marți, 18 iunie 2013

/ CLUBUL ALPIN ROMÂN / Mituri în Clubul Alpin Român



 Este un post mai vechi, refăcut în bună parte şi urmînd a intra într-un proxim volum tipărit.


Mituri în Clubul Alpin Român

Meditam de curînd la un lucru... CAR-ul interbelic nu a tînjit după mituri. Şi nu că i-ar fi lipsit, într-un domeniu unde altminteri se poate improviza lesne.
Putea sanctifica un Alceu Urechia sau mai ales, după 1936, un Nicu Co­mă­nescu. Îl putea pune pe Eminescu eventual, dacă schema intimă a orga­ni­zaţiei ar fi reclamat aşa ceva. Nu a făcut-o.
După 1990, mai exact după 1998, aceeaşi organizaţie a avut nevoie de un mit.
Oare de ce?

O primă explicaţie cred că ţine de vîrsta animatorilor Clubului. În 1948, la des­finţarea asociaţiei, Nae Dimitriu nu atinsese semicentenarul, iar cei din jur erau îndeobşte mai tineri. Este drept că, la vremea declanşării cultului propriu în T.C.R., M. Haret avea fix 40 de ani. Atîta doar că Dimitriu pare să fi avut oroare de glo­rificări, atît în direcţia altora, cît şi a altora spre el [1].

Înfiinţarea C.A.R.-ul lui Nae Dimitriu a reprezentat şi o un gest de nesupunere la tipul de organizare (Turing-Club) existent în epocă. Cum mănunchiul de alpinişti români al deceniului patru înseamna şi minţi realmente destupate, ei nu putea fi decît în contradicţie cu majoritatea epocii, cu tradiţia.
La 1990, lucrurile s-au prezentat invers. În nevoia de a lega cu perioada so­coti­tă luminoasă dintre războaie, unii montaniarzi au simţit nevoia să refacă le­gătura cu îndepărtatul Club Alpin Român. Este motivul pentru care s-au ală­turat veteranilor din grupul Niculae Baticu, interesaţi întru­cîtva - la rîndu-le - să-şi retrăiască propria tinereţe.

În paralel, am observat că mitizarea are în vedere, în actualul C.A.R., doar persoana lui Niculae Baticu. Persoanele care ştiu cîte ceva despre Părintele nu­mărul unu al Clubului se pot număra probabil pe degetele unei mîini [2]. Teoretic, Dimitriu va fi fost o persoană mai interesantă, uman, decît Baticu (altminteri, cam din aceeaşi stofă de refuznik). În practică, mitul postdecembrist în CA.R. s-a putut coagula doar în jurul unei personalităţi cît de cît cunoscute grupului respectiv.
Niculae Baticu - un alpinist de marcă, un OM incercat ce si-a păstrat demni­ta­tea, un simbol al alpinismului din Romania...”
 „In 20 ianuarie 2001, alpinisti si fisuri, surplombe, muchii, hornuri din Carpati, mai ales din Bucegi, vor lacrima la 3 ani de la trecerea in nefiinta, in al 89-lea an al vietii, a lui Niculae Baticu
A fost "unul dintre titanii alpinismului românesc", cum l-a numit Mircea Săn­du­lescu în nr. 4 al revistei Munţii Carpati. A fost "un Whimper al Carpaţilor", cum a scris Mihai Vasile în România pitorească nr. 8/'92. "A fost un OM, care după mulţi ani de detenţie in temniţele comuniste, nu era un învins, nici fizic, nici moral, de la care am primit o lecţie de demnitate şi forţă" a scris Anda Raicu in suplimentul Montana nr. 2/98 /.../
A fost unul din pionierii alpinismului în Carpaţi, o stea a alpinismului interbelic, alături de Nicu Comanescu, Sorin Tulea, Costică Contes, Dan Popescu, To­ma Boerescu şi alţii[3]. Toţi au merite, care reies din cărţile sale, dar Baticu a fost cel mai tenace, mai pasionat, mai perseverent, mai talentat, mai aducător de nou şi mai longeviv!”

În context, foarte mult spune dorinţa unor lideri C.A.R de azi de a nu permite, în asociaţie, decît relatarea de bune despre înaintaşi...


În ce mă priveşte, prefer să-l am în minte, în suflet pe nea Nae ca pe un om viu, alături de care am făcut o sumedenie de lucruri instructive. Mi-l aduc aminte cum îmi comunica despre ce a mai găsit, legat de munte. Îi văd mimica, ges­turile, mîna cu creionul urmărind şirul cuvintelor imprimate pe hîrtie. Iritarea, dar şi încîntarea, în multele situaţii unde era cazul. Nu şi duioşie - o fi pierdut-o în puşcărie, dacă nu de la naştere.
Trebuie neapărat să trec pe hîrtie amintirile-mi despre autorul "Amintirilor unui alpinist". Eventual cu facsimiluri după jurnalul tînărului entuziasmat, apoi intrat în priza cunoaşterii, graţie acelui Om, cu bune şi rele în ciuda majusculei.






[1] La o adică, totul poate fi tratat aici prin cheia relaţiei (nesatisfăcătoare) cu persoanele dominante din copilărie. Indivizii din această categorie ori speră să întîlnească vreodată starea de siguranţă existenţială dorită – motiv pentru care purced la măgulirea cuiva intersectîndu-le viaţa -, ori cad în extrema opusă, a contestării oricărei autorităţi.
[2] Dacă nu mă înşel, exceptînd pe subsemnatul, despre Dimitriu a scris un singur om, plecat ulterior din Club. E vorba de Marian Anghel.
[3] Apropo de ce scriam mai sus: semnatarul pasajului reprodus nu-l trece între zei şi pe Nae Dimitriu...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu