte vagi și rare vorbe, de asemenea, chiar despre părinții însoțitori.

La prima vedere, asemenea revărsări de informație (foarte numeroase) pot epata, dar ele țin totuși de rîndurile liceencei generice care, de teama de a nu fi tratată de amice drept inferioară, inventează la gros...

În paralel, filele lui Cuxi își văd liniștite de văditul infantilism, cu pasaje ce tind valoric spre cartea-pisc a neamului prost, în domeniu: “Fiul munților / Craiul pădurilor” (1, 2), atribuită unui alt nefericit, Andrei Sasu. Lucrarea din urmă este executată pe exact același sistem, inclusiv prin scoaterea la înaintare a unui bărbat-introductor cu limbaj de lemn – de unde bănuiala-mi că pofta i-a fost trezită autoarei tocmai de succesul poveștii lui Cuxi.

Revenind la prefațator (care, am sentimentul, ajunge să-l aprecieze pe Cuxi abia cînd îi sosește sub nas Jurnalul atribuit acestuia), socio-politic vorbind, stilul național-comunist - cel clasic ne proslăvea la greu, dar nu stuchea la mărimile planetei - îi este mai mult decît vizibil:

Campania lui Alexandru Brăduț de «cucerire» a Europei. Nici un fel de complexe provinciale. Un imens apetit cultural, în vădit contrast cu blazarea consumatorilor occidentali. Simpatice tușe ironice. Bonomie și totală sinceritate...”

Din acest punct, V. Mihaiu o ia sănătos (vorba vine) pe ale obsesiilor personale, cu vagi încercări de a nu se îndepărta prea tare de obiectul Prefeței:
Într-un Cuvînt înainte la paginile unui tînăr sortit morții timpurii (e vorba de Daniel T. Suciu, accidentat mortal, la 21 de ani, pe strada Andrei Mureșanu, la cîțva metri de casa familiei Șerban, în iunie 1981, filozoful Constantin Noica scria...”

/ Îmi cade fisa...! Pare să fie un caz asemănător, de june care indispune prin moarte așteptările familiei, căci altfel nu văd de ce Noica declamă din senin, bineînțeles și el trăgînd spre propriile umori...
Judecați și dumneavoastră. /

...«Ce se poate replica unui Occident care, spiritualicește, pare dispus a se sinucide? Să lăsăm, poatem nu fără nedumerire, occidentul să regrete dinozaurii dispăruți și speciile de salamandre în curs de dispariție: să-l ajutăm, cît putem, să îndrepte în natură dezastrele pe care el singur le-a adus; și să arătăm simplu că există aici, în Răsărit, desigur și în toate țările vecine nouă, un tineret care crede în alte valori decît cele elementare ale naturii...»
(Mamă! E clar că cele mai mari tîmpenii le spun mințile pretențioase!..., n. M.O.)

Merită văzută aici continuarea dorindu-se apoteotică a prefațatorului :

La 22 de ani, Alexandru Brăduț Șerban, avid de cunoaștere, întreprinzător și generos, convertise solitudinea cuceritorului de verticale într-o formă de solidarizare cu binele și frumosul. Și nici «Întîmplare oarbă și cîteodată sălbatic de crudă», de la care pornește textul lui Noica, nu poate șterge urma luminoasă lăsată de trecerea luminoasă a unei asemenea ființe prin sufletele noastre”.


Apropo de aviditatea intelectuală a lui Cuxi, am observat că – dincolo de pastilele autoarei-adolescente (voi arăta mai încolo de ce cred astfel) – remarcile la natura studiilor sînt inexistente. Se spune  la un moment dat că junele este în anul I și gata! Nici îngrijitorii plăcii mortuare nu se obosesc mai mult: dispărutul e “student” și atît.
În altă ordine de idei, cred că mă pricep suficient la a citi o fizionomie (fie și pe calea fotografiilor) pentru a nu zări cine știe ce intelectual în devenire, ci un simplu plezirist (cu destule trăsături proprii băiatului de bani gata), posedînd inclusiv umanul interes de a nu-i fi zărite slăbiciunile.

(va urma)


PS1
La prima vedere, văd pe Vikipedia că dl Mihai (dacă e vorba de aceeași persoană) pare la locul său, dar opinia-mi despre prestația dumisale din volum îmi rămîne neschimbată...


PS2
În căutarea unei poze pe net pentru a ilustra acest post, am dat peste scrisele cuiva - nu spui cine - despre Cuxi...
Acum, ca antrenat într-un anumit stil, am sentimentul că descopăr asemănări măricele de fibră între "Singurătatea verticalelor" și textul unui om care - teoretic - nu are legătură cu autoriatul Jurnalului...

Cum situația merită ceva comentarii, așa că o încredințez unui Doi roman, chit că partea anterioară nu a fost semnalizată în acest sens...



II


Alexandru Bradut Serban- CUXI
14. in memoriam
Ganduri la lansarea editiei a 2-a a cartii "Singuratatea verticalelor" a lui Alexandru Bradut SERBAN- "Cuxi" :
"Asadar Muntele este aceasta priveliste in care intru tot mai adanc si care la randul ei intra si ea in mine".

