vineri, 17 mai 2013

/ UMAN, PSIHOLOGIE / Inerenta bucătărie interioară




Am încropit inițial acest post cu o mărturisire de credință, pe care am găsit-o însă pe de o parte prea șocantă, pe de alta nu am băgat mîna în foc de a-mi fi putut ține angajamentul luat finalmente acolo...
 În mare, era vorba de pericolul ca emițînd - să presupunem că realmente ar fi așa! -cutare vorbe deștepte, aprecieri destupate, în practică să nu am de a face doar cu o mască, cu o falsă valoare individuală, grație căreia aștept mere din pomul de aur, iar în paralel nu umblu la adevăratele (atît de greu suportabile) vulnerabilități.
Ultimele nefiind chiar vorbe goale, ci furii ( vorba de acele zeițe ale infernului) care te încurcă și chiar chinuie, sub Soare.


Bon.
Despre ce voiam să tratez?
Păi bineînțeles despre greșeli ale altora, grație cărora pe de o parte ne descărcăm de agresivitatea pe care ne-o crează traiul în cușca Societății, pe de alta ne simțim din plin condeierul cel dăștept și, implicit, mai presus de alții.


Am ajuns ieri la un material al domnului Cezar Paul-Bădescu, de pe blog Adevărul.
Mica iritare decurge din faptul că l-am luat (mea culpa) pînă acum de om înțelept. Ultimul termen însemnînd cultivat, onest, iar totodată acumulînd anterior o artă de a combina acestea... Adică înțelepciunea de care vorbeam.




Or.
Dînsul pornește a se ofusca de situația de azi din învățămînt, pe care se apucă să o compare - defavorabil - cu aceea a dascălilor de altădată, dintre care se oprește la figura unuia din preajma anului 1940.
Și îl ridică în slăvi.
Dl Bădescu nu pare să țină deloc cont de capcanele procedeului. Pe de o parte, pentru că depărtarea în timp crează premise în sine de idealizare. De de alta, pentru că acel profesor de altădată este propriul bunic.
După cum, deși este component al destupatului grupul "Dilema", dl Bădescu pare să fi uitat brusc ce bănet (deloc) fac frazele pompoase, eroice. Prin definiție acelea astupă alte probleme - nici nu mai c0ntează dacă ale autorului ori ale Societății din acel timp.



Cum i-am zis și în comentariile la materialul domniei sale, procedeul mi se pare și neserios, și infantil.

Mi-am mai permis să opinez acolo:

Nu poți să te revolți de moralitate (oricum vînare de vînt, cîtă vreme TOȚI rămînem ne-sfinți), dar să îți sui pe soclu bunicul. E o dublă subiectivtate aici, una căci tratezi o rudă, apoi pentru că acorzi gir unor însemnări vechi, de care istoria României e plină, fără ca lucrurile să fi mers mai bine - datorită unor asemenea declamații - sub Carpați. În sine, producțiile cuiva sînt de tratat cu rezervă, căci e omenesc ca acela să-și tragă perii mai mici sau mai mari, în funcție de cum stă cu imaginea de sine.
Mă uit la unele comentarii de aici și am sentimentul că lumea, neputînd suporta lesne prezentul, se refugiază într-un trecut iluzoriu. Care nu fu nici pe departe așa de trandafiriu cum destulă lume crede...
Din ce văd eu în ochii bunicului, în fizionomia lui, e genul de copil cu care părinții au vrut să se poată mîndri în cartier. Bine educat zice-se, dar cu agresivitatea tăiată, respectiv luînd prea în serios Codul nescris al băiatului-de-treabă.Îi poți citi în ochi iritarea că el e de treabă în vreme ce pe-ăi din jur îi doare în cot. Nu pare să simtă satisfacție interioară din rolul care i-a fost sădit, prin educație. Și pe care îl laudă nepotul.

Mi-aș permite și două autoobservații.
Ceva acreală la mine. Or asta deja nu mai e depistare a adevărului ce a scăpat altora, ci semn de leneveală plus iritare că nu au picat singure fructele (măririi) din cer.
În același timp, ceva proiecții, adică văd la altul ce nu am curaj a recunoaște la mine. E vorba de a mirosi la bunicul Bădescu tipul de băiat bun, între altele aerian, plus furios că lumea reală nu-i respectă eforturile.


Încheiere 1
Poate izbutesc să-mi mențin mai mult de cîteva ceasuri drept țintă un job obișnuit, fie și amărăștean (dar nu ucigaș pentru tipii mai fragili!).


Încheiere 2
E tare greu cu cerințele interioare, indiferent cît de alambicat ajunse într-un anumit comportament uman...
La mine, dorința de a produce minunății gazetărești și, implicit de a fi apreciate tiradele de pe aici.
La alții, plantarea în fața cuiva - fără să ții cont de gusturile generale și problemele lui de moment - și să-i perorezi că ce mare fu Ion Antonescu, între altele șef de stat major în primul război (bineînțeles că adevărul istoric e altul...). Omului i se atrage atenția cum că..., dar pisează înainte. În paralel, vecinul octogenar repetă și el întruna despre ce carte cu același nemaipomenit Conducător are acasă și că ți-o va ferici spre lectură.

Șeful de la job, supărat că el se chinuie (raportat la dorințele și nevoile reale...) iar subalternii lui ba, le stabilește sarcini cam aiurea, doar ca să-i vadă și pe ei în rahat...


Dincolo de astea, am simțit că alde copilul interior e iritat a nu-i fi apreciate creațiile, respectiv de răutatea lumii (ghici, cînd a gîndit el prima dată asta?!).
Asemenea conștientizare nu schimbă mare lucru, mai degrabă umflă la greu Eul fals.
Cred că mica portiță de mers sănătos este să te duci conștient în lucrurile, situațiile neplăcute. Dacă se poate. DACĂ POȚI.


Spunea Horney, parcă, despre indivizii cu probleme nevrotice (ich bin!):

  • reprimarea unor aspecte ale personalităţii, şi aducea în prim-plan a opuselor acestora
  • a pune o asemenea distanţă între sine şi semeni, încît acestea să devină neoperaţionale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu