vineri, 3 mai 2013

/ MUNTE, UMAN, PSIHO / Post-operațiunea 'Cuxi'


I


... Teoretic, îs un măgar că jonglez mai sus cu vorbe ușuratice legate de un băiat (demult) mort...
Dar cei care îl modelară plastelinic, în fenomenul tratat de în postul precedent - erau/sînt mai de pus la rană?

Nu am mai lungit-o în post, că și-așa apăreau la nesfîrșit idei noi...




Întrebați de niscaiva învățăminte / lucruri de reținut fură după întreaga cercetare?

Păi, în primul rînd, mie unuia îmi rămân în minte defulările autoarei.
(Spun asta perfect conștient că fenomenul este uman, caracterizîndu-ne pe toți! Și că, implicit, e păcat să nu inem cont se semnalul asupra problemei - eventual să compătimim pe cel atins...)

Dincolo de semnalele reativ benigne, gen ar fi vrut să umble și ea prin pereți, pe munte etc., îmi fură de reținut acele răni privind tratamentul prietenilor mai mari. Și implicit fenomenul în sine.
Cum ține o rană să-și facă știută prezența... Cum se zbate și finalmente (tot) reușește să dea semn de existență.



Oare de ce acest demers, de a țîșni, pufni? Nu poate sta acolo, la locul ei?
Întrebarea pare aiurea, fără răspunsuri logice ori măcar utile (la acest stadiu) vreunei terapii, vindecări...
E bine de știut însă că acel lucru există, că se întîmplă... Țîșnetul semnalului de rană, afară...


Ok.
Dar să devin și un pic mai terestru, să ies cît de cît din tenebre (chit că ele stau la originea atitudinilor de care voi vorbi).


Legat de autorii tărășeniei (mascaradei?), pe mamă aș înțelege-o, chit că nu aș aproba-o neam. Mai proastă mi-e treaba cu Dinu Mititeanu

Și pe el l-aș admite pînă la un punct. Adică: naiba știe cum, are vreo afecțiune, stimă, rudenie, naiba știe ce cu familia lui Cuxi și îi promovează proiectul.
Atîta doar că zelul promovat de Mititeanu ține, în opinia mea, de sinistru.
Să știi că acel lucru e fals, dar totuși să joci pe degete masa de tineri creduli, păi așa ceva nu este ok, în ochii mei barim...

Bineînțeles că revolta goală nu-i treabă deșteaptă...
E de văzut DE CE o face D.M., respectiv de ce masa cu pricina se simte bine în înșelătorie.





În ce privește mobilul acțiunii lui Mititeanu, simt nevoia să mai las un pic la dospit lucrurile (chit că imaginea lui de patriarh se potrivește ca nuca în perete - în ochii naivului din mine - cu gesturile-i din Campania Cuxi...).
Privesc însă spre adunații la comemorările din Retezat.

Iar la acest stadiu îmi fuge mintea la șuturile primite de subsemnatul de la diverși pe Carpați.org, cînd a scris despre  deloc-sfîntul fondator de la mînăstirea Caraiman.


Adevărul e o chestie cu care jonglează multă lume.
O face, cam totodeauna, doar cînd îi convine. Cînd poate poza în mai cu moț. Cînd poate para loviturile altuia ori ataca el însuși.
În schimb, același adevăr pică prost sau foaaarte prost cînd nu convine cuiva
Pică prost pe de o parte pentru că poartă amenințarea unei degradări în ochii semenilor, respectiv pentru că îl pune la muncă (pentru a fi în ton cu a.), îl pune la efort - or asta nu e o treabă plăcută...

În practică, adevărul este unul din mădularele, resorturile civilizării omului. Care se opune, pe cît poate, sălbăticiei inerente din noi. Prin urmare, dincolo de slogane, nu ne este obligatoriu o treabă naturală (chit că ni se pare) - dimpotrivă aș zice.
Dar fără ea, vorba aceea, ne-am lua gîtul. Ori am aluneca în interminabile egoisme. Sau am zace nesfîrșit în lene - mă refer la starea generală de bine din care nu ne dăm duși.

În acest din urmă caz aș trece și atitudinea admiratorilor mai mult sau mai puțin înflăcărați ai tînărului carele... - treceți aici dvs. vorbele mari.



Pe de o parte este plăcerea de a te identifica cu Mitul, plus ce o mai fi pe acolo - nu știu prea bine, căci voi fi trecut cam prin fugă prin faza asta a copilăriei... E posibil să existe aici mare nostalgie pentru vreo persoană familiară din trecutul personal, pentru acea epocă realmente paradisiacă numită copilărie..

Plus:






"Ce frumos e... Uită-te și dumneata!.... Cîtă simțire! Cîtă dragoste pentru bietul băiat! Cum, zici că e minciună, că e șmecheri la mijloc care...? Nu te cred! Zici că...? O fi așa, dar - între noi fie vorba... - dă-l dracului de adevăr, e păcat să strici așa lucru frumos... 



... Uite ce frumos unește oamenii! Să nu-mi spui că nu știi cum funcționează lumea asta, cum a lăsat Dumnezeu...Da' de ce nu vii dumneata pe la ședințele noastre? Avem nevoie dă băieți deștepți... Cum, zici că mersi, nu? Daaa? Hai că te întreci cu gluma! Lasă-mă dom'ne în pace! Știu io că dumneata....(urmează listă de păcate, inventate în cea mai mare parte) Pleacă dom'ne de aici! Te-ai găsit mai deștept!..."
Ș.c.l.

... de altă parte este conformismul, care ascunde pe de o parte teamă teribilă de excludere (dacă nu ai face precum ceilalți), pe de alta speranța că dacă ești cuminte și nu ieși din rînd, din vorba mamei/Societății, vei primi o prăjiturică.


Cînd vii și tragi de mînecă asupra realității pe asemenea tipi, te-ai scos (apelez la această formulă ca fiind foarte plastică, cel puțin urechilor din 2013)!
Aici intervin nu doar cele pomenite în paragraful anterior, dar și iritarea că matale ești în stare să nu te supui, iar el e mic ș-amărît, neputînd ieși din vorba Mai-marelui.

Plus efortul de a se adapta mental la realitatea pe care i-o înfățișezi. Iar aici nu e doar oboseala readaptării, dar și teama de efectul bulgărelui, care la capătul cursei i-ar putea destabiliza fatal întregul mod de funcționare.

Zic și eu...



II

Simt nevoia să punctez un lucru, legat de încrîncenarea, de iritarea-mi la cele purecate întrul Mit Cuxi.
Am dat o defilare asupra subiectelor și indivizilor care m-au iritat el mai tare în ale scriselor turistice.
Pe primul rînd, observ, sînt aceia care s-au jucat cu vorbele mari.

O să spuneți că ce e rău în vorbele mari?
Teoretic nimic groaznic, deși din principiu cine ajunge să jongleze cu așa ceva e foarte atent la buzunarul nostru (în vreme ce noi sîntem cu ochii la balonașele de pe cer...).
Dar nu știu cum se face că recuzita Palavrelor se îmbină la mare fix cu minciuna.

Reper istoric este aici Mihai Haret, căruia - avînd în vedere prestația în cazul Cuxi - cruia i l-aș alătura pe Dinu Mititeanu.
Acesta din urmă posedă în paralel și o prodigioasă activitate pozitivă, dar în materie de invenții / gogoși stă liniștit lîngă Haret.

Cam în apropierea acestei constelații l-aș plasa pe Emilian Cristea. Cu precizarea că, în construcția prostioarelor acestuia, un rol mare l-au jucat alții, nici nu mai contează cum mobilizați în așa job.

Am o mică iritare și pe nea Nae Baticu, care se joacă și el uneori cu vorbele mari, de data asta inverse, în sensul sancționării incorecților (o să spuneți că mai știți dvs. pe unu', tare aproape de acest teren minat...). Mi se pare că nea Nae, la o adică cocoșat de codul care îi terorizează lui însuși mișcările sau chiar gîndurile, nu mai e atent la inevitabilele scăpări în libertate ale naturalului. În acele momente nu e departe de cei pe care îi sancționează.

O să spuneți dacă nu apuc să am, totuși, pe vreun corifeu și la inimă...