Acestea sunt ganduri din vara anului 1903 ale copilului de 8 ani Lucian Blaga. Ganduri pe care le-a asternut mai tarziu pe hartie in "Hronicul si cantecul varstelor", amintindu-si cu amanunte de acel  prim contact cu Muntele - in urcus pe Valea Sebesului/Valea Frumoasei spre culmile Surianului. Tot copil era si Bradut-Cuxi , cand a intrat prima data in privelistea Muntelui si cand aceasta a patruns si a ramas in sufletul sau, caci parintii lui si unchiul sau Mihai erau pasionati iubitori ai Naturii.

Notă M. Ordean
Interesant este că și prefațistul de la "Singurătatea verticalelor" pornește tot de la volumul memorialistic al lui Blaga... 
Altminteri, observați cum imediat se face paralela, pentru a transla eroului ceva din celebritatea lui Blaga...

"Noi mergem pe munte sa culegem amintiri"- a scris marele montaniard si alpinist brasovean Ionel Coman. Cuxi culesese deja multe amintiri din munte pana cand acesta l-a inabusit din neatentie cu imbratisarea sa in 11 febr. '83, la nici 23 de ani. De cativa ani, intrase in Cetatea Muntelui pe o alta poarta - pe cea deasupra careia scrie "Alpinism". Dorea in acest fel sa admire aceasta opera de arta a Creatiei, aceasta imensa sculptura- Muntele- si din alte unghiuri decat pana atunci. Incepuse sa astearna pe hartie aceste noi amintiri, senzatiile, trairile, bucuriile. Caci el urca muntele, stanca, nu doar cu muschii, ci mai ales cu sufletul. N-a apucat sa urce Everestul- cum isi dorea, dar a urcat Everestul din el."

Stilul este foarte-foarte asemănător cu cel din cartea atribuită lui Cuxi! E vorba de condei în sine, dar și de încercarea de a-l sălta hăt-sus-de-tot pe Șerban.
Mijloace și scop...

"...Guido Rey a scris că : "Ascensiunea este o neasemuita si de nedescris bucurie a trupului si spiritului". De nedescris !? Cuxi a incercat - eu spun ca a reusit - sa descrie aceste bucurii. Gândea desigur ca insemnarile sale sa vada candva lumina tiparului. Sa ofere la randul sau si altora bucurie din bucurie, asa cum facusera prin cartile lor Ionel Coman, Emilian Cristea, Walter Kargel si alti montaniarzi ai nostri sau straini."

Dacă nu am citit eu cumva neatent, dincolo de trimiterile cam din topor la Emilian Cristea, pe cînd se afla la Padina, ceilalți nu apar în carte.
Totodată, anticipînd poate zise ale mele din viitor post, Cuxi nu mi s-a părut nici tip introvertit, nici cu chef sau măcar timp să aștearnă pe hîrtie cearceafurile alcătuind cartea..



...TREC PESTE FAPTUL CĂ SCRIITURA IMEDIATĂ UNUI EVENIMENT E DIFERITĂ DE TIPUL (I-AȘ SPUNE BELETRISTIC) EXISTENT ÎN CARTE. 

"Din pacate, destinul a hotarat ca jurnalul pe care-l tinea Cuxi - o carte deschisa a sufletului sau mare - sa apara tiparit abia post-mortem. Prima editie din 1990 a avut un impact puternic asupra tinerilor (s. M.O.). Indureratii sai parinti au primit - si le-am oferit si eu dintre cele primite de mine - dovezi in acest sens. O fata sosita la Cluj dintr-un oras indepartat si-a exprimat dorinta de a vedea casa lui Cuxi, de a se plimba pe stradutele pe care alerga el seara de seara. Ea il cunoscuse pe Cuxi doar din carte. I-am rugat pe parintii lui Cuxi s-o primeasca. Poate isi amintesc cum le-a cerut voie sa atinga casca de alpinism a lui Cuxi, sa mangaie pioletul lui Cuxi..."

Vechea obsesie cu tinerii, întîlnită la interbelici și nu numai... Altminteri, mă întreb de ce nu se adresau și netinerilor: pentru că nu aveau vlagă pentru cunoaștere ori pentru că ar fi fost necreduli?
Povestea cu sosita la Cluj din oras îndepărtat îmi aduce aminte de alte fete, ajunse de la Baia Mare la Bușteni - cam prin 1985 - și tare și voind neapărat  să pună flori la urna lui Emilian Cristea. Ele neavînd treabă cu cățărătura...
Cert este că, dacă este reală, duduia de mai sus merită o investigație psiho... Oare ce-o fi ajuns?

"Am intalnit pe munte tineri care isi exprimau bucuria - nu de a da mana cu mine, un montaniard ca si ei - ci bucuria de a cunoaste pe unul dintre cei care au fost legati de Cuxi cu coarda ascensiunii si a prieteniei. Stiu multi tineri care au cautat cu insistenta cartea lui Cuxi, tineri care au xerocopiat-o ca s-o aiba aproape, la indemana. Caci e o carte ce te incita s-o redeschizi periodic si sa recitesti pasaje, pagini din care simti cum te incarci cu energie."

Am sentimentul că doar tinerii, mai exact o categorie a lor, pot fi prostiți cu scrise precum cele din cartea Șerban. Cred totodată, dacă exaltații pomeniți mai sus realmente au existat, că trebuie să ai mari goluri pentru a simți nevoia să te comporți în acel mod...
Există descrieri montane remarcabile - Coman, Baticu, Kargel -, dar care nu apelează o clipă la umflările (ce să mai spun de falsuri...) din textul Șerban! Nu l-am recitit de mult timp pe Terray, dar amorul acestuia pentru munte îmi amintesc că n-avea nevoie nici el de emfază...

"Din astfel de semnale, din dragostea parintilor lui Cuxi, din amabilitatea domnului Eugen Pop de la Editura Echinox, a iesit de sub tipar aceasta noua editie. E mai frumoasa decat prima si prin grija si priceperea in domeniul foto a lui Tavi Bortos si Marius Macicasan - prieteni ai lu Cuxi- si prin profesionalismul celor din Tipografia Ardealul.
Prin aceasta reeditare, Cuxi, care nu era departe, revine si mai aproape de parinti, de prieteni, de noi cei de aici, de tinerii in care arde flacara ce ardea in el, de Maria Sa Muntele.
Noua editie a cartii - semnalata de mine montaniarzilor si alpinistilor pe Internet - este asteptata cu nerabdare. Dar ca si prima editie, ea va fi citita si de catre alti tineri si mai putin tineri - chiar daca nu sunt oameni de munte - asa cum se citesc carti despre marii exploratori."

El o semnalează, iar ceilalți o așteaptă deja cu nerăbdare!
Sub aparentele amabilitate, poezie, practic omul manipulează la gros - de aceea și are nevoie de tineri, mai exact de un anumit tip al acestora.
Mai jos, veți vedea că omul aduce mulțumiri (pentru realizarea ediției secunde) tuturor montaniarzilor și alpiniștilor, nici gînd de vreo nuanță "iubitorii lui Cuxi"... Pot să-mi imaginez cum vede un asemenea tip vreo observație, vreo tragere de mînecă în privința demersului său... Apare imediat iritarea vehementă a celui căruia riști să-i strici un castel (de nisip) absolut necesar construcției sale interioare!

De munte te poti indragosti "la prima vedere" sau treptat, mai ales indrumat de un veteran, ca de catre un ghid intr-un muzeu de arta. Dar in sufletul unui tanar se poate trezi samanta iubirii de munte, dorinta de a-l cunoaste, citind o carte despre munte. Cartile acestea - scrise de montaniarzi nu beneficiaza de talentul, de mestesugul oamenilor de litere. Dar au totusi ceva care te fascineaza.
O astfel de carte este cartea de față.. Te teleporteaza acolo, in mijlocul actiunii, simtindu-te pe stanca, legat in coarda cu naratorul sau muscand zapada cu coltarii in urma lui. Ii vezi bucuria de pe față si din priviri, simti cum degaja energie... Peste o luna, in 19 dec.2003 , Cuxi ar fi implinit 43 de ani. Doamne, cate carti similare ale sale cu relatari din ascensiuni in tara si in marii munti ai lumii am fi avut acum in biblioteca !

Să pui umărul la fals, la nașterea unei cărți neadevărate, și apoi să asiguri că respectivul (ne)autor ar fi scris și altele, ăsta da lucru interesant!
Întotdeauna m-am întrebat ce anume în animă pe acest om, în demersul său. I-o fi fost Cuxi copil din flori? I-a cerut psihicul (iertat să fiu c tot fac apel la El, dar altă cheie nu am) să confecționeze neapărat așa ceva? Altă explicație nu am.
(În paralel, trimiterile la propriul fiu, Radu, sînt mai mult decît temperate.)


Chiar nu știe că au fost și sînt destui cățărători buni (și tineri...), că dintre ei au și murit? A venit careva să ridice ode unui Bebe și Mircea, cei căzuți în 1978 din Peretele Văii Albe? Nu, pentru că nu i-a ars pipota nimănui din anturaj să-i ridice (o exista glanda penibilului pe acolo...) pe soclu, cu atît mai puin unul fals!

"In numele montaniarzilor si alpinistilor, aduc calde multumiri tuturor celor care au contribuit la aparitia acestei carti mult dorite, tuturor celor prezenti si celor care ar fi dorit sa vina dar n-au reusit.
Cartea aceasta frumoasa si plina de viata, ea si impactul ce-l va avea, reprezinta un monument In Memoriam, pentru cel care a fost si ramane Alexandru Bradut Serban- CUXI."
Cluj 15 nov. 2003 /.../

Adaugire in 15 nov. 2006. Alpinistul aradean Zsolt Torok s-a intors de curand dintr-o ascensiune pe optmiarul himalayan Cho Oyu. Inainte de plecare, m-a rugat sa-i cer doamnei Corina Serban ceva de la Cuxi- "sa-l duca pe Cuxi in Himalaya". Zsolt a scris zilele trecute pentru iubitorii de munte: (redau partial; articolul intreg si cateva poze color puteti vedea la adresa:
http://alpinet.org/main/articole/show.php?id=2144&lng=ro

"*Spre Himalaya. In Memoriam Alexandru Bradut Serban (Cuxi)

Eram la inceput, abia apucasem cateva trasee, visam tot timpul la ,,mai mare”, cand un prieten bun m-a cadorisit cu o carte "Singuratatea verticalelor", scrisa de baiatul acela care a murit in avalansa in Muntii Retezat.
Citind aceasta carte am inceput sa simt o puternica simpatie fata de Alexandru Bradut Serban. La o alpiniada organizata de timisoreni, m-am intalnit cu Dinu Mititeanu. In drum spre Gentiana spunea ca pe vremuri exista parerea generala ca in cazul in care s-ar fi organizat o expeditie in Himalaya, Cuxi trebuia sa participe. Nu am uitat aceste cuvinte.

Mititeanu fabrică la 1984 ("Almanahul Turistic") ideea respectivă, apoi, pînă în 2006, o transformă în părere generală!! Iar Torok îl crede ca o gîscă!
(Din punct de vedere al persuasiunii, la 1984 Dinu M. apelează la E. Cristea, iar la 2006 la ideea de unanimitate...)

"Dupa ce a escaladat obeliscul Alpilor a fost intrebat: " Alexandru Bradut Serban, ce iti mai propui sa cuceresti?”, raspunsul sau a fost: "As vrea, as dori foarte mult sa merg in Himalaya”.

Asta e întrebare de stație locală a radiodifuziunii naționale...Cînd te gîndești că astea-s fabricate din burtă, nu-ți rămîne decît să admiri tenacitatea unora de a face din nimic bici, iar apoi să investighezi de unde li se trage...

În context, gîndul se sparie... Ce se s-ar fi făcut prestidigitatorii din spatele Fenomenului Cuxi fără moartea acestuia? Totodată, dacă acesta ar fi trăit, cum s-ar fi descurcat cu aspirațiile astronomice - investite, IMPUSE în persoana sa - ale acelorași??

"De 17 ani incerc sa escaladez pereti, versanti, creste, varfuri si de fiecare data cand ma intorc vad in ochii celor apropiati o usurare. Din pacate pierderea unui prieten, copil... pe munte nu poate fi compensata cu nimic.
Doamnei Serban, totusi as dori sa-i transmit cateva ganduri legate de fiul sau. Desi Cuxi nu mai e cu noi, el este prezent prin cartea lui, mesajul, gandurile lui, in inima tuturor celor care se afla in cautarea acelei lumi pe care am descris-o la inceput.
Poza lui Cuxi si insigna lui de salvamont sunt acum in Himalaya; Cuxi priveste zambind spre Cho Oyu, unul din cei 14 optmiari.
Torok Zsolt"

Că veni vorba, îmi scapă mie ori barim în ediția întîi a "Singurătății verticalelor" nu scrie nimic de vreo acțiune Salvamont a eroului? 



III



În episodul anterior, m-am ocupat cu precădere de prefață și de un In Memoriam al părintelui Mitului Cuxi, și anume Dinu Mititeanu.

Privind primele două capitole propriu-zise ale cărții, cred că nu mă înșel prea mult afirmînd că avem de a face cu o adevărată pledoarie pentru iresponsabilitate. 

"Traversăm Chele, ajungem la Școala Turdeană, acolo găsim doi alpiniști /.../ De jur-împrejur stau materiale pentru cățărat. Vali îi cunoaște. Marius Bob și Cristi. Îi roagă să facă puțină inițiere cu mine; mi se dă o vestă, sînt legat în coardă, se mai leagă și unul din ei și pornește în sus, filat de mine. Nu prea am înțeles explicațiile lui Vali despre rostul filatului, iar dacă omul ar fi căzut, putea să ajungă pînă jos, indiferent dacă eu l-aș fi filat sau nu..."

Dincolo de toate, în spatele povestirii stă dorul pentru aventură al infantilului (atenție, povestitorul nu este egal Cuxi!), coroborat cu dorința de a face doar ce vrea. Doar acestea pot însăila lucrurile cum ne sînt expuse aici...
Dacă povestitorul este o doamnă, e foarte posibil să fi existat - foarte curent la femeile voluntare - dorința din copilărie de a fi băiat. Nu-l mai citez aici pe Freud, ce și cum...

"Acum îmi vine mie rîndul. Îi dau drumul cam grosolan în sus, mi se pare banal; nu prea folosesc mîinile și mă întreb ce rost are coarda în treaba asta, pînă acum n-am avut niciodată coardă și totuși a mers..."
Ziua curentă relatării fiind și prima în alpinist - eroul o spune!

Cum, avem pretenții prea mari de la orator? Nu credem, cîtă vreme el se vrea cumulul de calități nemaipomenite de care sîntem asigurați pe toate căile... Că veni vorba, gesturile curente ale lui Cuxi țin infinit mai mult de copilărie, decît de maturitatea, de bărbăția în care intră, totuși, un om la 20 de ani...
Probabil însă că, mai bărbat fiind, nu ar fi plăcut celor care-l voiau drept păpușă, respectiv foarte tinerilor interesați să rezoneze cu povestitorul...
În context, cam toți cei cu are intră în contact sînt apelați (doar) pe numele mic, nu veți vedea pomenit și numele de familie, cu atît mai puțin nu veți afla despre ierarhii, cine e mai mare în acea secție de alpinism.
În care secție lucrurile se petrec precum în visele copiilor rebeli, nimeni nu impune nimic, omul nostru nu e luat în evidență, nu află de ritualul clasic, dacă vrei să iei categoria III, trebuie să faci asta și asta... Nimeni nu pare să-i ofere o necesară totuși teorie despre fenomenul alpinism...

