luni, 27 mai 2013

/ PSIHANALIZĂ, SUFLET, VIAȚĂ / Din... viață



I

Mă uitam azi la un proaspăt vis personal (altminteri, așateaptă la postat alte materiale...).

Săriți eventual peste aiurelile onirice respective.


La blocul vecin, vreau să cobor cu liftul. Să fie etajul 2-3. Atîta doar că fanta de acces din etaj în lift e mică-mică, mai exact sinistru de puțin înaltă. Ca un făcut, nici liftul în sine nu e mai înalt, ca atare o călătorie cu el impune o vîrîre ca naiba într-o chestie îngustă-îngustă, care apoi trece printr-un tărîm ce dublează sinistra emoție, a lui a fi blocat, adică ai de străbătut și o porțune din tunelul cel fără siguranța ieșirii bine din lift.
/.../Acasă.... Cum eram cu computerul deschis, dau comandă pripită să se închidă. Nu apucă s-o facă, din acea manevră pornind un fel de mare solicitare. Cineva din preajmă îmi atrage atenția că pîrîie ceva, a la scula tinde să se ardă. Scot imediat totul din priză, dar deja înăuntru totul e supraîncălzit, iar mie îmi este teamă ca acea temperatură, chit că rezidentă, poate strica de tot computerul. Am în cap, fugar, să voi scrie/lucra pe paralelul Macintosh, dar nu-mi place alternativa, eu acest com­pu­ter personal (opaaaa!) vreau să salvez!Prin urmare caut să ventilez, cu un evantai improvizat. Apoi deschid fereastra, sperînd să se facă ceva curent. Mă mai liniștesc... Acum e de văzut ce a produs în interior acea supraîncălzire. Oare a distrus etern ceva?


Cînd nu avem de tot coșmaruri, de care fugim fără a ne mai bate capul cu ele, tratăm, interpretăm visele beningn, fără a căuta mai răul din ele.. Or nu o dată acolo poți identifica și un mai-rău...
Oricum ar fi, aici deja e semn tîmpit chestia cu foarte posibila ardere a computerului...
Idem liftul cel puțin înalt, mai exact genul de clipe pe care le-ar prilejui în deplasarea lui.

Nu v-aș fi plictisit cu astea (altminteri tocmai le scrisesem în jurnalul pesonal), cînd pe mail am dat de o informație despre părintele Valerian Pâslaru.
"... este un calugar cu o viata deosebita, intalnirea acestuia cu parintele Ghelasie Gheorghe de la Manastirea Frasinei facandu-l sa paraseasca actoria si sa imbratiseze calugaria." (sursa)

Mă gîndesc ce i-o fi venit în suflet, de s-a călugărit (recunosc a nu fi un fan al domeniului)... Or, mirosind un motiv (fără pretenție de adevăr), am sentimentul - exclud aici poveștile înălțătoare - că o asemenea ardere, paradire a unui important segment interior a dus la călugărire.
Omul ăsta chiar pare să fi avut parte de așa ceva (chit că nu am idee cum vor fi arătat rătăcirile lui anterioare, în sensul de om care nu are deloc-deloc un drum)! Să dai de părintele cutare Ghelasie și să cazi pe spate, păi traduc asta - dați-mi voie să comentăm și noi, nu doar prea sfinții la gesturile păcătoșilor! - în a fi fost atît de zob și de ca dracul în interior, că monahismul a părut un ceva suportabil.

Aoleo... Doamne-ferește să am parte, în ticăloșia mea existențială, de un chef de viață cît să mă agăț de cîh-ul numit viață mînăstirească!

Ziceți însă că acel cîh e divin, nemaipomenit, dășchide ușa Raiului?
Hai să fim serioși!
Uite și un rai mai la îndemînă, niște biete fire de iarbă, la ieșirea din schimbul trei (pe o dimineață de sfîrșit de mai, să precizez...).





Merită - trecerea de la tensiunea nopții la lumină... - ia să găsim un interludiu muzical, , chit că textul piesei e cu trimiteri creștine...

