vineri, 24 mai 2013

/ RELIGIE, UMAN / Ochi spre 'oamenii lui Dumnezeu'



I


S-a nimerit să fiu în oarece contact, de cîteva luni, cu producțiile - pe net - ale unor oameni care fac mare caz de Dumnezeu (în sensul că-l slujesc, ateii fiind mult mai discreți în acțiunile lor pe aceeași scenă).

Observasem, e drept, ceva mai demult că ceva nu e în regulă cu scrisele unui Nicolae Steinhardt.

În paralel, am venit în contact cu o mare neagră, a credincioșilor vădit chitiți, precum distinșiil domni Roncea ori Saccsiv.
Știam că toți credincioșii au probleme în a accepta un punct de vedere diferit. Din motive care țin de caracterul paradoxal al aplecării religioase: crează confort însă e foarte vulnerabilă la atitudinile contrare.
Am realizat însă în ultima vreme, avînd în vedere manifestările unei mari categorii de religioși, că a îmbrățișa credința în Dumnezeu este un demers cît se poate de uman, mai exact pendinte de firea noastră animalică.


Contactul cu Dumnezeu, admiterea existenței, respectiv a atotputerniciei acestuia oferă siguranță existențială celui care acceptă tîrgul.
Din acel moment, unii stau cît de cît liniștiți, alții purced la gesturi naturale...
Natural este al omului, mai exact din categoria  ...lupus.

Mă uit la semeni precum animatorii ultimelor două siteuri pomenite (dar și al comentatorilor de acolo) și realizez cît de mult se aruncă ei în agresivitate, în dorința de a domina lumea. Iar în paralel infantilismul de a crede că totul poate fi ca în visele noastre cele irealiste.
Lume multă se roagă de zor în ultima vreme pentru viața starețului Justin.Nici gînd, an acele coruri, de acceparea ideii că un om mai și moare, respectiv că totul se petrece totuși precum vrea Cel pe care îl laudă, în vorbe barim...


II


Legat de cele de mai sus, m-am lovit deseori - în ultima vreme - de afirmațiile Categoriei umane numite de mine Sfinții închisorilor.
E vorba de cei care nasc asemenea concepte, respectiv de modul lor de a vedea lucrurile.

Spun asta pentru că, de pildă, eu unul - din motive ce pot fi discutate - am îndoieli că un Mircea Vulcănescu chiar a făcut pe salteaua pentru un coleg deținut (ce să mai spun de asociațiile care se fac apoi, în mediu de Nimeni nu va îndrăzni să contrazică așa ceva!...) . 


Faptul că un condei de stimat acordă credit întîmplării nu-mi distruge dubiul. Aș numi situația sindromul Constantin Brîncoveanu - legat de care eu nu cred și pace povestea cu neconvertirea de la Stambul, prea miroase a ce-ne-convine-nouă-tare-mult...

Mai exact am început să miros foarte iute poveștile, invențiile acelei categorii, dar am de a face (fără a fi neapărat nebunul ori copchilul satului) cu o largă majoritate care susține ori măcar tace - pardon! - tembel asupra problemei.


Mi-am zis și că nu-i frumos a-mi da eu cu părerea asupra atmosferei din închisori, mai ales aceea comuniste.
Astăzi mi-am călcat însă pe suflet / lene și am re-răsfoit pe Ion Ioanid, și a lui Închisoare cea de toate zilele.
Iar acolo am vâzut că poți trece prin iadul cu pricina și să rămîi altfel decît mulți dintre foștii colegi de lanț. Fără să încerci să ridici în falș acele locuri, oameni, momente - și implicit pe tine.




Zău că m-am mai liniștit un pic, chit că a te știi în continuare în cruntă minoritate nu e de colea.
Și am ideea mea: dintre mulții care au suferit în pușcăriile comuniste, mulți au procedat ulterior precum la tîrgul cu Dumnezeu amintit mai sus: și-au ostoit atît naturala dorință de a fi mai sus între oameni, cît și glanda agresivității.
În context, stau și meditez cît de mare trebuie să fie sentimentul de inferioritate culturală, de te dai mitocănește la Liiceanu și amicii acestuia (pe care altminteri eu însumi, Ordean, nu-i bag și în categoria fără-prihană ori perfecți...)! Și pe unde se va fi născut acea inferioritate, cum va fi arătat mediul - ăsta da film de zămislit!

*
Oarecum paralel celor de mai sus am citit azi un clasament al bucăților literare din ultimele două decenii. Răspundeau mai mulți. Între ei, Gabriel Liiceanu.
Se poate discuta aici despre vreo invidie a mea, neputincios în a așterne două rînduri dar voitor, ca tot infantilul frustrat, să ocup leneș rimul fotoliu al lumii...
Dar.
Mi-a sărit în ochi faptul că dl Liiceanu trece în primele opoziții ale topului său comilitoni: Cărtărescu, Pleșu, Patapievici. Iar apoi Ion Ioanid, apropiat ca spirit.
Nu sînt omul care s-i categorisesc drept limbrici pe primii trei. Dar nici nu am cum să nu văd că sînt puși pe întile trepte doar simpatizați ai dlui Liiceanu.
Poate că nu se cade următoarea comparație, dar subsemnatul stimează "Groapa", nu și pe Eugen Barbu. Iar în clasamentul personal cartea cu pricina șade foarte sus.




PS
Apropo de scrisele (în contextul amintit mai sus) dlui Lavric...:
"Vulcanescu, crestineste vorbind, a murit in chip martiric, sacrificandu-se pentru un semen pe care Noica il considera inferior inzestrarii lui Vulcanescu", a explicat Sorin Lavric, doctor in filosofie, cu ocazia celei de-a doua intalniri din seria de conferinte "Mircea Vulcanescu", desfasurata saptamana aceasta la Clubul Taranului Roman. Evenimentul "Vulcanescu si Noica. Intre Cuvant si concept" a beneficiat si de prezenta Marioarei Vulcanescu, fiica lui Mircea Vulcanescu.
"Ideea lui Noica a fost ca Vulcanescu a fost victima eticului gol si ca, sacrificandu-se pentru un om inferior lui (s-a intins la Jilava, facandu-se pat pentru ca unul mai slab decat el sa se aseze pe el, sa reziste), si-a irosit inzestrarea pe care o avea si a vaduvit cultura romana de cartile pe care le putea scrie.
Privindu-le, sentimentul meu este că școlirea aici doar crează glazură animalicului din noi, și atît. Nu o spun depreciativ!

În ce privește amestecatul religioaselor în scrisele noastre, ține totuși de împrumutul la bancă. Iei lesne...
În cazul unor așa scrise, problema apare odată cu vreun punct de vedere advers, la 'cestiune. Prin urmare, grija de căpătîi este să evii mediile cu așa tipi destructivi, iar dacă îi nimerești prin preajmă, să îi ignori, bineînțeles cu dinții strînși...

Pe siteul lui Saccsiv de care vă vorbeam, titularul și-a pus de curînd problema restricționării odată în plus a comentariilor. Îl scapă însă gura la un moment dat, cum că intervențiile neplăcute smintesc pe ceilalți...
"Cred ca e mult mai simplu asa, decat sa ne batem capul zilnic cu mesaje care smintesc si nu apartin celor sub numele carora apar..."
Ce fragilă este lăudata credință... 
Ori e mintea respectivilor mai slăbuță - nu ține puncte de vedere contrare sieși, la contradicții în general?


Încheiere.
Niculae Baticu, mentorul meu (fără a fi unic și fără a-i pica totodată în genunchi) și al altora, a făcut 16 ani de închisoare comunistă. Nu l-am văzut să se plîngă de trecut, cu atît mai puțin să se smiorcăie interesat în scrisele lui de după 1964.
Poate pentru că era viu.
Și implicit fusese viu.





2 comentarii:

  1. salut!
    in ceea ce priveste cazul lui Mircea Vulcanescu,ai "zbarcit-o"nasol.
    sa-ti spun si de ce,pe scurt.
    intr-o zi,am pornit de la Dristor,spre Camil Ressu,pe jos,ca sa "marketez",pe la blocuri,adica sa-mi gasesc potentialii clienti.si uite asa,am inceput sa bat pe la usile oamenilor.la o adresa anume,pe o usa scria Vulcanescu.la viata mea citesc beletristica,atata cat am chef si timp,si auzisem de Mircea Vulcanescu.Bat la usa si imi deschide o doamna ,cam la vreo 80 de ani.ii spun de ce am batut la usa,ma legitimez si ma invita in casa.o intreb:"doamna,am o curiozitate.sunteti ruda cu scriitorul Mircea Vulcanescu??"da",imi spune doamna.
    si de-aici a inceput o lunga poveste a fiicei lui Vvulcanescu.
    intial,am vrut sa scriu pe blog povestile acesteia despre tatal ei,lucru pe care l-as putea face oricand,dar anul trecut,pe vremea asta,cand m-am intalnit absolut intamplator cu fiica scriitorului,am avut o retinere.de ce?poate ca din respect pentru dansa,dar m-am gandit ca nu este nimic rau sa scrii pe site sau blog despre povestile adevarate ale rudelor unor scritori care nu mai sunt.daca nu crezi ceea ce ti-am spus ,putem dezbate subiectul si in particular.
    cat despre Dumnezeu si Sfintii Parinti,fie ca sunt ai Bisericii Ortodoxe Romane ,Ruse etc,sa stii ca nici un credincios nu face nici un targ cu acestia sau cu Dumnezeu.este vorba doar de fanatismul multora care se ingheuie si se imping la moaste,pana la omorare,calcare in picioare,pentru ca acestia se duc la sfinti ca la un talisman norocos,nu ca la un om care a luptat intru credinta.
    fiecare om e liber sa creada in ce vrea el.asta nu inseamna ca e un targ.pe tema asta putem discuta,si eu sunt un observator al fenomenului credinta la romani,citind ceva carti despre asta.

    RăspundețiȘtergere
  2. Aha! Deci nu numai că am zbîrcit-o, dar am făcut-o și 'rău'...

    Contraargumentul tău fiind discuția cu fiica lui M. Vulcănescu (înțeleg că nu ai citit 'beletristica' ultimului...).
    Care este probabil un monument de obiectivitate.
    Plus că va fi fost și de față la scena cu salteaua umană...

    Am intrat în contact la un moment dat cu fiica unui poet, Dinu Pillat la nume. Monica, parcă. Sensul vieții acelei doamne îmi părea sa fi tatăl dînsei. A-mi fi iertată maliția, dar acel tată 'o făcuse om'. Nu mai era femeia o oarecare... - chit că în sine părea 'spălată'.
    De fac nu o spun cu răutate, dar nu am cum să ignor fenomenul, a fi scoși din cenușiul / negrul sinistru al lui a fi un 'ceva' insignifiant sub soare...

    Legat de fiecare să creadă în ce vrea.
    Nu știu cum se face că noi, ateii, nu umblăm întru prozelitism precum credincioșii. Nici nu ne afișăm precum pomeniții.
    'Pomeniții' fiind cei convinși că, dintre 500 de religii ale lumii (asta dacă le fuge vreodată incomod mintea spre situația în cauză), taman a lor e cea 'bună'...

    RăspundețiȘtergere