Omul nostru nu are o lună de alpinism cînd ajunge la "alpiniadă în Vadu Crișului". Aici, "în sfîrșit sosește Vali și încep să-l pisez că vreau și eu să particip". Subsemnatul Ordean nu  a participat pe la așa întreceri, dar e sigur că pe acolo există o ordine a competiției (reamintesc, e vorba de participare). Altminteri vorbele mari curg rîu, precum Crișul: "Filez, se urcă, filez, se urcă, se oprește, se leagă, filează, mă urc. Mă urc... e fantastic, mă urc, m-am urcat. Este o bucurie, nici nu știu ce să zic..."
Nu știu ce a intervenit diferit, în acel IVA, de entuziasmul cutezătorului este infinit mai mare decît cel nutrit în tura precedentă de III B... 
"Sîntem sus, e fantastic, acuma știu: voi face alpinism, voi fi un alpinist. Viața mea... alpinism".
Sînt niște vorbe al naibii de frumoase, dar nu pentru cine cunoaște fenomenul. Stau și gîndesc acum dacă am, mai întîlnit așa gen de relatare, la alpiniștii noștri... Parcă nu (simt că tot un clujean s-ar apropia...), în tipărite. Nici pe net. Nici nu mă miră, adevărata plăcere este un ceva pe care nu simți nevoia să-l exteriorizezi, decît dacă vrei să dai gata pe cineva...

Există o zonă unde naturalul direct al povestitorului real  răzbate la suprafață. E vorba de teama față de cei nițel mai mari ca vîrstă. Naratorul jonglează cu vorbe gen "Muntele ne-a unit!", prietenie, dar din suflet pare să vină numai această teamă de frații mai mari. Uneori fereala este benignă, cum este atunci cînd intră în traseul Școala Turdeană, cu un începător, "ca să exersez puțin rolul capului de coardă" (afirmația din urmă e discutabilă, cîtă vreme cu puține minute înainte fusese - cap schimbat, înțelegem - într-un IVA): "Cei mari nu ne-au văzut. Cînd au observat și m-au întrebat ce fac, am scos-o cumva la capăt". Mențiunile de acest gen nu sînt puține și răsar absolut neașteptat în noianul de amici cu nick-uri de grădiniță. De pildă, suie Directa Albastrei, dar stă apoi cu grijă să nu fie certat pentru pretinsa imprudență...
Tipul de teamă trece și la prieteni. Dan Păvăloiu, presupunînd că materialul chiar îi aparține și în întregime, spune că a evitat să pună întrebări cu privire la atmosfera mai tensionată survenită la un moment dat în grupul de colegi alpiniști: "aș fi vrut să pun întrebărim dar nu îndrăzneam, era tradiție ca cei bătrîni să-i repeadă pe cei tineri".

În paralel și poate paradoxal, Cuxi se bate pe burtă cu lumea foarte mare a alpinismului. Cristea e un asemenea per tu. În mod totuși neașteptat, tratamentul îl privește și pe Alexandru Floricioiu. E foarte posibil ca aici să fi intervenit modul de relaționare cu adultul din familie, la per tu mai exact.

Apropo de intervenția în texte, cura (tot infantilă) prin scris își face cunoscută prezența inclusiv în scrisele lui Păvăloiu. Pe care, după dispariția lui Cuxi, îl zărește la un moment dat - în preajma unui loc de antrenament în Cluj - un confrate mai experimentat. Acesta nu-l cunoștea pe D.P., iar totodată deprimarea decurgînd din pierderea amicului îl oprise să se cațere în chestii serioase, dar acum, subit, l-a apucat căldura (față de un necunoscut), a început să dea sfaturi, îndrumări, iar finalmente au plecat amici...

Cum am amintit anterior, de numele lui Cuxi Șerban este legată nu o dată ideea de Himalaya. Îmi este o enigmă cum se cuibărește această păsărică încă de la prima deplasare serioasă, în a treia lună de alpinism. "Retezatul e un capitol nou și mai aproape de alpinism, mai aproape de Himalaya". Totul sună perfect, dar aflăm și cum stă Cuxi cu mînuirea elementarului piolet: "nu prea știu încă nimic despre aplicațiile lui". Aici poți cădea extaziat cum că din fragedă pruncie alpină omul viza Muntele-mamă, însă în realitate la mijloc este o o pur și simplă scriere de către altul a unui text pus în brațele unui mort.
Nevoia de Himalaya din context reprezintă mai degrabă mărimea sentimentului de insatisfacție existențială care se cerea acoperit cu orice preț.
În general, dacă nu ne înșeală simțul, textul curge în funcție de dispoziția autorului... Odată își laudă ditirambic amicii, pentru ca nu departe să intercaleze un pasaj vizibil inventat: de la Padina pînă acasă la Cluj, Cuxi pasămite cară - fără să știe - "gros și neguros, un buștean de brad", plasat acolo din dragoste de oameni de bravii camarazi.


Ce am mai observat în relatările cărții?
Păi, nu prea există rătăciri, decît atunci cînd interesele reflectorizării pozitive a propriei persoane o cer. Altminteri Cuxi primește două-trei ("aproximativ") detalii la cabana Ascunsă despre amplasamentul Crestei Frumoase și nimerește traseul fără complicații. Ce-i drept, chit că e ridicat  ca montaniard la cerul valoric, rîndurile sale pot fi orice, numai îndrumar de deplasare nu - vezi de pildă (am mai pomenit-o) descrierea turei Padina-Omul, probabil pe Culmea Strunga.

Mă veți trage de mînecă - dincolo de eroismul deplasării pe verticală - asupra acurateței descrierii. Care și mie îmi pare, într-adevăr, onestă, chit că nu am călcat prin mai toate acele locuri. Nu știu însă dacă întreprinderea va fi fost foarte complicată pentru un apropiat (al familiei Șerban) priceput, călcător al acelor trasee și avînd totodată la dispoziție ghidurile consacrate.
Că veni vorba, lucrarea reproduce cîteva dintre schițele de trasee ale lui W. Kargel, fără să le pomenească însă paternitatea...


IV


Mă uit cum se face intervenția la greu în scrisele altuia - aici realmente existînd ceva la bază (e vorba de rînduri comemorative solicitate amicilor), nu ca în cazul lui Cuxi, care va fi scris cel mult tabelul cu traseele parcurse.
E vorba de textele semnate de Dan Păvăloiu, repectiv Marius Tomescu.
În cazul primului, el cchetează pe la mijlocul materialului cu ideea de amiciție de vis ce l-ar fi unit cu tînărul Șerban, dar nu cred că astă relație fie și apropiată i-a conferit date despre copilăria acestuia, după cum nu cred că D.P., oricîte eforturi ar face să se plieze mediului doritor de povestioare specifice, ar purcede la afirmații precum cele sub care îi e pusă semnătura:
"Brăduț.. un nume parcă predestinat, reflectă dragostea părinților pentru pădure și munte, pentru natură. Copilul a confirmat curînd această predestinare cînd, purtat pe brațe la Tușnad, cerea să die dus în due, atras probabil de formele, de culorile și de cîntecul păsărilor din pădurea de brad, iar la doi ani și jumătate scăpat de supravegherea surorii mai mari, a pornit singur spre munte, pe drumul pe care îl văzuse plecînd pe tatăl său /.../ "

În același timp, cred că e ultimul gen de confesiuni pe care un tînăr (mai ales unul destul de orgolios, precum A.B.Ș.) l-ar face unui amic...
Care amic, totodată, nu avea vreo șansă  să alcătuiască construcțiile... mămoase din text...

"Mai tîrziu și-a îndemnat tatăl să facă împreună un traseu de creastă în Făgăraș, de la Suru pînă la Urlea, dar nu s-a lăsat cucerit de acesta, pentru pasiunea vînătoarei /.../ Pe măsura maturizării, s-a identificat tot mai puțin cu finalul sîngeros al acestui sport. Alexandru Brăduț a căutat un drum propriu și a găsit o pasiune mai pură, în competiție doar cu muntele și cu sine însuși, iar acesta a fost alpinismul."

Poate că am mai precizat în acest post: cine practică alpinismul este alimentat (nu aș spune răsplătit, e vorbă mare...) din plin cu un ceva. Montaniardul nu mai are nevoie de vorbe în completarea pasiunii sale, decît dacă are vreun contract cu o revistă proastă - dar și atunci se va feri de reacția confraților. Procedează așa eventual un dromovorus, un mergător  pînă la epuizare (egal aici un fugător de ceva din sine, din lume) și atît,  care nu ajunge la ceva-ul de care pomeneam, dar în paralel - urmare a neputinței de a-și domoli instatisfacția - dorește să dea gata.

În materialul lui Păvăloiu este de punctat o nouă răbufnire a adîncului adevăratului povestitor, despre care am am mai amintit, și anume: "Crescînd între băieți mai mari, a cunoscut umilințele (dar pe unde naiba umbla taică-su?!) celui mai slab și astfel, la rîndul său,  devenit protectorul îndrăgit al celor mici, din taberele de schi și de vacanță, ca apoi alpinismul să-i potențeze această dragoste de oameni...."
Glume.
În paralel, tare aș citi un text din epocă al acestui Păvăloiu, eventual chiar unul de mai tîrziu...

Alte bancuri debitate cu maximă seriozitate:
"Totodată, conștient de seriozitatea necesară alpinismului (dincolo de nararea isprăvilor, eu unul nu am simțit gravitate în carte. Nici chiar cînd condeierul o caută cu lumînarea, ca în paragraful întrerupt aici, n. M.O.), citează repetat în agendele sale pe Henri Troyat, privind judecata implacabilă a muntelui, iar pe masa sa de lucru a rămas  lucrare cuprinzînd pericolele de iarnă ale munților, elaborată după un studiu modern despre avalanșe... (s. M.O.)"