Iată vine din nouri....






(Stau și mă întreb de Valerian privit-a natura mai atent, pînă să o ia pe calea bisericii?
... Laă să-i mai luăm și noi în balon pe dumnealor, destui fulgeră ei pe la toate colțurile...)








II

Scriam recent (mai exact corectam un asemenea text) despre manfestările legate de sentimentul de inferioritate, în cazul a doi inși mergători cîndva pe munte.
La cîteva ore am simțit pe propria piele cum e cu acel simțămînt. Al meu fu de două neamuri: față de presupusa reușită socio-profesională a altora, respectiv puterea tinerească de a gusta lucrurile.
Uneori, de fapt, nici nu poți trece pe hîrtie sentimentul, ca orice lucru refulat/insuportabil care se respectă...

Apreciez doar că am încercat să nu fug de locul unde mă căsăpea (inițial cel puțin) acel pomenit  sentiment de a fi sinistru fleac...

Apucînd acum, după trecerea furtunii, să mai și teoretizez (vorba lui Teodor Mazilu, gîndurile, cuvintele nu fac doi bani împotriva vîntoaselor din Adîncul nostru...), cred că esențial este cîți crezi că ai înaintea, cîți crezi că-s mai breji, mai... normali ca tine.

Tot dintre inutile aș cita constatarea că un viitor pălit de inferioritate mi-a părut a  fi și duduia cu niște pantofi platformă foarte înalți, care mergea tare fudulă spre concertul Bocelli).
Doar am constatat, nu m-am îmbătat o secundă că un asemenea Ba pe-a mătii!... reduce dinsconfortul amintitei crize personale de inferioritate.










III

M-am băgat în seamă la un post oarecare...

In speranta in care va exista pana la sfarsit un CAR cura /.../ mai ganditi-va la inscrierea in acest club…este nevoie de membrii cu coloana vertebrala, adevarati oameni de sau ai muntelui….

...afirmînd următoarele:

1. Dacă românul nu ar fi mm sau mp frustrat, nu ar veni în CAR…
2. Nu va exista în următoarea sută de ani un CAR curat…
3. Nu există membri cu coloană vertebrală, adevărați oameni de munte – poate doar oameni incomplet consultați.
Pot da detalii, dacă e cazul.


La care:

interesante concluzii…m-ar interesa insa si demonstratia teoriilor, insa nu in spatiul acesta…va urmaresc in continuare pe blogul personal…

(Ca orice polemist care se respectă, timiditatea-mi a reacționat crispată imediat, pe multiple direcții... Dar am apucat să scriu următoarele:)

Nu știu cum e peste hotare, nici în est (mă străduiesc să relaționez și cu zona aceasta, ca tot omul cu doi ochi), nici în vest.
Poate, în vest, pe oameni îi mînă într-o asociație plăcerea, avantajul de a fi împreună. După cum, dincolo de necesitatea vreunei grupări la nivel mic ('Gătitoarele de chiftele-pe-o-parte din Groningenul din Deal), inerent se ajunge la organizare națională.
Așa bănui a fi pe acolo...

La noi, poate pentru că s-a nimerit să fim un popor frustrat, pe de o parte nu ne putem coagula, pe de alta, dacă o facem, optăm astfel și pentru a ne simți mai cu moț, eventual pentru a  ne descărca din agresivitate.
Așa mi se parte mie.

Trec peste faptul că istoria Clubului Alpin Român, dincolo de adresări interbelice a la Nae Dimitriu și nu numai ("Mă rog, domnule, cu cine am onoarea?) e plină de gesturi ca zguduitul  brusc din cap. Nu mor de plăcere constatînd asta, eventual zîmbesc drăcește cînd stric ciorba relatărilor eroice, a la prietenul clujean Adi Negrean - că ce nemaipomeniți și de pus la rană eram chiar și acum 20 de ani...