Pînă să vă mărturisesc cine ocupă fotoliul, m-aș opri la un om, pornind de la o aparentă ciudățenie a acestuia. Un Nae Dimitriu a fost teoretic mai crunt în gafe decît toți. Doar el a distrus crucea lăsată de un Comănescu, ajuns pe Picătura înaintea lui. Numaiel s-a iritat crunt că un Dedula l-a tras peste săritorile Secii superioare... Dar, astfel, se pare că Dimitriu s-a descărcat suficient pentru a nu mai avea ce să dospească aiurea... Ca să nu mai spun că, pe la jumătatea deceniului patru, părintele și animatorul Clubului Alpin Român își mai rezolvase din frustrări (prin stima venită din partea membrilor, a altor montaniarzi din țară - deja nu mai era Nae nebunu'...).
Altminteri, nu pot să nu precizez că Dimitriu - mie barim așa îmi pare - a fost cea mai brici minte din cîte s-au colindat sub reflectoarele mișcării montane romănești. Și, implicit, poate condeiul cel mai cu șarm pe același ogor...

...Și uite-așa am ajuns în zona apelor mai senine din îndrăzneața-mi categorisire. Aici e loc de Walter Kargel, iar în top (al meu!) se găsește Radu Țițeica.
Nu am întîlnit la aceștia răutăți gratuite sau minciuni. Că omul uită, la 80 de ani, ori încurcă un borcan cu altul - asta deja e altă chestie...
De ce îl prefer mai mult pe Radu Ț.? Cred că pentru poezia în plus, dar și pentru cantitatea suplimentară de informație într-un domeniu care mă interesează (ah, Subiecvtivitateo!).

Undeva, poate pe poziția treia a podiumului, se află Ion Coman. Are rare momente de subiectivitate (între faimoasa Nu e pentru cine se pregătește..., legată de premiera Pintenului Văii Albe), dar în rest posedă descrieri, relatări nemaipomenite, chit că dintre acestea unele au delicioasă sare, altele sînt simple și aproape impersonale relatări.

Mai precizez odată că alde categorisirea mea nu are pretenții de literă a Evangheliei, e doar o părere...

Ca valoare a scriiturii, Baticu mi se pare de pus pe primul loc, în primul rînd datorită inimii pe care o pune în relatarea sa - e vorba de textele memorialistice. Apoi, datorită grijii pentru calitatea informației.
Pe ultimul loc, cu regret spus, nu pot fi decît paginile atribuite lui Cuxi Șerban (maculatura cu Andrei Sasu nu se pune...). Paradoxal, ultimul are parte de pelerinaje, înmînări de carnete de membru lîngă cruce etc., în vreme ce la Portița Caraimanului nu știu să fi suit grupuri care să cinstească memoria vreunor Gelepeanu, Nestror Urechia sau Radu Țițeica. Ce să mai spun de vreun parastas peste ani pentru Nicu Comănescu, în amonte de refugiul Coștila.


O să spuneți, aici, c-o să văz eu, la o judecată a altora față de mine... Cînd m-or lua alții la purecat, la analizat virgule, gesturi, scrise. Asta e, aștept masa de disecție... Aveți grijă ca măcar bisturiul să fie bine ascuțit... Cum, fanii celor încondeiați de mine vor avea grijă pentru că să nu fie??
Nasol.


PS
Închei cu poze de ieri din Herăstrău...















Despre opinii legate de ediția secundă a cărții, vezi aici.











2 comentarii:

  1. Ba da porc esti, sa mor io... Nu e ba ca nu-ti accept ideile, dar esti necrofag de-a dreptu! Ratatu dracu!

    RăspundețiȘtergere
  2. "Ba da porc esti, sa mor io... Nu e ba ca nu-ti accept ideile..."

    Tot e bine că-mi accepți ideile.

    După cum.
    Dacă tot sînt porc, hai să mă port ca atare.
    Una la mînă, învață să scrii.

    Apoi, voi cînd pupați în cur un mort aia cum se numește? Necrofilie?

    Ia-uite măi! Eu dacă am un blog și scriu pe el trebuie pentru ca să rămîn civilizat, să mă jenez, să spun săru-mîna la doamne...
    E uite că-mi permit să fiu porc, ba cu șoriciul gros!

    Hai ssictir, Anonimule!

    Și porc fiind, o să stai la poarta moderării cu alte intervenții.
    Uite-așa vrea mușchii mei, ăia porcini.

    Apropo de ratat?
    Tu ce m... în cur ești?
    Și dacă dacă prin absurd nu ești, cînd ți s-o lăsa ceaa neagră pe ochi înaintea morții ce crezi că vei fi? Un 'champion' ?

    Hai scitir again!
    Hai sictir.

    RăspundețiȘtergere