Lista perlelor de acest gen este lungă.
În cazul celor atribuite lui M. Tomescu, obsesiile celei/celei care de fapt nu părăsise biroul sînt vizibile în numeroase locuri:
"În spatele nostru despicătura cheilor se pierdea în ceața înserării. Lăsam în urma noastră o minunată zi de februarie. Clipe fascinante, înnebunitor de ireversibile, treceau în amintire..."
În alte situații, omul invizibil primește informații poate corecte (deși mai jos e de văzut ce premiere se făceau așa iute...), dar își pune din plin amprenta nepriceputului. Este drept că nu lipsesc imaginația, obsesiile și chiar enunțurile alandala:
"Am ajuns să ne cățărăm împreună în Cheile Aiudului. El era la al 100-lea traseu nou pe care îl făcea și voia să fie prima lui premieră. Ne-am hotărît pentru peretele Data, unde eu mai participasem la cîteva premiere și pe care îl cunoșteam foarte bine, sub aspectul configurației rocii. / Ne-am ridicat cortul sub perete și dimineață am intrat în premieră /.../ După 5-6 metri, pe care s-a cățărat excepțional, pitonînd prudent, un piton iese cu el și cade cîțiva metri / Îți dai seama, era prima noastră cățărare, era firesc să fie afectat /.../ M-am oferit eu să merg și am pitonat pînă la creastă. Din păcate, nu m-am gîndit să-l las, să iasă sus; nu am bănuit că aceasta i-ar oferi o satisfacție deosebită. / A doua zi am intrat într-o altă premieră /.../ Urca dezinvolt, cu multă eleganță în mișcări, depășind parcă fără efort pasaje de mare dificultate. Cu o seară înainte: Cum te simți cînd ieși primul la creastă? De data asta ultima lungime i-a revenit lui și am citit atunci pe chipul său fericirea pe care ți-o dă parcurgerea unui traseu inedit."
Relatarea trimite la oroarea unei anumite categorii umane de a fi doar primul. Ea în sine ascunzînd poate altă oroare, aceea de a fi nu fi părăsit... Și care nu-i obligatoriu să lipsească, în cazulcopiilor față de care părinții au așteptări prea mari...

În volum există și o fotografie a lui Tomescu (la ieșirea din peretele Văii Albe). Mie, ca și în cazul lui Cuxi, nu mi se pare că e tipul de om interesat să aștearnă asemenea scrise, să literaturizeze în general.


Încheiere

Păi..., mă opresc aici. 
Cu două precizări. Una reluată: există destui susținători ai Mitului pe care nici o demonstrație, nici o tragere de mînecă nu-i va clinti din optică. Dar îi va irita, căci așa le e modul de funcționare.
Altminteri, doresc să incit la noi direcții de cercetat fenomenul Cuxi Șerban.

Găsesc întîmplător o imagine de la comemorare Cuxi...




Poate voi fi rău - deși față de măgăriile reproduse mai sus sînt neînsemnat, plus e că e posibil să spun adevărul, chit că (dincolo de slogane) e periculos să folosești așa sculă...
 Lumea cea multă și pioasă de acolo este totuși în situația unui animal oarecare, acela care nu știe ce duce...
În practică, lumea nu se omoară după adevăr. Îi dorește comoditate, plăcut. Urmăriți cum sare în sus omul comun cînd îi strici comoditatea în numele adevărului... Urmăriți la ce recurge, pentru a-și îndepărta disconfortul, pentru a-l desființa pe deranjant...


În același timp, pentru a vedea că se poate și altfel, iată gîndurile despre munte (în particular despre tură hivernală în Albastră) ale altui om.


*

Apropo de amploarea glumei (proaste):
"Pentru început urcăm cu toții către crucea lui Cuxi, câțiva noi colegi își primesc carnetele de membru, ținem un moment de reculegere, facem o poză de grup..." (link)




Oarecare Epilog, aici.

4 comentarii:

  1. Se pare că întradevăr a fost pierdere de vreme demersul tău, așa cum singur anticipezi la inceputul acestui post. Vezi comentariile stârnite. Dacă ar fi fost ceva interesant în toate teoriile și construcțiile tale, ( clădite din cărămizile pe care nu numai că până la urmă le-ai demontat, dar, urmărind cantitatea de maculatură scrisă, se pare că le-ai spart bucăți și le-ai ars din nou) probabil că subiectul ar fi stârnit polemici și ai fi avut și tu ceva trafic.
    Din păcate competențele tale în psihanaliză si “ expertiza în fizionomii” sunt de nivelul unui alt mare dibuitor de “făcături”, CVT. Pot să contraargumentez ( se pare că-ți place treaba asta cu teoretizarea prin argumentație). Mă voi referi doar la “argumentele” tale, care mă vizează personal; n-aș dori să mă acuzi de cine știe ce influențe oculte ale creatorilor de mituri:

    1. “În cazul celor atribuite lui M. Tomescu, obsesiile celei/celei care de fapt nu părăsise biroul sînt vizibile în numeroase locuri:
    "În spatele nostru despicătura cheilor se pierdea în ceața înserării. Lăsam în urma noastră o minunată zi de februarie. Clipe fascinante, înnebunitor de ireversibile, treceau în amintire..."”

    Pasajul legat de Turnul Ascuțit l-am scris personal; părinții lui Cuxi nu m-au influențat în nici un fel și nu au modificat nimic din textul pe care eu l-am predat. De asemenea poezia semnată de mine ( apare undeva la sfârșitul cărții ) este a mea și o consider bună. M-am bucurat când am văzut că apare în carte. Mă mir că n-ai făcut asociații tenebroase și pe acest subiect.

    “În volum există și o fotografie a lui Tomescu (la ieșirea din peretele Văii Albe). Mie, ca și în cazul lui Cuxi, nu mi se pare că e tipul de om interesat să aștearnă asemenea scrise, să literaturizeze în general.”

    In textul care însoțește fotografia la care faci referire, oricine are un pic de pregătire “rebusistică” poate să înțeleagă că dacă sunt trecut ca autor al pozei, eram în spatele obiectivului și nu aveai cum să mă vezi, iar personajul a cărui fizionomie o analizezi (deși singur recunoști că nu prea le ai cu analiza fizionomiilor) este pe cale de consecință Cici, adică coechipieru’. Deși am promis să mă refer doar la maculatura în care îmi apare numele, nu pot să nu fac analogie cu un alt pasaj în care construcția ta se baza pe o frază de genul- nu trebuie să fii expert în fizionomii ca să tragi concluzia că...... și trântești o concluzie din seria - Puțurile Gândirii. Și ca să vezi că de fapt tu nu ești atent deloc fiind prea preocupat să te asculți în argumentații, nu scrie nicăieri că poza ar fi la ieșirea din Peretele Văii Albe. De fapt este intrarea în Bivuacul I, ( dar tu nu prea cred că ai de unde să știi)

    Nu prea ai incitat “ la noi direcții de cercetat fenomenul Cuxi Șerban”.... ești prea mic ca să stabilești direcții. Scrii pre cum filmezi, filmezi pre cum fotografiezi și în loc să te ocupi de propria-ți desăvârșire, îți etalezi ignoranța.

    RăspundețiȘtergere
  2. E interesant mesajul tău, simt asta - chit că întîia lectură, imediat după venirea lui aici, mi-a fost superficială.
    Observ doar cum, sînt spatele unui stil care se doreşte să pară echilibrat, argumentat - se ivesc tratamente din topor, precum şi răutăţi cred eu inutile, chit că eşti foarte iute în a le depista la mine.

    "Dacă ar fi fost ceva interesant în toate teoriile și construcțiile tale, ( clădite din cărămizile pe care nu numai că până la urmă le-ai demontat, dar, urmărind cantitatea de maculatură scrisă..."

    Sînt un om care se bazeza măcar în parte pe vorba: "Nu am întîlnit om de la care să nu am ce învăţa", inclusiv luînd în serios observaţiile care mi se fac..
    În schimb, văd că la tine (mai exact, pornind fie şi de la un singur paragraf) rîndurile mele-s socotite maculatură, între altele pentru că nu conţin nimic interesant.
    În altă parte mă socoteşti ignorant şi prea mic...

    Mmmm.
    Parcă aş folosi mai cu atenţie atari caracterizări. Nu de alta, dar astfel oferim singuri arme adversarului.

    În rest, voi citi cu atenţie observaţiile tale.

    RăspundețiȘtergere
  3. Răutatea la care faci referire, citând fraza pe care o lași până la urmă în suspans, este de fapt o concluzie bazată pe cifre; ai scris enorm pe aceeași temă, în mai multe postări, iar numărul de poziții pro sau contra, dezbaterea în general, este nulă.
    Răutatea mea nu este aici, răutatea este la încheierea intervenției mele și pot să-ți spun că-mi pare rău pentru ea. Nu-mi stă în fire să jignesc, chit că intrarea ta cu bocancii în viețile atâtora, mi-ar justifica poziția.
    Încearcă să ignori răutățile. Ți-am reproșat mistificarea adevărului, care este aproape în fiecare frază. Îți reproșez energia consumată într-o direcție fundamental greșită, folosind instrumente murdare (undeva pomeneai metaforic, de oareșce bisturie- ale tale sunt și neascuțite și murdare). Iar în ceea ce mă privește, sper că am reușit să-ți clarific confuzia în care te scalzi. Iar dacă ar fi să-ți vorbesc despre Cuxi, nu mi-ar ajunge o zi întreagă, deși l-am întâlnit de cel mult zece ori. Ai putea să admiți atunci că sunt alte ingrediente fundamentale pentru nașterea unui mit.


    RăspundețiȘtergere
  4. "Încearcă să ignori răutățile..."
    Problema legat de acrestea nu era cît că m-ar răni pe mine, cît că-s bec de avertizare asupra (ne)obiectivităţii celui care le trimite.

    "Ți-am reproșat mistificarea adevărului, care este aproape în fiecare frază."
    Îmi revăd textul şi parcă nu l-aş plasa în categoria asta - mai ales cîtă vreme, în paralel, autori precum ai celor două cărţi pomenite în principal în post nu-şi fac vreun scrupul în a fenta adevărul.
    Să-mi arătaţi şi mie vreodată manuscrisul lui Cuxi, eventual şi nişte notaţii olografe (şi credibile) ale acestuia.

    Nu ştiu dacă am pomenit în post, dar îmi sar acum în minte momentele globe-trotter-ului Şerban în care îi cad cel puţin de două ori la aşternut nişte femei, în drumul prin Europa occidentală. NU am cum să nu miros acolo simpla fantasmă a unui tip mai puţin copt. Iar dacă nu el le-a produs, ci condeiul din umbră, e interesant cum îi funcţiona acestuia mintea.

    Legat de a vorbi o zi despre Cuxi, mie unuia poţi să-mi relatezi - vei observa că în general nu am nimic cu el, ci cu acei tipi pe care îi cred mistificatori la greu.

    Tot în zonă, mi se pare aiurea să caracterizezi "bisturiele" mele drept neascuţite şi murdare. Iar legat de confuzia în care m-aş zbate, privesc cu multă mirare pretenţia dumitale, chit că la o adică şi ea ea e depăşită de speranţa că rîndurile dumitale m-ar scoate din ea.

    Aş putea continua...

    Repet că rîndurile dumitale îmi sînt foarte utile, chit că nu în direcţia în care te-ai aştepta.

    RăspundețiȘtergere