Tot doar din observațiile mele aderenții CAR sînt de două feluri: a) energici și frustrați; b) moi și romantici.
În paralel, afară din Club se află:
- lume tînără, ocupată cu mersul pe munte, respectiv ale cărei realizări de moment îi satură nevoia de a se ști cineva.
- lume montană mai trecută, incapabilă de a se mai entuziasma de ceva.

Categoria dintîi, a lumii tinere și independente, atinge la capătul tinereții un prag, ca toți oamenii de fapt. Atunci, cu sufletul un pic sleit, simte nevoia să se agațe de ceva. Unii au forța s-o facă, ajungînd inclusiv între nebunii de la CAR (dar acum nu mai comentează că ce balamuc de disprețuit e aici). Alții nu au acea forță, și trag un picior (la figurat, bineînțeles), vreme de decenii. Deseori doar în oraș.

Cum am zis, e un punct de vedere imperfect, în cel mai bun caz incitînd la extinderea subiectului.

În general, cine a animat în decursul deceniilor CAR au fost (a se ierta pentru suceala frazei!) au fost tipi destul de zdruncinați.
O să spuneți că vai ce suflu vine, la un 2013, de la Cluj... Am toată, toată simpatia pentru clujenii secției universitare, dar ei nu-s CAR. Pot fi minunați membri ai SKV, pot fi o grupare independentă, nu însă spirit al cățărătorilor din țara lui Mitică Regățeanu (care s-a întîmplat să fie majoritar, în jurul Carpaților).
Iar dacă acei clujeni s-ar plia vădit bine în jurul valorilor dîmbovițene, deja nu ar mai fi din Feleac, ci (spiritual) din Dealul Mitropoliei...
Îmi mărturisea un amic: "Dacă pleacă acum clujenii, am pus-o: ne papă Eugen Popescu, căci acestuia nu-i vor face față micile secții din Regat..."

Pe de altă parte, chiar neavînd în vedere excesivii animatori ai CAR, mie vorbele cu adevărați oameni de munte, cu coloană vertebrală îmi trădează din start nerealism...
Vesticii sînt tipi unde renunțarea la naturelul uman a fost compensată prin bunăstare și siguranță. Cum acea plată pare să lipsească la noi (fie și pentru că ditai director de bancă autohton tot pe asfaltul rumînesc se deplasează...), haina civilizatorie e privită doar ca sursă de cazne, fără fruct...






PS
Nu doar la nuit porte conseil, ci și tăierea de ceapă.
Sarcină de la doamna pentru a face un rîntaș, la fasolea bătută de ea ieri...


Cînd ajungem să visăm eventualitatea pătrunderii în acel sinistru lift; cînd vrei pereche cu mutră de securiști fie și pensionari ne ia la goană; cînd mai-mai se strică alde computerul, să fim noi sănătoși de cînd îm pă'it acele lucruri! De cînd sensibilitatea noastră a trecut prin acel rahat insuportabil. Da, cîndva am intrat realmente în acel lift (expulzia de la naștere? Măcar de-ar fi fost aceea...), ne-a intrat insuportabilul pînă în gît, apoi s-a făcut negru. Într-un fel am murit, iar de aici se ace legătura cu o vorbă a Mariei Cardinal: acele trăiri ucise ca să nu se suportăm sau dus într-un cimitir interior unde realmente este moartea de pază... Ea, Cardinal-a a spus-o!

După cum da! (apropo de computerul în pericol de ardere), un segment din noi poate fi mort și demult dus. Iar de altă viață nu avem contract, iar unii nici speranță/dorință.

În ce privește inferioritatea, cred că problema aici este a nu-ți da, mai exact a nu-ți fi dat voie să fii inferior, asta dacă nu cumva așa poziție s-a cuplat cîndva - la vremea neputinței infantile - cu stări din categoria aruncatelor la beci pomenite mai sus...


CEL MAI NEPLĂCUT LUCRU, cel adevărat toxic este acela de a cărui realitate fugim.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu