marți, 28 mai 2013

/ RELIGIE, VIAȚĂ / De toate




"Homo homini lupus..."
Hobbes

"Ca-n viață..."
(F. Chilian)


Ante.
Scuze că nu pot pune poze, ca să ușureze / facă plăcută lectura...
Sper ca alde capitolul unu să fie util celor însurați.
După cum mi-aș dori ca alde capitolu' doi să nu scoată de pe linie prea mulți distinși cititori...



I


Clinci cu consoarta.
Care vine acasă tocmai cînd compuneam un mail spre mama lui Radu - și în care îmi apăram drepturile...
(Faptul că noi sîntem bărbați nu înseamnă că sîntem imuni la dus cu preșul).
La care actuala îmi spune că e obosită după serviciu și că nu are neuroni disponibili...

Nu-mi trebuie minte mută pentru a ghici în ce ape (de interes pentru partener, eventual de solidaritate cu țelurile ei în viață, ce nu rezonează în acest cu mine...) se scaldă actuala doamnă. Așa că mă opresc...

Nu trec cinci minute și începe cu depănarea problemelor ei...
Îi atrag scurt atenția că nu am neuroni...

De aici pînă la dispută nu e mult...

Îmi apăr punctul de vedere.
Mă aleg cu afirmația că s-or găsi pe lumea asta bărbați dispuși s-o asculte.

Aș minți să nu recunosc că într-o primă fază vorba din urmă mă zgîlțîie rău. Apoi îi doresc succes, căci domni - dispuși să asculte tiradele partenerelor și să nu poată spune nimic de ale lor - s-or găsi pe toate drumurile...

În scurtă vremea, Tatiana mea se pune pe plîns......

NU V-AȘ FI PLICTISIT CU CELE DE MAI SUS DACĂ NU AVEAM CEVA CÎT DE CÎT INTERESANT DE SPUS - util și unora dintre dumneavoastră...

Plînsul partenerei face rupere în interior mai dihai ca la precedenta săgeată, cea cu părăsitul pentru altul... Și-mi cade fisa că la originea durerii mele de acum este ce o fi simțit altădată la plînsul, în situații asemănătoare (îi mîncase derbedeul de copil ficații).

Nu insist prea mult asupra naturii sentimentului de altădată, spunînd doar că el cuprindea inclusiv teamă de abandon, respectiv de a o ucide pe mama prin comportamentul meu...
Care comportament nu era chiar cap de lume...!
După cum plînsul cu pricina avea o problemă...

Că în sine reprezintă neputință, nesoluții în fața problemelor vieții, asta e clar.
Mica problemă este că, în fața neputinței de a modifica ceva în funcționarea ei interioară, MAMA ARUNCA PE MINE VINA.

Exact cum face distinsa mea parteneră azi.
Dacă ea își gestionează într-un fel oarecare viața, avînd un rezultat prost ori obositor, păi nu umblă la mobiluri / la ținte (înalte, pentru a înnăbuși angoasa existențială), după cum nu-i arde nicid e umblat la mașinăria personală, pentru ca aceasta să lucre mai eficient. 
Nu.
Ci dă vina pe altul. Mai exact cere aceluia să face teribil-de-dificila schimbare.

Pe care l-a simțit mai slăbuț în preajmă.

Ceva asemănător tratam în mailul inițial de care vă vorbeam...
O persoană conviețuiește cu alta (fie că e vorba de doi soți despărțiți și cu un copil minor). Tîmpita situație, din la fel de neașteptata (să nu spun tot tîmpita) Viață implică un compromis între cele două puncte de vedere.
Numai că așa ceva ar obliga la ce spuneam mai sus: țeluri mai jos, respectiv reglare a mașinii personale. Iar așa ceva, nici nu mai contează motivul, nu se face...
În situația asta, contînd de asemenea că celălalt e mai slab de înger, categorisești de cum e mai rău optica lui. 

Facerea de rahat a punctului celuilalt de vedere duce la înmuirerea respectivului (altminteri, o idee e tare sau nu în funcție de cum e susținută de persoană din spatele ei).
Și uite așa, făcînd din vorbe pe cineva (mai exact călcînd pe rănile aceluia din trecute prilejuri), ai scăpat de herculeeana sarcină a umblării la tine însuți...

Dacă pe acest drum, al cocoșării celuilalt, nimerești amenințări ori premoniții catastrofice ale părinților aceluia, succesul e la doi pași. " O să ajungi rău!", "Nu e nimic de capul tău!", de pildă.



II


De fapt, acest subiect era primul, dar după ce am așternut cele de mai sus am simțit că dumnealor șed mai bine în succeiunea asta...

George Rădulescu, un condeier iute în a crede că lumea funcționează după criteriile dumisale, tratează în "Adevărul" despre un recent gest al papei Francisc. Cum că "Sîngele lui Hristos i-a mîntuit și pe ei" (pe atei).



În sine. este o atitudine de remarcat, în condițiile în care fundamentalștii religioși autohtoni săriră binișor în sus la idee.

Altminteri, îmi atrage atenția un pasaj din materialul dlui Rădulescu:
"... Efortul său de a reaşeza în inimi porunca lui Hristos: Să vă iubiţi unul pe altul precum v-am iubit Eu.

Avem aici o problemă - și nu e vina mea că alde cartezienii le stau inevitabil prost în ochi religioșilor.

De unde știu eu cum a iubit Cristos oamenii?



Deja în acest moment s-a terminat cu zîmbetul fratelui religios din fața mea.
Probabil va lua o pauză, mă va privi atent - totul pentru că nu are el răspuns la așa ceva.

Aici lucrurile țin un pic de ce vă spuneam în capitolul Unu, a cere cuiva să-și schimbe din resorturile de funcționare.
Teoretic, e la mintea cocoșului: vrei o colaborare cu Celălalt, păi mai dă creștinul/rumînul, mai lasă jupînul.
Asta merge la piață. În ale schimbării omului, demersul este infinit mai greu.
Aproape de catastrofa sufletească.
A ieși din canonul care asigura funcționarea este teribil, poate echivalent cu sperietura de moarte.

Cînd i-ai pus întrebarea delicată religiosului (" De unde știu eu cum a iubit Cristos oamenii?"), l-ai scos de pe șină...
Partea proastă aici este că nu-i pui o întrebare ucigașă simplă, de genul Ce ai face dumneata dacă viața te-ar arunca într-o situație absolut nepotrivită firii dumitale?
Nu, aici e implicat și Cel care îți asigurase un trai interior foarte călduț. Cel de Sus.
Căci e plăcut să știi că - în schimbul unor gesturi, gînduri oarecari - ai protecția Acestuia.



Homo religosus nu doar că își vede funcționarea periclitată, dar - simt eu -  are și amenințarea Celui de Sus că nu-i apără cum se cuvine interesele.
Care Preaînalt el însuși simte că așa idei, răspîndite în lume, îi pot face praf Ordinea.


Un Mircea poate întreba aici, simplu:
"În baza a ce pot crede eu că Isus (las grafiile cu doi de i altora...) a iubit grozav oamenii?"

"Păi...., așa scrie!"
"Unde scrie?"
"Păi în cărțile sfinte..." (aici deja exstă în glasul acestuia o undă de reproș, că acele cărți sînt peste tot, iar matale nu ai dee de ele...)
"Păi acele scrise sînt pentru mine niște file prăfuite. Iar dacă mă uit și cine - mai exact tipii famelici din frescele de pe biserici - le emite, păi s-a terminat de tot cu efectul lor asupră-mi..."

Nu știu de ce am eu ideea că nu s-a născut religiosul care să continue discuția, din acest punct. Pentru că așa e alcătuit fenomenul: îți dă acel imens de care ai nevoie, dar edificiul nu poate fi decît foarte fragil (chit că la bază e nesfîrșita noastră frică, de a fi într-o imensă dar sinistră sferă, la rîndu-i înconjurată de ceva și mai mare, necunoscut și insuportabil la pătrat).

...Dacă știți vreun asemenea religios, trimiteți-l la mine, dacă se poate fără custură...

Legat de acele scrise, pot paria că dacă le purec un pic, numai de gesturi de iubire care să mă entuziasmeze pozitiv nu voi da în biblii...
Asta inclusiv pentru că acolo-s niște rînduri de plasat la tipi dinainte convinși, mai exact speriați că dacă ies din cuvîntul sfînt, i-a luat babaul. Cel terestru.
Abia după ce, pe calea asta, ai ajuns (pentru o mai lesnicioasă funcționare, altminteri din categoria simpatiei victimei pentru călău) să fii convins de ce nemaipomenit este sfîntul religiei tale, simți că te-ar lua cel de Sus dacă ai face vreo nelegiuită religioasă...


Un răspuns curent al băieților religioși la așa vorbe (dacă nu au fugit de acolo ori nu au dat cu parul...) este că mintenaș o să mă ia dracul și să vezi ce nasol e acolo...




Dacă nu tresar cine știe ce la așa amenințare, vine povestea cu îmbătrînirea, că să vezi ce subit o să încep să mă tem și de umbra mea, apoi de catralioanele de ani în crunt sentiment - materializat pentru fanteziile mai slabe în stat în smoala cazanelor din iad...





PS
Am oroare de a fi prostit...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu