joi, 16 mai 2013

/ UMAN, DRAMĂ , MUNTE/ Aşa ceva nu se spune.


Trec accentuat spre vîrsta a treia.
Nasol.



Descopăr multe lucruri, cu precizarea că aplaudatul a descoperi de la altă vîrstă acum aduce lucruri neplăcute.
Descoperitul de la vîrsta a doua este încurajat de societate. Cel de la a treia ba, eventual fă-o, dar nu comunica!

Nu spun astea doar pentru vreo (altminteri sănătoasă) defulare.
Pur şi simplu cred că, din principiu, ştiutele despre viaţă sînt lucruri de comunicat.

Oarecum din lateralul lucrurilor, privesc precum din marginea unei metropole (a la dealul acela din Los Angeles parcă) către 'luminaţia' vieţii din plin, unde se amestecă vîrstele dintîi cu nevoie societăţii, acel Moloh care se naşte doar din agitaţia nebună a unor vîrste.

Privesc şi pe Facebook la tipi cam leat cu mine sau nu mult mai tineri... La prima vedere mi se pare inutilitate să raportezi realmente despre fleacuri...:
"Am remarcat 2 fiinte umane in tramvaiul 21 astazi, trebuie neaparat sa va povestesc si voua despre ele... Prima, de fapt, cred ca era "paraumana" si scapase de la vreun ospiciu, s-a urcat in tramvai cantand in gura mare, avea si niste casti in urechi, da' cred ca erau doar asa, de decor, dupa vreo statie s-a apucat sa se rasteasca la interlocutori imaginari, lumea se facea ca nu-l observa, pana cand a racnit asa: "Aha, am uitat sa-mi pun ochelarii (si chiar a scos si si-a pus o pereche de ochelari de soare), ca sa va vad mai bine, asa negri cum sunteti, niste gandaci negri, asta sunteti, niste gandaci negri..." iar remarca asta mi s-a parut ca sosul ala chinezesc, dulce-picanta sau amuzant-cutremuratoare, apoi omul a coborat inaintea mea, continuandu-si peroratia in statie.
Iar a doua fiinta remarcata a fost un tanar foarte simpatic si ingrijit imbracat, care insa avea o particularitate, un semn exact deasupra buzei superioare, acolo unde creste mustata de obicei, pielea era neagra pe o distanta de cativa centimetri, initial chiar am crezut ca are mustata, dar n'avea, era doar un semn din nastere, am si eu unul identic, dar (ma scuzati) exact pe fund hehehe, mama-mare imi zicea ca, atunci cand era insarcinata cu mine maica-mea avea tot felul de pofte, a "furat" o bucatica de sorici odata, ca sa nu fie prinsa a ascuns-o la spate si asa m-am ales si eu cu pata aia, am multumit Cerului toata copilaria ca nu a bagat-o in gura hehehe..."
Altul:
În Bucureşti sunt înmatriculate circa un milion de maşini, la care se adaugă zilnic vreo 600.000 aflate în tranzit. Nimeni nu ştie câte maşini de rezidenţi bucureşteni sunt înmatriculate în provincie sau chiar în străinătate (Bulgaria). Dar, hai, lăsăm 1,6 milioane. Aceste maşini au nevoie nu de 1,6 milioane, ci de peste 4 milioane de locuri de parcare, pentru că - exceptându-i pe cei în tranzit mai scurt de o zi - fiecare pleacă de undeva (casă, hotel, gazdă), se duce undeva (serviciu, loc de delegaţie, facultate etc.) şi mai are cel puţin o oprire pe zi (cumpărături, vizite, spectacole etc.).
În loc de 4 milioane, Bucureştiul are oficial 250.000 de locuri de parcare (eu cred că cifra e umflată, dar să zicem), deci 16 maşini pe-un loc. Nu mai punem faptul că degeaba e parcare în Pantelimon, dacă eu am treabă la Piaţa Romană.
Sigur că există şoferi nesimţiţi, care nu lasă loc să treacă pietonii pe trotuar, care blochează intrările în garaje sau lasă maşina pe trecere de pietoni, dar majoritatea N-AU CE FACE, parchează şi ei unde pot.
Şi încă un lucru. Bucureştiul are vreo 2,5 milioane de locuitori, iar familia medie de români e de 2,5 persoane. Deci, în medie, o maşină de familie. Nu suntem "noi" şi "voi". N-am eu - are fratele meu sau fii-meu sau tata. Sau n-am, dar conduc o maşină de serviciu şi mă lovesc de aceleaşi probleme ca şi când aş avea.

... dar înţeleg că e o  necesitate. O normal.
Cum normal este să condamni, nu să cauţi a înţelege de ce.


Totodată, am sentimentul că a ignora şi alte faţete ale trecerii noastre sub soare ţine de necunoaştere a lumii în care totuși ne aflăm, cît trăim. Bineînţeles că îndeobşte tinerii ignoră nu doar ceea ce nu  cunosc, dar şi ce nu le convine - iar instincul îi avertizează despre destule asemenea zone.

Treaba haioasă, şi fără de care poate nu scriam astea, este că fiecare generaţie ajunge în Tărîmul neplăcut, iar acolo tace... În vreme ce alt leat dansator şi vesel i-a luat locul.


Sînt eu doborît de neaplăcutul vieţii şi în acelaşi timp rău, comunicînd astea?
Poate.
Însă oare ce gîndesc milioane, miliarde de inşi pe care viaţa i-a plimbat precum pe greieri, cu cîntat şi botezat cîndva, iar apoi, din cuşca reumatismelor să privească la 
înlocuitorii din ring cu multă invidie?
Există acei oameni sau nu?
Păi există.
Dar nu se spune. Căci ar încurca existenţa Molohului...

(Am revăzut  zilele astea reproşul unui clujean, cum că scrisele din acest blog, şi implicit de genul celor de azi, nu prea-s comentate. Adică nu au succes, nu interesează.
Totuşi, subsemnatul mai apucă să scrie, marea majoritate a conegenerilor ba...)


Predispoziţia pentru atari meditaţii a fost accentuată şi de vizionarea întrucîtva mai aproape a unei colecţii de fotografii montane interbelice. M-am cutremurat la ideea că junii din acele imagini - normali şi bucurîndu-se de bunăstare - aveau să primească în următorii zece ani două lovituri crunte: războiul mondial şi venirea comuniştilor...


Da, băiatul acela vesel, de familie bună şi gustînd din plin fericirea lumii avea să treacă de zeci de ori pe lîngă moarte, ca aviator, iar apoi - ca şi cum nu ar fi fost de ajuns - va sta ani de zile în închisoare, ca simpatizant legionar se pare, chit că numai de aşa ceva nu avea mutră...
Dramatic este şi traiectul nevestei. O minunăţie de femeie, pe la un 1938. Şi cum poate să devină, la un 1968...

O să spuneţi că 30 de ani contează... Da. Însă de ce simt eu că paradeala noastră depinde şi de fuga DE TOATE FAŢETELE VIEŢII pe care am vădit-o pînă în vîrful muntelui, acea ridicătură a existenţei dincolo de care nu mai vezi cerul albastru şi nesfîrşit al aspiraţiilor noastre, ci fundul văii.

Mă uitam la o poză a pasionatului fotograf de altădată, pusă pe un carnet de membru al Clubului Alpin Român, în 1990. Oare ce o fi făcut diferenţa între tristeţea şi deprimarea acestuia şi chiteala existențială a unui cogener, Niculae Baticu (chit că ultimul a trăit doar... 89 de ani)?...
Am sentimentul că sînt nişte subiecte de meditat, chit că din afara zonei roze...


Că veni vorba, este o pîine teribilă de mîncat, acel album foto de care am mai amintit (şi postat din piese). M-a şocat întrucîtva diferenţa dintre lumile României, de atunci. Dintre inginerii oraşelor mari şi ţăranii cu cuşmă pe cap, veniţi să-i ducă de pildă de la Porumbac spre cabanele Făgăraşului ori să evacueze cu sania pe domnii accidentaţi, tot acolo, sus...






Cum, pe de altă parte, dintr-un secol 19, să zicem, ne-au rămas nu scrisele lejere, cu atît mai puţin informaţii despre jeunesse doree, inşii cu fiţe, ci ale unui tip ce a dat nasul din plin cu moartea. Pe numele său Dostoievski. Şi care, trag cu urechea, a contribuit inclusiv la formarea unor Wagner sau Freud.

PS
Și alte imagini ale generației... cu ghinionul, sau măcar cu dușul rece:
(colecția Sorin Tulea, prin amabilitatea lui Cristi Cuțurescu)










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu